Părintele Phillip despre misiunea ortodoxă în Kenia

De Vasily Tomachinsky 

Părintele Phillip Gatari a vizitat Moscova, în calitate de invitat al mănăstirii Srenetensky, timp de două zile şi a oficiat Sfânta Liturghie cu fraţii de la mănăstire, dar şi cu alţi călugări veniţi în vizită de la muntele Athos. După slujbă, părintele a vorbit despre Ortodoxia în Kenia şi despre misiunea sa ca director al unei şcoli rurale. 

Kenia nu este o ţară bogată, iar oamenii duc o viaţă simplă, mai ales în zonele rurale. Părintele Phillip, parohul bisericii Sf. Antonie din satul Ishamara, din centrul Keniei, nu este o excepţie. Ortodoxia este confesiunea care înregistrează cea mai dinamică creştere în Kenia, botezurile în masă fiind foarte frecvente, organizate  pentru cel puţin 50-70 de persoane simultan.

Părinte Phillip, vorbiţi-ne de biserica dvs. De care eparhie aparţine?

Biserica noastră are hramul Sfântul Antonie cel Mare, sfânt care a trăit în Egipt fiind iniţiatorul monahismului din întreaga lume. Eparhia de care aparţinem e Patriarhia Alexandriei şi credinţa noastră e Ortodoxia. Parohia mea este situată în dioceza Kenia şi încercăm să o mărim. Nu avem o parohie mare, în jur de 300 de persoane, dintre care 100 sunt practicanţi.

Cum au ajuns kenienii la ortodoxie?

Ortodoxia a ajuns aici la iniţiativa populaţiei locale. Erau în căutarea adevăratei Biserici. În 1932, kenienii ortodocşi au trimis o scrisoare patriarhului Meletie pentru a fi primiţi în cadrul patriarhiei Alexandriei. Patriarhul le-a răspuns, dar a murit la puţin timp după aceasta. Kenienii au trimis o nouă scrisoare, de data aceasta patriarhului Cristof. În 1942, mitropolitul Nicolae de Axoum a venit la noi, a supervizat totul, iar în 1946 Biserica din Kenia a fost primită în comuniune cu Patriarhia Alexandriei. La puţin timp după aceasta a început mişcarea de eliberare împotriva regimului colonial. Multe parohii ortodoxe au sprijinit rebelii, iar păstorii protestanţi şi preoţii catolici i-au calificat pe rebeli drept păgâni şi sălbatici. Preoţii ortodocşi au fost întemniţaţi. De exemplu, părintele George Arthur Kaduna, primul episcop negru din Kenia a petrecut doi ani în închisoare, în acelaşi timp cu viitorul preşedinte al ţării şi şeful tribului Kikuyu, Jomo Kenyatta. Preşedintele a lăsat după moartea sa un teren destinat construirii unui seminar ortodox, care şi-a deschis porţile în 1982. Actualul episcop al Albaniei, Anastasios, a fost cel care a inaugurat acest seminar. Am început cu cursuri particulare, desfăşurate în timpul weekend-ului, bazate doar pe studul Sfintei Liturghii, iar acum seminarul a atins un nivel ridicat, putând să confere şi diplome studenţilor. Aceasta este istoria noastră.

Cum aţi devenit ortodox?

Am devenit ortodox începând cu vârsta de nouă ani. Nu fusesem botezat înainte.

Părinţii dumneavoastră sunt ortodocşi?

Nu au fost la început, dar mai târziu au urmat paşii fiului lor şi s-au convertit.

Care a fost factorul determinant în drumul către ortodoxie, o persoană, o şcoală sau altceva?

Preotul din parohia noastă. El m-a influenţat pe vremea când eram copil. Am continuat să merg la biserică şi după ce am crescut.

Vorbiţi-ne de biserica dvs. din sat.  Din ce este construită?

La început, biserică era făcută din lut şi abia mai târziu a fost construită clădirea din piatră. Nu avem iconografi pentru fresce şi costurile angajării pictorilor din Europa sunt foarte ridicate. În consecinţă, avem doar icoane pe care le atârnam pe perete, dar nu şi picturi murale. Aveam de asemenea şi un clopot, dar el a fost furat chiar din clopotniţă.

Mi-ar plăcea să ştiu mai multe despre viaţa duhovnicească a parohiei dvs. Vin oamenii să se spovedească şi să se împărtăşească?

Cei care simt nevoia şi se pregătesc primesc împărtăşanie de fiecare dată când se oficiază Sfânta Liturghie. Bineînţeles, dacă îi împiedică ceva, nu o fac. În general, încercăm să discutăm cu aceste persoane pentru a cunoaşte natura problemei. Spovedirea înaintea împărtăşaniei nu este obligatorie. Depinde de fiecare persoană în particular. Dacă cineva vine şi spune: “Vreau să mă spovedesc”, bineînţeles că va fi ascultat. În numeroase cazuri încerc să îi direcţionez către un preot mai experimentat pentru spovedanie.

Ce fel de activitate misionară se desfăşoară în Kenia, în cadrul parohiei şi în cadrul diocezei?

Desfăşurăm diferite tipuri de muncă misionară. Există programe pentru tineret, pentru femei, pentru confrerii masculine. Avem cursuri de cateheză duminica şi de asemenea programe educative destinate muncii în cadrul şcolii elementare şi gimnaziale. În cadrul şcolilor laice încercăm să păstrăm o orientare creştină. Sunt mândru de faptul că în parohia noastră a fost fondată o şcoală gimnazială ortodoxă, dar acceptăm şi copii de alte confesiuni. Lucrăm după un program de învăţământ public care este aplicat în toate şcolile din Kenia. Acest program este utilizat peste tot, chiar şi în şcolile private: cursurile au 40 de minute, sunt 8 cursuri pe zi, ţinute de către profesori calificaţi. Educaţia se desfăşoară sub control guvernamental. În momentul de fată avem 65 de elevi, graţie muncii misionare directorului şcolii noastre dar şi elevilor. Când am fost trimis în această parohie era prevăzută pentru o şcoală o parcelă de 5 acri. Acesta fusese abandonat şi de 10 ani nu se construise nimic. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu există acolo o şcoală cu săli de clasă şi birouri. În biserică am încercat să folosim limbile locale. Predicile sunt de asemenea în limbile locale, dar în şcoli folosim engleza. Întreaga populaţie vorbeşte limba engleză.

După părerea dvs, are Ortodoxia un viitor în Kenia?

Dacă avem un guvern înţelept şi dacă ne bazăm pe populaţiile orientându-ne în funcţie de nevoile lor există un potenţial foarte mare. Misiunea noastră este să înglobăm noi grupuri etnice.

 Traducerea şi adaptarea: Cătălina Alexandru

Sursă: Orthodoxe-ordinaire, Pravoslavie.ru,

Preot ortodox nominalizat la Premiul Nobel pentru pace

Părintele Gervasie Raptopoulos

Între cei nominalizaţi în acest an la Premiul Nobel pentru pace a fost nominalizat şi un preot ortodox. Printre personalitățile din întreaga lume nominalizate în anul 2012 la Premiul Nobel pentru Pace s-a aflat și un preot ortodox supranumit și „sfântul“ prizonierilor.

Părintele Ghervasie Raptopoulos din Tesalonic și-a dedicat viața pentru a oferi ajutor deținuților nevoiași.

În ultimii 35 de ani a ajutat la eliberarea a 15,200 de prizonieri, din 90 de țări, adunând pentru demersurile sale suma de aproape 4 milioane de euro.

Foarte mulți oameni de cultură și de știință din întreaga lume au sugerat ca Arhimandritul Ghervasie Raptopoulos să fie unul dintre nominalizații Academiei Norvegiene la Premiul Nobel pentru Pace pentru anul 2012.

Arhimandritul Ghervasie şi cei dimpreună cu el au ajutat, în ultimii 35 de ani, oamenii aflați în detenție pentru infracțiuni minore și care nu-și puteau permite cauțiunea.

Dar nu numai atât. Ei oferă, constant, deținuților îmbrăcăminte, încălțăminte și îngrijire sanitară. De asemenea și ajutor pentru tratamente medicale, precum cele dentare și ortopedice. Variate sunt ajutoarele și pentru familiile deținuților. Copiii ce au familiile în închisorile de peste hotare primesc lunar suma de 300 de euro pentru a-și continua studiile.

„Părintele Ghervasie contribuie la curățarea dezordinii și la aerisirea închisorilor“, a declarat minstrul de interne.

Banii pentru eliberarea miilor de deţinuţi sunt strânşi prin contribuţiile voluntare ale miilor de greci filantropi dar şi de la cei de peste hotare.

Sursă: Doxologia

Un preot ortodox a salvat 2000 de bebeluşi de la moarte

Părintele Alexis Tarasov din Volvograd a început prin convingerea femeilor din parohia sa care voiau să avorteze, să nu facă această crimă. Apoi a elaborat un program de ajutor şi suport psihologic pentru femeile însărcinate.

Acum este directorul Centrului pentru Apărarea Maternităţii şi Copilăriei din cadrul Societăţii Medicilor Ortodocşi „Arhanghelul Rafael” din oraşul Voljsk. Tocmai a fost recompensat cu premiul de excelenţă pentru salvarea vieţii de către Congresul Mondial al Familiilor. Datorită muncii sale neobosite, nivelul avorturilor din regiunea sa a scăzut drastic. Ministrul Sănătăţii din Federaţia Rusă a subliniat lucrarea acestui părinte. În 5 ani, regiunea Volvograd a cunoscut o scădere cu 25% a avorturilor la cerere.

Părintele Alexis a început cu predică la Biserică şi prin vizite repretate la spitalele care practică uciderea intra-uterină. A discutat ore întregi cu femeile însărcinate. „Eu însumi am 5 copii. Copiii sunt darul lui Dumnezeu şi refuzând acest dar stârnim mânia Celui Preaînalt. Vom răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele copiilor noştri” spune el. 

Apoi a iniţiat un program complex de ajutor pentru femeile însărcinate, multe ele respinse de societate, dar şi pentru mamele care nu-şi pot permite un copil. Datorită lui, mai mult de 2000 de copii au fost salvaţi de la moarte.

*

VOLGOGRAD, Russia, October 18, 2012, (LifeSiteNews.com) - An Orthodox priest in the Volgograd (formerly Stalingrad) region of Russia has been commended by the Russian Ministry of Health for his work in reducing the number of abortions in his district. His personal efforts in counseling and helping women to keep their babies has reduced the abortion rate in the Volgograd region by 25 percent over the past five years.

Father Alexis Tarasov began his life saving work in his own parish in the town of Voljsk, where he said he spent hours talking with women who were considering abortion. He expanded his pro-life work with visits to the local hospital. Then, he and other like-minded priests, established a crisis pregnancy center.

Fr. Alexis Tarasov helps Russia's women find a better path in life.

With the support of his diocese, he approached the local authorities for help to expand the project.

“The program was approved in 2002 by the administration of Voljsk,” said Father Alexis. “Then the idea developed to create a regional center, with the support of the administration of Volgograd.”

The result was the creation of the Center for the Protection of Motherhood and Childhood, under the supervision the Archangel Raphael Orthodox Medical Society.

According to the Department of Health, more than 2,000 Volgograd women have chosen to abandon their original intention to have an abortion since that time.

Father Alexis explained that the focus of his project is simple: to provide women with trained and sympathetic listeners who will hear their concerns, give them full information on the abortion procedure and its potential effects on her own health and well-being, and offered them the material help they need.

“Quite often, the only thing needed to dissuade a mother from this terrible decision is simply to talk to someone with an open heart,” Father Alexis said.

Natalia Ermishkina, 31, is one of the women that Father Alexis dissuaded from abortion. The young mother said she had lost her room in subsidized housing after being abandoned by the man who promised to marry her and raise their child. Out of desperation, Natalia decided to get rid of the child.

“The psychologist in prenatal listened to me and advised me to speak to Father Alexis,” said Natalia. “I went to him and I do not regret it. I gave birth to Alexandra, and the Center helped me with housing and clothes for the child. I have a daughter, and now begin to believe in and look forward to a better life.”

“Today, all women seeking abortions are sent by gynecologists for consultation with the psychologist working at each prenatal hospital,” said Nikolai Zarkin, head physician of Volgograd’s Central Maternity Hospital № 2.

Zarkin said after these consultations, 20 percent of women refuse abortion and give birth to their children.

Father Alexis has organized help for mothers after their children are born by providing legal aid as well as clothing at the Center for the Protection of Motherhood and Childhood, and looks forward to providing more housing.

“Wherever possible, we strive to help women in need. There is now an acute need for the establishment of more homes for moms who need housing. It is essential to build homes and equip them so that women can live with their children until their housing problem is resolved,” said Father Alexis. “But it is difficult without help from the authorities and, without benefactors, we can not do it.”

Pravoslavie News reports that Father Alexis has been given an award by the World Congress of Families for his many years of pro-life work.

Surse: Doxologia, LifeSiteNews

17 ani de la adormirea Părintelui Dimitrie Bejan

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase...

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

Pr. Justin Pârvu - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348

*

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață.

A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din '61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (...)

În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu.

După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (...) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.

În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.

Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea.

MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei.

Ca preot în Ghindăoani i s- făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu domicilu obligatoriu în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (...)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii. 

Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284

Sursă: Fericiţi cei Prigoniţi