La 28 octombrie 1952 s-a
stins din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu,
scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi
personalitate complexă a generaţiei anilor '27.
*
Pe Mircea Vulcănescu
l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe
timpul studenției mele. Lecțiile sale, Sâmbăta după amiezi, erau
pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe,
organizate pe probleme şi structurate pe esențial, dar prezentarea
şi desfăşurarea cursului devenea plină şi fermecătoare prin nota
personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate,
originalitate şi perspectiva largă în care încadra orice
problemă, idee sau sistem filozofic.
Astfel, fişele sale erau
un simplu auxiliar de lucru, căci, în timpul prelegerii, Vulcănescu
era un adevărat creator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile în minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor.
Profesorul avea o
impresionantă putere de a surprinde filiația ideilor, de a scoate la
suprafață esențialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile în diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau
clare şi cruciale în procesul de înţelegere a unei şcoli
filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.
Vulcănescu urmărea cu
stringență logică şi pedagogică semnificația conceptelor în
toate planurile colaterale, de la economie politică, până la
metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de
natură enciclopedică, toate fiind încadrate într-o ierarhie de
valori, în care puteau fi sezizate atât contradicțiile cât şi
armoniile viziunii sale, pe care încerca s'o facă înţeleasă şi
cuprinsă într-o filozofie românească pură. Interesul lui imediat
era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar
căuta să se apropie, să descifreze şi să înțeleagă valorile
specifice româneşti, din viața şi opera lui Ion Creangă.
Era director al vămilor în Ministerul de Finanțe, dar scria despre conceptul de
spiritualitate, desfăşurat în diferite structuri ideologice.
Participa la şedințele Consiliului de Miniştri, însă, în acelaşi timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria
despre filozofia poporului român şi poziția creştinului în lumea
modernă.
Mircea Vulcănescu este
unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu
prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea
din 1945, a fost arestat şi el odată cu toți membrii guvernului de
atunci şi a fost condamnat pentru vinovăția de a fi susținut
războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. În terminologia comunistă se făcea şi el vinovat de ”dezastrul
României”.
În închisoare, mai
vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în pratică morala
creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul
său, din cauza condiţiilor speciale de viață create de guvernul
comunist, cu intenţia de a lichida pe toți prizonierii politici.
Două au fost
împrejurările din viaţa de deținut, despre care pot depune mărturie
exactă de situaţia în care s-a găsit: una, în perioada detenţiei
de la Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică în
închisoarea de la Aiud.
Prin 1951, pe primăvară,
mă găseam în beciurile de la Jilava, cu trei ani de anchete şi
mizerie de temniță, fără nicio perspectivă de rezolvare a
situaţiei mele juridice. Ancheta nu putea duce sub nici o formă la
trimiterea mea în judecată, întrucât nu mi s-a putut găsi niciun
fel de vinovăţie, nicio declaraţie şi nicio probă materială
răsfrântă împotriva mea.
Astfel, necondamnat, eram repartizat
într-una din celulele mari ale secţiilor, unde, înţesaţi, viaţa
devenise mizerie şi coşmare. Mâncarea era puțină, asistența
medicală şi sanitară inexistentă, iar bătăile nu mai conteneau.
Dimineaţa şi seara, la numărătoare, eram crunt bătuți de
gardienii care ne aşteptau, la ieşire şi la intrare, cu ciomegele în mâini, lovind fără cruțare şi fără nicio alegere de condiţia
fizică a deţinuților. Singura relaxare interioară, era posibilă
prin venirea noilor detinuți, care era, de fapt, un fel rotatie din
alte celule. Acestea ne aduceau veşti noi, despre alţi detinuți,
sau chiar din afară, despre situaţia politică, internă şi
externă.
Celula în care mă
găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre
uşi, cu alte trei celule, aşa că sursele de informație deveneau
mărite în numărul de posibilităţi. Aşa se face că în secţia
noastră sunt aduse foarte multe personalități politce, spirituale
şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea.
Alexandru Constant, venea şi el dintr-o celulă de refacere, după
ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut
calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice, şi izolarea de
trei zile şi trei nopți în celula 16, numită Celula Neagră.
În
timpul în care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei,
Vulcănescu şi altii, obişnuiau să ţină conferinte despre
diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei
ce-i ascultau. După una din conferintele ţinute de Mircea
Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său
afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți
cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au
dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna
din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din
Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între
urină şi fecale, trei zile şi trei nopți.
O veşnicie de tenebre!
Nemâncati, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă,
nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colt la altul,
spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşeaşcă.
Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi
le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat
seama de tragicul situatiei în care se găseau.
- În conditiile acestea,
spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească,
rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare
pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze
administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există.
Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia.
Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimile clipe ale vieții mele,
şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniți, pe
trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă
ajute pe voi să supravietuiți...
Era, acolo, o atmosferă
mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare
a unui destin crestinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost
cutremurați de această propunere şi de slăbirea rezistenții sale.
Au refuzat categoric şi au trecut la actiune, la înviorarea lui şi
la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni
tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de
virtutea speranţei. Această ocazie, i-a oferit lui Mircea
Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură
cu viața şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se
sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă
pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a
socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată
podoabă a vieții creştine.
