Un alt mare erou al vieții
noastre creștine
și naționale
este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei.
Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața
spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și
catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de
Sfânta Împărtășanie,
iar rusoaicele veneau și
băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă
aghiazmă, Sfântul Maslu și
alte servicii religioase...
Acolo, în Rusia, Părintele
Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și
Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.
Trimis acasă din lagărul
siberian, a intrat în pușcăriile
grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și
după eliberare a căutat să mențină
viața
duhovnicească, însă, ca și
pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și
eliminat de ceilalți,
a fost scos la pensie și
dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.
Pe amândoi acești
părinți,
Calciu și
Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și
viața
lor de jertfă.
Pr. Justin Pârvu - Viața
părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura
Christiana, București,
2007, pag. 347-348
*
Din acea perioadă de muncă la
magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de
neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan,
din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci
de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică.
Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un
patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un
exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia,
simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.
Fiu de răzeş, licenţiat în
litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui
D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în
Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul
legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi
începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până
la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus.
Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea
mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă
forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki,
transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate ţările până în Karaganda, la minele de
cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe
Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a
cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă,
cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în
tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi
creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.
În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca
mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în
viață.
A fost din nou arestat, fără
să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa
veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era
undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară
înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul
Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.
L-am cunoscut şi am fost în
cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952,
după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el
de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei
sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în
comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună
înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li
s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă
exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat
întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.
În 1958, în campania masivă
de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au
fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost
judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa.
Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din '61 de foşti legionari
aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat
unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul.
Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să
fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea
comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra
orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în
sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.
Cu lanţuri la picioare au
fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea
dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei
unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care
cunoștea din prizonierat ce
înseamnă să te faci frate cu diavolul. (...)
În orice caz, preotul Bejan
a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în
ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.
În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA
într-un ziar despre persecuția
bisericii în România și se
scria de prigoana îndreptată împotriva preoților,
dându-se o listă de circa opt preoți
printre care și
preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a
supravegheat continuu.
După douăzeci şi doi de ani
de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de
preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (...) La 21 septembrie 1995 a murit
regretat de toată aşezarea.
Părintele Dimitrie Bejan a
fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când
Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al
României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan
preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la
Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul
von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a
împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.
În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris
scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii
românești și a fost condamnat la moarte
de un tribunal militar din Moscova.
Preotul Dumitru Bejan mi-a
afirmat că a fost ținut
într-o închisoare din Moscova un an de zile și că
regimul de acolo era mai omenesc și
mai bun decât cel de la Aiud și
Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare
a strigat în instanță că
este cetățean
român, și conform tuturor legilor
internaționale, trebuie să fie
judecat în România. A fost trimis în țară
cu dosar penal și
judecat și condamant la opt ani.
Am scris de el, de drumul
parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre
ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat
reeducarea.
MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh
la biserica din Ghindăoani în județul
Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970,
pensionat forțat
de Securitate, partid și
mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul
natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor
politică, cu DO în casa familiei.
Ca preot în Ghindăoani i s-
făcut un proces la care au luat parte șaisprezece
preoți din regiune, doi protopopi,
un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul
Securității Neamț și secretarul de partid al
județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat
cerând să fie dat afară din preoție.
Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent
biserica. Cu domicilu obligatoriu în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La
Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj,
căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un
pelerinaj, ceea ce autoritățile
ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau
informatorii Securității,
iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (...)
Acesta a fost patriotul,
omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a
clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii;
câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor
barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri
şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El
poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o
onoare pentru o naţiune care are asemenea fii.
Aurel Sergiu Marinescu -
Prizonier în propria țară,
Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284
Sursă: Fericiţi cei Prigoniţi
0 comments:
Trimiteți un comentariu