Sfântul Ierarh Ghelasie, mare egumen al Mănăstirii Râmeț / Modele românești (3)

Pe vremuri, eram studentă la Facultatea de Electrotehnică în Cluj. În anul 1992, mai aveam de susținut pe 29 iunie partea a II-a a ultimului examen din sesiunea de vară. Sf-Ierarh-Ghelasie-de-la-Râmeț.

Tot pe 29 iunie urma să aibă loc un mare pelerinaj la Mănăstirea Râmeț cu prilejul canonizării Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț. Îmi doream mult să merg la canonizarea Sfântului, dar era și ultima dată pentru susținerea examenului.

În aceste condiții, am hotărât să mă duc totuși în acest pelerinaj unic cu prețul unei restanțe în sesiunea din toamnă.  Pelerinajul și slujba de canonizare au fost minunate!

Ulterior, în toamnă, m-am prezentat la Facultate pentru restanță. Căutam afișul care anunța data de examinare la materia respectivă, dar era de negăsit. M-am întâlnit cu un coleg și i-am spus nedumerirea mea.

Atunci, colegul meu mi-a spus că nu există dată pentru restanțe deoarece profesorul ne-a trecut pe toți. Eram buimăcită, îmi venea greu să cred că am trecut fără să mă prezint și la partea a II-a a examenului. Am verificat și la secretariat, unde mi s-a confirmat oficial că nu există reexaminare deoarece nu există restanțieri.

Nici o jertfă pentru credință nu rămâne nerăsplătită la Dumnezeu! Căci El a zis: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”

D-na Cornelia, Cluj-Napoca

Sursă: Blog - Ajutor la examene

*

Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni, una din cele mai vechi mănăstiri româneşti, a fost întemeiată pe la începutul secolului al XIII-lea de vestiţii eremiţi ce se nevoiau în peşteri pe valea pârâului cu acelaşi nume. În secolele următoare, Mănăstirea Râmeţ avea o obşte destul de numeroasă şi egumeni devotaţi, care apărau cu multă putere credinţa ortodoxă în satele româneşti transilvănene.

Cuviosul Ghelasie ieroschimonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut al Mănăstirii Râmeţ, cinstit ca sfânt în satele din Munţii Apuseni. Era originar din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, mai întâi s-a nevoit ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ, deprinzând de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns vestit egumen al Mănăstirii Râmeţ.

În tradiţia locului se spune că Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga şi împreună postea, săvârşind sfânta slujbă cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, egumenul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.

Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Muntele Râmeţ şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunea lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată au aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre şi se cheamă „Izvorul Cuviosului Ghelasie". Mulţi săteni iau apă din acest izvor pentru sănătate şi binecuvântare.

Altă dată, urcând cuviosul în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească biserica şi să fugă de beţie şi desfrânare. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos. În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui. Potrivit unei însemnări de pe vechea frescă din biserică, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop şi a păstorit, atât obştea monahilor de la Râmeţ, cât şi Arhiepiscopia Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În vara anului 1924, venind pârâul mare, a dus în vale multe oase din cimitirul mănăstirii. Atunci şi craniul Sfântului Ghelasie, fiind scos din mormânt, s-a oprit în fereastra bisericii vechi şi se păstrează cu cinste în sfântul altar, spre mângâierea credincioşilor. Sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Pentru sfinţenia vieţii lui, Sfântul Ierarh Ghelasie a fost canonizat de Sfântul Sinod la 20-21 iunie 1992, fiind prăznuit la 30 iunie.

Sursă: Sfinți români.ro

Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul daco-romanilor /Modele românești (2)

Sf. Niceta de Remesiana

Dacă sufletul tău îndură întunericul, caută pe Hristos, căci este Lumina.

Eşti slăbit? Ai scăpare, căci este Tămăduitorul şi Tăria.

Vrei să ştii prin cine s-a făcut lumea şi de cine sunt toate ţinute? Fii încredinţat că este El, căci e numit Braţul şi Dreapta.

Simţi vreo teamă? În toate îţi va fi alături ca un Înger.

De-ţi va fi fost greu să te-ndrepţi cu privirea spre măreţia Unuia-Născut, nu deznadajdui, căci S-a făcut şi Om, pentru ca omenirea să se apropie cu uşurinţă de El.

De ve fi fost neprihănit, îţi va sta alaturi ca un Miel.

Dacă te supără vreo prigonire din partea păgânilor, ai credinţă, căci şi el a fost jertfit ca o Oaie; iar ca Preot al Tatălui, pe tine te va sprijini punându-te înainte.

De nu cunoşti calea mântuirii, caută-L pe Hristos, căci El este Calea sufletelor.

Dacă vrei să cunoşti adevărul, ascultă-L pe El, căci este Adevărul.

De moarte defel sa nu te temi, căci Hristos e Viaţa credincioşilor.

Te încântă plăcerile lumii acesteia? Întoarce-te şi mai mult spre crucea lui Hristos, ca să te înviorezi şi mai mult de dulceaţa Viţei Lui, ce S-a răstignit pe cruce.

Eşti păcătos pierdut? Trebuie să fii înfometat de Dreptate, însetat de Răscumpărătorul, căci Hristos este: satură, căci este Pâinea.

Dacă şovăieşti în vreo privinţă, întăreşte-ţi pasul în El, căci este Piatra şi-ţi va oferi apărare ca un zid.

Eşti slab şi neputincios? Cere-I Lui leac, căci este Tămăduitorul.

Simţi văpaia păcatelor ori eşti unul cu totul subjugat? Aleargă la Izvorul Vieţii, ca văpaia ta să fie stinsă şi sufletul tău să dobândească veşnicia.

Dacă te chinuie mânia şi te hărţuie duşmănia, apropie-te de Hristos, căci este Pacea, ca sa te împaci cu Tatăl şi să iubeşti pe tot omul la fel cum [socoţi că] trebuie să fii iubit tu.

De te temi de pieirea trupului şi te înspăimântă moartea vieţii acesteia, adu-ţi aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a căzut.

Dacă te atrage plăcerea păcatului şi te îmbie ispitele cărnii, gândeşte-te mai inainte că este Judecătorul drept, este Cel ce cântăreşte cu asprime, e Cel ce pregăteşte focul veşnic; şi nu-ţi va mai plăcea ţie, păcătosul, să păcătuieşti.

În sfârşit, frate, dacă te-a cuprins deznădejdea privind împărţirea dreptăţii, aşteptarea slavei cereşti, gândeşte in cugetul tău credincios că El este Poarta; căci prin El, ridicat din morţi, vei pătrunde şi tainele cerurilor, şi te vei alătura cetei îngerilor; şi vei auzi acele cuvinte dorite: Bine, slugă bună şi credincioasă, fiindcă ai fost credincioasă întru cele puţine, intră în bucuria Domnului tău; stăpâneşte împărăţia care ţă-a fost pregătită de la întemeierea lumii (Mt. 25, 33). Amin!”

Sfantul Niceta de Remesiana, Opere, Editura Sophia, Bucureşti, 2009

Sursă: Războiîntrucuvânt

*

Sfântul Niceta de Remesiana - „apostolul daco-romanilor“

Alexandru Briciu / în Ziarul Lumina de Miercuri, 24 Iunie 2009

În fiecare an, la 24 iunie, Biserica face pomenirea Sfântului Niceta de Remesiana, ierarh daco-roman de neam. Numele său provine din limba greacă şi înseamnă „învingător“. Cetatea Remesiana a fost întemeiată de împăratul Traian, situată în provincia romană Dacia Mediterranea, într-o regiune de deal, pe valea râului Nişava. Astăzi este localizată în satul sârbesc Bela Palanka, la 30 de kilometri de oraşul Niş (fostul Naissus roman), către graniţa cu Bulgaria. În scaunul episcopal al cetăţii a păstorit Ierarhul Niceta începând din anul 366, până după 414, când avem ultimele date despre existenţa sa. Prin rodnica sa activitate misionară şi pastorală de la sud şi nord de Dunăre, Sfântul Niceta a avut o contribuţie importantă la răspândirea creştinismului în rândul strămoşilor noştri daco-romani.

Viaţa şi activitatea sa au fost consemnate în scris, în primul rând prin condeiul prietenului său, Sfântul Paulin de Nola (353-431). În limba română se remarcă studiile părintelui profesor Ştefan Alexe, autor al unei teze de doctorat cu titlul „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV-V“, precum şi scrierile vrednicului de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei. Născut pe la anul 340 chiar în cetatea pe care avea să o păstorească, Niceta se pare că şi-a petrecut prima parte a vieţii în Apusul Europei. Toate scrierile sale sunt în limba latină, într-o exprimare aleasă, izvoarele acestor scrieri sunt tot de limbă latină, iar cel mai bun prieten al său a fost Sfântul Paulin de Nola, localitate din Italia, în apropiere de Napoli. S-au consemnat două vizite făcute de Niceta în Italia, cu destinaţia Roma, dar şi opriri la Paulin, în Campania, „spre a se închina la moaştele Sfântului Felix“, în anii 389 şi 402. După fiecare vizită, episcopul nolanez i-a dedicat câte un poem din care descoperim atât portretul vrednicului ierarh daco-roman, cât şi admiraţia autorului pentru organizarea exemplară a eparhiei din Remesiana.

Păgânii, datorită lui Niceta, au devenit slujitori ai lui Hristos

Primul poem al Sfântului Paulin porneşte de la grija ce i-o poartă prietenului său în lungul drum de întoarcere din Italia către Remesiana natală, având în vedere că Niceta avea de străbătut teritoriile balcanice controlate de barbari, ale căror atacuri erau cunoscute. Aceiaşi barbari, însă, erau ţinta operei misionare creştine: „Păgânii, vestiţi prin tâlhării şi omoruri, locuind prin munţi, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor paşnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală“. Sciţii, geţii, dacii şi bessii, cu toţii îl numeau „părinte“. Mitropolitul Nestor scria, în acest sens, că „şi-a desfăşurat sfânta sa lucrare de convertire în spaţiul Daciei Mari, pentru acelaşi popor creştin, atât din dreapta, cât şi din stânga Dunării“.

Erudiţia Sfântului Niceta de Remesiana este dovedită de lucrările scrise, toate în limba latină, ca mijloc de activitate misionară şi pastorală. Dogmatic, veghea cu străşnicie la apărarea dreptei credinţe, des încercată de disputele cu ereticii, specifice perioadei în care a vieţuit. Didactic, descoperea învăţătura creştină atât catehumenilor, cât şi creştinilor neiniţiaţi. Liturgic, explica frumuseţea cultului divin, povăţuind atitudinea necesară în timpul slujbelor, cântarea omofonă sau ţinuta vestimentară.

Opera socotită de căpătâi a fost tradusă în limba română cu titlul de „Cărticele de învăţătură“, un catehism pentru cei ce se pregăteau să primească Sfânta Taină a Botezului, „căci ce poate să fie mai bun decât hotărârea omului de a deveni din păgân credincios, din păcătos drept, din sclav liber, din duşman prietenul lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cereşti?“.

Privegherea şi psalmii

Scrierile „Despre privegherea robilor lui Dumnezeu“ şi „Despre folosul cântării de psalmi“ sunt două predici cu caracter practic ale Sfântului Niceta, care dovedesc unitatea şi continuitatea cultului ortodox rânduit de Sfinţii Părinţi şi păstrat cu sfinţenie până în zilele noastre. Din prima predică aflăm că privegherea fusese introdusă de curând ca slujbă bisericească rânduită a se săvârşi vineri seara şi sâmbătă seara, bogată în cuvântări, imne de laudă şi lecturi sfinte. Poporul român a adoptat această rânduială, dând noi înţelesuri noţiunii de priveghere, toate pornind de la slujba atestată de Sfântul Niceta. Mitropolitul Nestor Vornicescu vorbeşte despre pasărea numită privighetoare, despre slujba de sâmbătă seara sau din ajunul praznicelor care la mănăstiri se numeşte Priveghere, şi tot de la priveghere, în cultul Bisericii pentru cei răposaţi, avem „priveghiul“ din noaptea dinaintea înmormântării şi denumirea de „privighetoare“ pentru lumânarea de pe pieptul mortului. Cea de-a doua scriere este un istoric al utilizării psalmilor în scrierile Vechiului şi Noului Testament, aceste „taine ale lui Hristos“ care aduc atâtea binefaceri spirituale. Pentru ca slujba bisericească să fie o armonie în comuniune, recomandă următoarea conduită: „Când se cânta, toţi să cânte; la rugăciune, toţi să se roage; când se citeşte, să se facă linişte ca toţi să audă la fel ceea ce citeşte lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă soseşti mai târziu, în timp ce se citeşte, adoră numai pe Domnul, închină-te şi ascultă cu atenţie“. Un îndemn de acum mai bine de 1.600 de ani, la fel de actual şi astăzi!

„Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm“ - imnul compus de Sfântul Niceta de Remesiana

În anul 370, Sfântul Niceta a compus imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm“, sau, pe scurt, Te Deum, cu scopul de a întări învăţătura dogmatică ortodoxă în faţa provocării ereticilor. Cunoscător al artei muzicale, a folosit cântarea liturgică pentru o mai bună însuşire de către credincioşi a adevărurilor de credinţă. Mitropolitul Nestor avea să afirme că „noi, românii, de la începuturile Bisericii noastre am avut în sfântă folosinţă şi acest înălţător imn al Sfântului Niceta de Remesiana, în limba originală latină, la vremea creării lui, fiind apoi, în mod incontestabil, tradus şi în română de timpuriu, pentru că nu ar fi putut lipsi din repertoriul serviciului religios al unui popor ca al nostru, având o neabătută râvnă creştină, un cler şi ierarhi care se preocupau cu toată grija de păstrarea ritualului ortodox, a integrităţii conţinutului acestui ritual“. Părintele profesor Ştefan Alexe socoteşte că imnul Te Deum a pătruns pe pământul românesc odată cu misionarii trimişi de autor: „Uşor de reţinut, cuprinzând, pe scurt, învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi“. Frumoasa cântare se regăseşte şi la sfârşitul „Psaltirii în versuri“ a Sfântului Mitropolit Dosoftei, din anul 1673, în limba slavonă.

Părintele daco-romanilor şi al românilor

O scrisoare din data de 13 decembrie 414 adresată de episcopul Inocenţiu I al Romei „episcopilor macedoneni“ este ultimul document ce aminteşte de Sfântul Niceta în scaunul eparhiei de Remesiana. Data mutării sale la cele veşnice a fost trecută sub tăcere de istorie, lăsând loc diferitelor interpretări care ajung chiar la anul 416. Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu cel ce i-a fost bun prieten, Sfântul Paulin de Nola. Biserica noastră îl prăznuieşte, însă, la 24 iunie.

Prin vorbă, condei şi cânt, Sfântul Niceta de Remesiana se dovedeşte a fi, pentru poporul român, un misionar de evanghelizare, dar şi un factor de romanizare. Predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă, a avut o importantă contribuţie la continuitatea populaţiei daco-romane în spaţiul carpato-danubiano-pontic după retragerea aureliană. Tezaurul moştenit este preţuit de ilustrul preot profesor Ioan G. Coman: „Ortodoxia românească a primit prin strămoşii ei daco-romani şi prin generaţiile lor următoare până azi credinţa şi doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul Niceta... Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceaţa slujbelor şi a cazaniilor Ortodoxiei româneşti, care a dat naştere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în Ortodoxia noastră, e o tradiţie spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Casian, Teotim I şi călugării sciţi, care, toţi, se străduiesc pentru desăvârşire“. 

Sfântul Grigorie Dascălul - prieten, ascet, cărturar, educator, ierarh /Modele românești (1)

Viaţa

Acest luminat dascăl şi ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din secolul XIX. S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu. La vârsta de şapte ani, a fost dat să înveţe carte la şcoala elinească de la Mănăstirea Sfântul Sava. Aici se împrieteneşte cu monahul Gherontie de la Mănăstirea Neamţ, căruia îi devine ucenic. Dorind să slujească toată viaţa lui Hristos, după terminarea studiilor, tânărul ucenic părăseşte casa părintească şi se duce cu monahul Gherontie la Mănăstirea Neamţ. Aici cunoaşte pe marele stareţ Paisie şi gustă din frumuseţea vieţii duhovniceşti.

Prin anul 1790 este călugărit şi hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreună cu duhovnicescul său părinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba română. În anul 1812 călătoresc amândoi la Sfântul Munte. La întoarcere, monahul Gherontie este ucis de tâlhari aproape de Dunăre, iar ierodiaconul Grigorie se întoarce singur la metanie.

În anul 1820, ierodiaconul Grigorie părăseşte pământul Moldovei şi se stabileşte la Mănăstirea Căldăruşani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop şi ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind Biserica lui Hristos cu multă dragoste şi înţelepciune timp de 11 ani.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascălul", moare şi este înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord. După şapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropniţa Mănăstirii Căldăruşani, iar în prezent sunt aşezate în pridvorul bisericii.

Fapte şi cuvinte de învăţătură

Se spunea despre mitropolitul Grigorie că, pe când era elev la şcoala elinească din Mănăstirea Sfântul Sava, era cel mai silitor la învăţătură dintre toţi cei 75 de elevi. De asemenea, îşi petrecea tinereţea cu multă înţelepciune, în post, în rugăciune şi în citirea Sfinţilor Părinţi.

Se mai spunea despre dânsul că, după venirea părintelui Gherontie de la Mănăstirea Neamţ la Colegiul Sfântul Sava, atât de mult s-a folosit tânărul Gheorghe de smerenia şi blândeţea inimii lui, că, după terminarea şcolii, s-a făcut şi el călugăr.

Se spunea iarăşi, că atât de mare era legătura dragostei între părintele Gherontie şi ucenicul său, Gheorghe, că, până la moarte, nimeni dintre oameni şi nimic pământesc nu i-ar fi putut despărţi pe unul de altul. Prin ei „împreună petreceau călugăria şi cărturăria, smerenia şi înţelepciunea, dorul de Hristos cu dorul de cunoaştere, blândeţea cu ascultarea".

Văzând stareţul Paisie pe acest tânăr bătrân intrând în nevoinţa duhovnicească şi cunoscând întru sine că va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, îndată l-a tuns în schima monahală şi l-a făcut diacon. Şi era părintele Grigorie foarte smerit şi ascultător către toţi.

La traducerea cărţilor din limba greacă, împreună lucrau şi se ajutau ierodiaconul Grigorie cu părintele său duhovnicesc Gherontie. Tot ce tălmăcea unul, îndrepta celălalt. Ei au tradus împreună multe cărţi, precum: Patericul, tipărit la Bucureşti în anul 1828; Octoihul, tipărit la Râmnic şi Buda în anul 1811; Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, tipărită la Mănăstirea Neamţ în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită tot la Mănăstirea Neamţ, 1817; Cele 12 mineie, tipărite la Buda în anii 1804- 1805; Vieţile Sfinţilor, tipărite la Mănăstirea Neamţ, între anii 1807-1815 şi la Bucureşti, între anii 1834-1836; Tâlcul Evangheliei, rămas în manuscris; Cărţi de învăţătură pentru Seminarul de la Socola şi altele.

Cerând mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti de la Veniamin Costachi, părintele Moldovei, să-i trimită doi monahi tălmăcitori din limba greacă, acesta îi trimite pe smeriţii călugări Gherontie şi Grigorie din Mănăstirea Neamţ. Cei doi monahi reînfiinţează tipografia Mitropoliei din Bucureşti, tipăresc cărţi de slujbă şi învăţătură, pun în rânduială biblioteca, apoi se întorc iarăşi în Moldova, la metania lor.

Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie că mare şi nemângâiată durere a avut când a văzut pe părintele său duhovnicesc Gherontie ucis de tâlhari la întoarcere din Muntele Athos. Deci, îngropându-l acolo, peste Dunăre, la o mănăstire şi plângând mult pentru el, s-a întors la Mănăstirea Neamţ. După şapte ani ucenicul îi aduce osemintele fericitului său stareţ şi le îngroapă în pământul ţării.

Călăuzit de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie părăseşte Mănăstirea Neamţ, prin anul 1820, şi se stabileşte la Căldăruşani, într-o chilie foarte săracă, afară de zidul mănăstirii. Singura lui avere era o desagă cu cărţi şi o rogojină pe pat. Aici petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciune, tălmăcind cărţi din porunca mitropolitului şi necăutând nici o dregătorie bisericească. Era aşa de nevoitor la cele duhovniceşti, încât toată noaptea priveghea. Numai „lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie".

La începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureşti şi i-a spus:

- Domnul ţării vrea să te facă mitropolit şi te cheamă!

- Că măria sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, a zis el, dar ca să fiu păstor al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mă cutremur.

A doua zi a plecat pe jos spre Bucureşti.

Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a văzut rău îmbrăcat şi l-a închis în coteţul porcilor, crezând că este vreun călugăr hoinar. A doua zi, o slugă i-a dat drumul pe ascuns. După puţin timp, preotul l-a văzut mitropolit şi s-a înfricoşat. Iar blândul păstor, zâmbind, i-a zis:

- Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine!

După trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit să fie păstor al turmei lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja şi î-a zis:

- Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu!

Ca părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, mitropolitul Grigorie era pentru toţi exemplu de sfinţenie, de sărăcie desăvârşită şi de dragoste pentru mântuirea turmei. În cele trei eparhii - Buzău, Râmnic şi Argeş - a pus episcopi noi pe care îi sfătuia să cerceteze regulat turma, să se ostenească la îndreptarea Bisericii şi „să nu stea la sfaturi şi pricini deşarte". Apoi a cerut „să nu se mai facă hirotonii necanonice".

Acest mare mitropolit purta multă grijă pentru întemeierea de şcoli spre luminarea poporului, fiind numit de domn efor al tuturor şcolilor din ţară. La Colegiul „Sfântul Sava" se îngrijea personal să aibă profesori buni şi evlavioşi; lua parte la examene şi dădea ajutor copiilor silitori şi sărmani. Iar când profesorii aveau purtări nepotrivite cu chemarea lor, le spunea:

- Să vă îndreptaţi cu toţii şi apoi să îndreptaţi; să dobândiţi năravuri bune, apoi să învăţaţi de năravuri. Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, precum erau dascălii cei mai dinainte într-acest loc.

Mitropolitul Grigorie a stăruit să se înfiinţeze seminarii în fiecare eparhie, devenind astfel adevăratul ctitor al seminariilor din Ţara Românească. S-a îngrijit să facă rânduială prin mănăstiri, punând stareţi români în mănăstirile închinate şi oprind o parte din venituri pentru repararea lor, căci multe din ele ajunseseră în stare de paragină.

Pe când era în surghiun (1829-1833), i s-a cerut demisia. Iar el, dorind foarte mult să-şi conducă turma încredinţată lui, a răspuns:

- Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi, când îmi va ieşi sufletul, atunci voi lăsa eparhia. Căci acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor.

Altădată iarăşi spunea:

- Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi folosul fraţilor. Că numai atât voiesc să trăiesc, cât să ajutorez Pravoslaviei şi neamului şi fraţilor, ca să poată cu înlesnire prin învăţăturile Sfinţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice.

Întorcându-se din surghiun în primăvara anului 1834, a început reparaţia catedralei mitropolitane. Dar cei din jurul său, văzându-l slab şi bătrân, l-au întrebat:

- Înalt Preasfinţite, dar când o să vezi catedrala terminată?

- Îmi ajunge să încep lucrarea - a răspuns el. Cred că urmaşii neapărat vor sfârşi-o.

Dintre toate cărţile, socotea mitropolitul Grigorie Dascălul că „cele mai potrivite vremii şi patrioţilor de rând" sunt Vieţile Sfinţilor. De aceea a început traducerea şi tipărirea lor. Însă n-a apucat să tipărească decât două volume şi s-a dus la Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de obştescul sfârşit a spus către un episcop al său:

- Să nu se smintească din tipărire Vieţile Sfinţilor şi tipografiile neîncetat să lucreze, tipărind cărţi folositoare de suflet! Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 22 iunie, 1834.

Spuneau ucenicii că nu s-a găsit nici o avere în chilia acestui cuvios mitropolit, decât cărţi rânduite să se dea în dar. Deci, fiind plâns de tot poporul, a fost îngropat sub streaşină catedralei. După şapte ani, osemintele sale au fost strămutate la Căldăruşani. Pe craniul său stau scrise până astăzi aceste cuvinte:

„Acest cap este al preasfinţitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La anul 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-au întors în Bucureşti, la scaunul său şi au răposat în Domnul cu pace la leatu 1834".

Sursă: Sfinți români