Sfaturi de la Sfântul Porfirie pentru femeile însărcinate / Sfaturi pentru părinți

Odată, Părintele i-a spus unui pediatru:

- Să le spui mamelor să simtă în inima lor câtă cinste le-a dat Dumnezeu că le-a învrednicit să devi­nă mame. Să-i vorbească pruncului nenăscut şi să-l mângâie, fiindcă embrionul va simţi, tainic, această mângâiere. Să se roage pentru el cu multă dragoste, căci embrionul simte, ca şi copilul nou-născut, lipsa dragostei mamei, nervii ei, furia şi dezgustul, iar toa­te acestea îi pot crea traume ce-l vor însoţi întreaga viaţă. Dacă mama are simţăminte sfinte şi duce o viaţă sfântă, în rugăciune, atunci îl sfinţeşte şi pe copil încă din momentul zămislirii. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru tătici.

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 286)

Sursa: Doxologia

Îngeri cu fețe murdare... / Sfaturi pentru părinți

„Îngeri cu fețe murdare” este titlul unui film produs la Hollywood în 1938 despre aventurile unui gangster care amenință să devină eroul și modelul de viață pentru băieții cartierului sărac în care gangsterul crescuse. Condamnat la moarte, banditul reușește să se reumanizeze de-abia în drum spre locul execuției. La insistențele preotului ce se îngrijea de sufletele locuitorilor din cartierul sărac și rău-famat, gangsterul acceptă să se comporte ca cel mai mare laș, ca cel mai fricos pămpălău, reușind să-și dezamăgească micii fani și să-și distrugă propriul mit, spre a nu distruge viețile unor copii nevinovați. 

 

Veți zice, poate: așa, și ce-i cu asta? V-ați întrebat vreodată oare câte starlete și câți indivizi dubioși, în dorința lor oarbă de avere și de notorietate, ne smintesc copiii chiar și atunci când stăm la televizor și îi privim comentând răutăcios și defăimător la adresa lor? Copiii ne aud comentariile, dar mai tare li se aprinde imaginația și dorința de a-i imita pe cei aflați sub lumina reflectoarelor.

Acum mai bine de zece ani, venind în vizită în casa unor prieteni cu doi copii, băiat și fată (școlari în clasele primare), micuții m-au întâmpinat cu o revistă TV pe coperta căruia triumfa, cu sânii la vedere, fără nici urmă de acoperământ, într-o poziție provocatoare, o domnișoară – vedetă a unui program TV – pe care ei o cunoșteau ca fiind prietena unui alt prieten de familie. Domnișoara respectivă le intrase în casă în repetate rânduri și le vorbise, se jucase cu ei, și lor le plăcea de ea. Stânjeneala care m-a cuprins poate fi cu greu redată în cuvinte; ei îmi vorbeau cu entuziasm despre ea și îmi tot arătau revista, insistând ca și cum ar fi fost vorba de o mare realizare a unei prietene a lor, nu de o poză deocheată: „Uite ce frumoasă este! Nu-i așa că e frumoasă?”. Le-am răspuns că oricât de frumos ar fi cineva, eu nu cred că e frumos să te pozezi gol, și să mai și arăți aceste poze tuturor! M-au privit destul de descumpăniți și confuzi, de parcă nu erau siguri dacă au greșit sau nu cu ceva, dar n-au mai zis nimic.

Anii au trecut, băiatul e acum student, însă fetița, ajunsă la adolescență, a trecut printr-o perioadă în care se arăta tot mai interesată să se pozeze în moduri dintre cele mai avantajoase (credea ea!), spre a posta acele poze pe o rețea de socializare. Desigur, părinții au rămas fermi pe poziție și foarte vigilenți: nu și-au încurajat defel copila (altminteri frumoasă ca o cadră) să continue astfel, și nici una dintre pozele publice ale fiicei lor nu este altfel decât decentă, cu toate eforturile ei de a se surprinde în „ipostaze senzuale”. I-au supravegheat îndeaproape contul și în permanență au fost alături de ea, când cu vorba bună și cu explicațiile, când interzicând cu fermitate. M-am întrebat adesea ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă părinții ar fi fost ceva mai relaxați, ceva mai neglienți, cu ceva mai puțină decență și frică de Dumnezeu?

Cu certitudine, mica mea eroină ar fi postat până acum destule poze făcute după modelul atâtor femei care își dau aere de divă, și cine știe ce s-ar mai fi întâmplat cu ea. Ceea ce nu înțeleg multe adolescente este că, postând astfel de poze, transmit mesaje cu tentă sexuală, adevărate invitații pentru te-miri-cine. Categoric, la vârsta pubertății și adolescenței, tinerii sunt intens preocupați de modul în care arată, de cât de atractivi sunt. Nu trebuie să-i condamnăm, nici să-i ironizăm, altfel riscăm să le distrugem imaginea de sine și să-i facem deosebit de vulnerabili din punct de vedere emoțional. Este important să-i ajutăm să se simtă confortabil în pielea lor, să se descopere ca persoane cu toate calitățile lor și să înțeleagă că frumusețea are multe moduri de a se manifesta, nu doar în plan fizic.

Adolescenții confundă adesea frumusețea cu senzualitatea și sexualitatea, popularitatea cu succesul, și nu prea are nimeni răbdare și tact să le explice cu duhul blândeții că pozele lor „senzuale”, „provocatoare”, nud sau seminud, nu transmit ceea ce ei cred și își doresc (anume că sunt frumoși și atrăgători), ci cu totul altceva: că sunt disponibili, că își oferă trupul. Ei cred că vor fi văzuți doar de cei sau cele care le-au făcut lor inima să tresalte, nu și de „ciudați”. Nici nu realizează că aceste „amprente” cibernetice pe care le lasă în urmă îi vor putea urmări ani de zile, îi vor putea stânjeni, le vor putea strica relații, îi vor putea face de rușine. Odată ce ai postat un material pe Internet, nu prea mai ai nici un fel de control asupra parcursului său.

Copii expuși la materiale erotice

Acum ceva timp, am cunoscut un băiețel care la numai 4 ani avea deja o îndelungată expunere la materiale pornografice și erotice. Părinții lui, și ei consumatori de frunte, nici măcar nu se mai sinchiseau să ascundă aceste materiale de ochii lui. Bietul copil, cu mintea lui de atunci, înțelegea doar că femeile sunt niște mari amenințări pentru băieți, aceștia fiind în pericol de a fi mutilați de ele. Strânsese în el atâta furie împotriva mamei lui și a femeilor în general, pe care afirma că le urăște, crispându-se și încleștându-și pumnișorii, încât numai văzându-l cum spumega și lovea orbește, te cuprindea groaza. Le-am explicat părinților ce și cum să facă, le-am arătat pericolele pe care astfel de materiale le prezintă pentru dezvoltarea psihică a copilului, dar rezultatul a fost că a doua zi tatăl a adus un almanah deocheat în casă, lăsându-l pe masa din bucătărie ca și cum ar fi fost ziarul de dimineață… M-am întrebat adesea ce s-a întâmplat cu acel copil și ce se va întâmpla cu el în continuare…

Întreaga societate suferă de hipersexualizare, și industria mediatică, industria de publicitate, industria de film, industria de muzică nu fac decât să contribuie an la an la amplificarea acestui fenomen. Dacă până nu demult femeile erau cele mai pozate în ipostaze senzuale și chiar pornografice, acum iată că și bărbații tineri și foarte tineri se întrec în a-și expune trupul în mod public. Nu poți să nu te întrebi, văzând posterul uriaș din centrul capitalei în care un tânăr aproape complet dezbrăcat face reclamă unui parfum, ce fel de mesaj, de fapt, promovează: „Cumpără acest parfum, dragă tinere, și vei fi la fel de senzual ca tipul din imagine”. Nu la fel de elegant, nu la fel de rafinat, nu la fel de admirat – ci „la fel de senzual”, pentru că, nu-i așa, tot ce contează este să fii senzual! De altfel, în toate aceste industrii mai sus menționate, circulă o vorbă: „Sexul vinde produsul”!

Încă de mici, toți acești copii ai noștri sunt asaltați de imagini și mesaje cu conținut sexual (și adesea chiar soft-porn) pe Internet, în ziare și reviste, în postere și reclame, la televizor, în sălile de concerte. Știrea că în S.U.A., într-o școală generală, mai bine de o sută de elevi cu vârste între 9-13 ani și-au postat pozele nud (făcute de ei înșiși cu telefoanele mobile) pe o rețea bine-tăinuită de ochii părinților nu a mai șocat pe nimeni, în afară de părinții acelor copii. În epoca Instagram, Tinder, Facebook etc., poți contacta și poți fi contactat instantaneu de o mulțime de persoane cunoscute și necunoscute direct pe telefonul mobil, poți privi și fi privit de milioane de ochi, poți vedea orice, mult dincolo de ceea ce este decent, normal sau sănătos pentru psihic. Cum să ne mai surprindă să aflăm că, la clasa I, într-o școală bună din București, un elev a pretins și a primit favoruri de natură sexuală de la un coleg doar pentru a-l lăsa să butoneze tableta pe care o primise de la părinții săi, în timp ce celălalt băiat nu poseda acest gadget?

Ori de câte ori povestesc părinților despre această întâmplare – păstrând, evident, anonimatul celor implicați –, ei au una și aceeași reacție: „Vai de mine, uite de ce este bine să-i iei copilului tot ceea ce au și ceilalți: ca să nu ajungă aici!”. O astfel de reacție nu face decât să ne convingă o dată în plus de faptul că nu gadget-urile, ci adulții sunt de vină pentru capcanele în care cad pruncii noștri. Noi li le întindem, adesea fără să ne dăm seama. În loc să-și pună problema educației copilului, a cultivării unei atitudini sănătoase față de integritatea și intimitatea propriului trup, a cultivării valorilor morale, a respectului față de sine și față de ceilalți (întreprindere serioasă și de durată), mulți părinți preferă să creadă că problemele se rezolvă pe loc… cu bani! Are copilul tabletă, telefon, calculator? Gata, este în rând cu lumea, deci totul este bine!

Copiii și accesul nesupravegheat la Internet

Dimpotrivă, accesul neîngrădit la Internet al unui copil needucat, neprevenit, neîndrumat și nesupravegheat de părinții săi este o cale spre un dezastru cu atâtea ramificații, că nici nu le mai poți enumera pe toate. Iată ce arată studiile întreprinse în Statele Unite (țară ce se confruntă de ani de zile cu problema pornografiei, fiind cel mai mare consumator la nivel mondial) referitor la efectele pornografiei asupra copiilor:

1. Creșterea riscului de a-i transforma pe copii în victime ale agresiunilor sexuale. Pedofilii și alți prădători sexuali utilizează frecvent Internetul pentru a descoperi potențiale victime, pentru a le distribui acestora materiale pornografice, pentru a le pregăti de întâlnire sau doar a le determina să se pozeze singure despuiate și să le trimită aceste poze. Toți acești prădători se folosesc de identități false și adesea ajung ca, profitând de naivitatea victimelor, să le molesteze, să le șantajeze, să se folosească de acestea în fel și chip. Peste 70% dintre cei care au molestat copii au recunoscut că sunt consumatori obișnuiți de materiale pornografice, la care apelează adesea pentru a coborî nivelul de inhibiție al copiilor și pentru a le transmite mesajul că „este în regulă să faci și tu ce face persoana din acest film; ei îi place, și ție îți va plăcea”.

2. Creșterea riscului de a-i transforma pe copii în agresori sexuali. Expunerea timpurie a copiilor (mai înainte de vârsta de 14 ani!) la astfel de materiale determină adesea modificarea comportamentului lor sexual încă de la vârsta adolescenței, fiind mult mai predispuși la deviații sexuale decât cei care nu urmăresc (sau doar au vizionat accidental) un astfel de material. Studiile au arătat că 53% dintre cei care comit agresiuni sexuale au urmărit mai înainte materiale pornografice, incitându-i la violență sexuală. Cu cât consumul de pornografie este mai intens și mai frecvent, cu atât satisfacția sexuală este mai greu de atins, și de aici tendința acestor persoane de-a se angaja în comportamente sexuale din ce în ce mai deviante, mai bizare, mai periculoase. Același lucru este valabil și pentru agresiunile sexuale comise de adolescenți împotriva altor adolescenți sau împotriva unor copii. Experții au constatat că orice activitate sexuală prematură la copii apare ca urmare a doi factori: expunerea și stimularea. Prin urmare, deviația sexuală la copil apare în urma molestării sau a expunerii la pornografie. Cei mai mulți dintre copiii care urmăresc în mod obișnuit astfel de materiale vor încerca să experimenteze ceea ce au văzut cu alți copii. Același lucru este valabil și dacă copiii urmăresc „pe viu” astfel de scene între părinți sau adulți, adulți și copii etc.

3. Boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite şi adicție sexuală. Pe măsură ce copiii sunt din ce în ce mai expuși la materiale pornografice, aceștia primesc următorul mesaj: este în regulă să întreții relații sexuale fără responsabilitate, este acceptabil, ba chiar dezirabil; ești dezinhibat, liber, stăpân pe corpul tău și pe viața ta. Îmi aduc aminte că acum vreo şase-şapte ani am citit îngrozită pe coperta unei celebre reviste pentru adolescenți „Sâmbătă stai acasă sau faci sex?” – ca și cum în weekend ori stai acasă ca fraierii, ori te duci și faci sex ca cei cool! Realitatea este că adolescenții îşi doresc să fie cool și îşi doresc să experimenteze din punct de vedere sexual, dar acest lucru nu trebuie nici pe departe să se transforme într-o încurajare deșănțată. Dimpotrivă, este nevoie să discuți cu ei despre tot ceea ce implică viața sexuală la nivel afectiv, relațional, în plan comportamental și în planul sănătății. Adesea, odată ce ai discutat cu ei pe îndelete și cu argumente, se simt total nepregătiți și vor abandona cu determinare orice nouă tentativă. Cifrele sunt îngrijorătoare: numai în S.U.A. unul din patru adolescenți suferă de o boală cu transmitere sexuală. Tinerii expuși de timpuriu la materiale pornografice sunt, de asemenea, mult mai predispuși să dezvolte adicție față de sex și să se angajeze în comportamente sexuale deviante.

4. Deformarea atitudinii copiilor și tinerilor cu privire la viața sexuală, relații, căsătorie, copii. Studiile au arătat că expunerea intensă a unor subiecți de sex masculin la pornografie a schimbat în numai șase săptămâni atitudinea lor față de:

– femei (devenind mai nepăsători, mitocani și disprețuitori față de ele);

– viol (pe care nu l-au mai considerat un act criminal sau, în tot cazul, nu unul foarte grav);

– sexualitate (au dezvoltat percepții deformate și un apetit pentru acte din ce în ce mai bizare, mai violente și mai deviante, sexul normal nemaioferindu-le nici o satisfacție);

– căsătorie (care le apare demodată, în opoziție cu relațiile sexuale cu parteneri multipli care le apar acceptabile, normale și de preferat monogamiei).

Iată cât de repede și de ușor este să strici un tânăr prin pornografie – nu-ți trebuie decât vreo șase săptămâni!

5. Afectarea dezvoltării copilului și formarea identității sale. Identitatea psihosexuală se dezvoltă treptat, pe parcursul copilăriei, pubertății și adolescenței. Pe măsură ce cresc, copiii primesc treptat informații potrivite vârstei lor despre sex, diferențele de gen și rolurile de gen, începând de la cum sunt făcuți băieții și cum sunt făcute fetițele, de unde vin copiii și de ce mama și tata dorm împreună. Aceste informații vin din familie, de la școală, de la personalul medical, din diversele produse culturale, astfel încât, tot treptat, copiii au șansa de a-și dezvolta în mod adecvat propria identitate psihosexuală, care se va definitiva la maturitate. Băiețeii se îmbracă, se joacă și se comportă adecvat genului lor, fetițele, și ele genului lor, în devenirea lor treptată în tineri bărbați și tinere femei.

Materialele pornografice scurtcircuitează această dezvoltare naturală a identității sexuale și o perturbă ireversibil, dându-i copilului viitor adult o percepție eronată, deformată despre sine, despre sexualitate, despre propriul trup, despre ceilalți, lăsându-l confuz, schimbat, tulburat. Pornografia introduce copilul în lumea unor senzații pe care nu este pregătit psihic să le experimenteze și să le conțină. Copiii se pot obișnui să asocieze stimularea sexuală cu diverse activități (privitul unor astfel de scene, masturbarea, atingerea unei șuvițe de păr, a unei jucării, a unor obiecte vestimentare etc.), nu cu apropierea trupului ființei iubite, în cadrul exclusiv al unei relații trainice, bazată pe promisiunea parteneriatului pe viață. Pornografia desparte sexualitatea de fiorul tandru al iubirii, de principiul dăruirii de sine ființei iubite, dar o desparte și de scopul său nobil – întemeierea familiei și facerea de copii.

Ca părinți, ca educatori, ca oameni responsabili, indiferent unde ne aflăm, avem datoria de a proteja cât mai mult inocența copiilor noștri de influența distrugătoare a pornografiei.

Ce putem face în mod concret?

1. Să le oferim copiilor o educație sănătoasă, solidă, bazată pe cultivarea valorilor morale, pe formarea caracterului integru. Indiferent dacă suntem părinți, educatori, directori de programe TV, jurnaliști, vânzători etc., este de datoria noastră să-i ferim pe copii de imagini, de expresii și de experiențe cu conotații pornografice. Chiar și numai când mergem pe stradă sau când suntem în locuri publice, abținându-ne de la înjurături, protejăm copiii și inocența lor.

2. Indiferent care este relația noastră cu copiii, indiferent care sunt experiențele noastre particulare legate de propriile căsnicii și de proprii parteneri, să încurajăm copiii să creadă în valoarea iubirii, a căsătoriei, să creadă în onestitate, în tandrețe, în gingășie, în frumusețea sufletească. Să-i ajutăm să identifice și să respingă abuzul verbal, abuzul emoțional, abuzul sexual, relațiile bazate pe subjugare și exploatare.

3. Să ne arătăm disponibilitatea de a discuta cu ei toate problemele pe care le ridică, să îi ajutăm să găsească răspunsuri valabile la toate întrebările pe care, ca niște ființe atât de crude și de lipsite de experiența vieții și le pun, fără să-i criticăm, fără să-i judecăm, fără să-i respingem. Cu înțelepciune, cu răbdare și cu duhul blândeții îi vom aduce mereu pe calea cea bună. Când un adolescent se simte criticat și respins de familie, va căuta iubire în altă parte și va accepta chiar și lucruri de neacceptat pentru dramul de atenție și de confort pe care îl va primi.

4. Să-i ajutăm pe copii să își dezvolte sentimentul valorii personale, al respectului față de sine și față de celelalte persoane, să-și dezvolte asertivitatea, puterea de a spune NU celor care încearcă să îi abuzeze. Toate acestea le facem atunci când îi tratăm cu respect și le impunem limite și reguli sănătoase, le dăm explicații, îi ascultăm, le solicităm opiniile.

5. Să-i învățăm de mici ce este pudoarea, respectul față de propriul corp ca templu al sufletului și, în egală măsură, să-i învățăm respectul față de orice ființă umană. Chiar şi a vorbi de rău un cerșetor sau a-l izgoni cu vorbe urâte este un exemplu rău pentru copil: îi arătăm că anumite ființe ne sunt inferioare, fără să ne gândim că mulți dintre cei care au ajuns în stradă au fost odată oameni în rândul lumii.

6. Să-i ajutăm pe copii să se descopere pe ei înșiși și să le dezvoltăm capacitatea de autocontrol cu ajutorul limitelor sănătoase și cerințelor rezonabile, plecând de la mâncare, haine, jucării și alte mici posesiuni, până la activități pe care au voie să le facă și pe care nu au voie să le facă. Înfrânarea, tăierea voii este unul dintre cele mai importante mecanisme de autocontrol. A face tot ce vrei și când vrei nu dezvoltă toleranța la frustrare și te transformă într-o persoană impulsivă, necontrolată, slabă.

7. O viață duhovnicească trăită plenar și exemplul personal al părinților sunt fundamentale pentru buna-întocmire a copilului. Așa cum avem datoria de a le asigura sănătatea, dezvoltarea trupească și instruirea minții, tot așa avem datoria de a ne îngriji de sufletele lor, de a-i ajuta să crească „întărindu-se cu duhul”. Sub ochii mei au crescut în parohia din care fac parte o mulțime de copii, Duminică de Duminică la Sfânta Liturghie, împărtășiți în posturi, spunând rugăciuni alături de părinții lor. Sunt astăzi tineri frumoși, moderni, școliți, inteligenți. Iată că se poate, însă numai perseverența părinților a făcut posibil acest lucru.

8. Să le explicăm copiilor pericolele potențiale ale Internetului și să îi învățăm cum să navigheze, utilizând această importantă resursă pentru instruirea lor. În același timp, avem obligația de a le supraveghea modul în care accesează Internetul, de a le limita accesul, de a utiliza programe de control parental, de a le verifica conturile de e-mail și de pe rețelele de socializare.

9. Pentru a fi în stare să exercităm controlul și să ne îndrumăm copiii în mod adecvat, avem nevoie să fim la curent cu tehnologia de ultimă generație, să ne informăm constant și să învățăm să o stăpânim, astfel încât să nu fim păcăliți de copii. La nevoie, să apelăm la specialişti.

10. Să organizam activități care să le înlesnească copiilor și adolescenților întâlnirea cu experți din domenii diverse (psihologie, securitate, poliție, medicină, tehnologie etc.), pentru a-i preveni și educa cu privire la provocările și pericolele legate de utilizarea Internetului, pentru a ne sprijini pe noi înșine în a le oferi copiilor informații adecvate vârstei, legate de dezvoltarea lor fizică și psiho-sexuală, legate de relații, de căsătorie, de copii. Mi-am spus adesea că un curs de educație parentală la elevii de liceu îi va ajuta să devină nu doar niște părinți mai buni și mai responsabili, ci și niște adulți mai buni.

Un lucru este sigur: cu cât vom băga mai adânc capul în nisip și vom pretinde că pruncii noștri nu înțeleg ceea ce văd sau că „le va trece” dacă au văzut, cu atât mai mult vom pătimi (odată cu ei) de pe urma pierderii timpurii și pe vecie a inocenței lor. Atunci când îngerii noștri își murdăresc fețele, aceasta este numai și numai din pricina noastră: că e din delăsare, ori din neatenție, ori din prostie, ori din rea-voință, ori din stricăciunea propriilor noastre suflete – nu mai contează. Noi i-am pierdut pe ei și vom da seamă.

Psiholog Irina Petrea

Articol publicat în numărul 85 (Februarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.

Bibliografie:

L. Marshall, „The Use of Sexually Explicit Stimuli by Rapists, Child Molesters, and Nonoffenders”, The Journal of Sex Research 25, nr. 2 (mai 1988): 267-88.

Take Action Manual (Washington, D.C.: Enough is Enough, 1995-96), 9.

Neil Postman, The Disappearance of Childhood (New York: Vintage, 1994), 137.

Tom Minnery, Pornography: A Human Tragedy (Wheaton: Tyndale House).

K.E. Davis şi G.N. Braucht, Exposure to Pornography, Character and Sexual Deviance, Technical Reports of the Commission on Obscenity and Pornography (1970), 7.

Patrick Carnes, Don’t Call It Love: Recovery from Sexual Addictions (New York: Bantam, 1991).

Stephen J. Kavanagh, Protecting Children in Cyberspace (Springfield, VA: Behavioral Psychotherapy Center, 1997), 58-59.

Victor B. Cline, Pornography’s Effects on Adults and Children (New York: Morality in Media, 1990), 11.

Jerry Bergman, Ph.D., „The Influence of Pornography on Sexual Development: Three Case Histories”, Family Therapy IX, nr. 3 (1982): 265.

Sursa: Familia Ortodoxă

PAȘI INDIFERENȚI / Sfaturi pentru părinți

De câte ori nu pășim, profesori sau simpli trecători, pe lângă priviri din care se întind spre noi brațe disperate? De câte ori nu surprindem o tresărire involuntară a unui copil, ca un umil gest de autoapărare neterminat, atunci când ridicăm mâna pentru a mângâia, pentru a sprijini sau pentru a oferi?… De multe ori. De nepermis de multe ori! Tresărim, ne întrebăm, bănuind adevărul, și trecem mai departe. Mult mai departe, lăsând în urmă țipete mute, amuțite de teama de a nu fi deconspirate și „răsplătite”, de rușinea de a nu fi stigmatizate și marginalizate odată cu purtătorii lor, de interdicții, de amenințări, de reguli impuse cu bocancii…

Orele de vizionare la televizor reduc dezvoltarea copiilor / Sfaturi pentru părinți

Sursa: TV Time Cuts Toddler Development, 18.01.2015, de Margie King, consultant în sănătate

http://www.greenmedinfo.com/blog/tv-time-cuts-toddler-development

Când creșteam, mama mea ne-a spus întotdeauna că vizionarea prea multor episoade din “The Three Stooges” ne va distruge creierul. Desigur, nu avea nici o dovadă solidă a acestui lucru. Dar, așa cum a reieșit, se pare că ea știa ceva.

Cercetătorii din Taiwan s-au uitat recent la efectele vizionării la televizor asupra aptitudinilor de dezvoltare ale copiilor. [i]

Studiul este oportun. Universitatea din Michigan raportează că vizionarea televizorului în rândul copiilor este la un maxim al ultimilor 8 ani. Dar nu este vorba doar de TV. Copiii de astăzi sunt de asemenea conectați la DVD-uri, video-uri, console de jocuri, computere și alte dispozitive.

Chiar și copiii între 1 și 3 ani sunt prinși în acțiune. Un alt studiu a descoperit că 10% dintre bebelușii între 0 și 1 an și 39% dintre copiii între 2 și 4 ani au avut acces la smartphone-uri, iPod-uri, iPad-uri sau alte dispozitive tip tabletă.

Cercetătorii din Taiwan au dorit să știe cât timp petreceau copiii în fața televizorului și a altor dispozitive și ce efecte au acestea asupra aptitudinilor lor cognitive, lingvistice și motrice.

Ei au colectat date despre 150 de copii sub 3 ani care aveau acces la TV, smartphone-uri, iPad-uri sau computere.

Copiii au fost împărțiți în două grupuri în funcție de faptul dacă au vizionat mai mult de două ore pe zi (grupul cu expunere mare) sau mai puțin de 3 ore pe zi (grupul de control).

În grupul cu expunere mare, cercetătorii au descoperit că copiii vizionau în medie 137,2 minute pe zi. Chiar și cei sub doi ani vizionau în medie 67,4 minute pe zi. Cei peste 2 ani au petrecut în medie 103,8 minute privind la televizor.

Ei au descoperit, de asemenea, că acei copii aflați în îngrijirea persoanelor care nu sunt părinții lor, incluzând bunicii și bonele, au privit mai mult la TV.

Cercetătorii au folosit teste standard pentru a evalua dezvoltarea aptitudinilor cognitive și lingvistice ale copiilor. Testele au evaluat, de asemenea, abilitățile personale sociale. Au evaluat și aptitudinile motrice fine și brute. Acestea au inclus aspecte ca reflexele, locomoția, manipularea obiectelor, apucarea și coordonarea vizual-motrice.

Comparativ cu copiii care nu au privit mult la televizor, cei care erau mai frecvent expuși la televiziune au avut:

- o probabilitate de 3,9 ori mai mare ca să aibă dezvoltare cognitivă întârziată

– o probabilitate de 3,3 ori mai mare ca să aibă aptitudini lingvistice întârziate

– o probabilitate de 3,7 ori mai mare ca să aibă dezvoltare motrice întârziată.

Și ei nici măcar nu vizionau “The Three Stooges”. Mulți copii din studiu vizionau programe “educaționale”. Cel mai frecvent ei au vizionat “Teletubbies,” “Thomas and Friends,” și “Dora the Explorer.” Cercetătorii au explicat că problema nu este ceea ce vizionează copiii. Este numai faptul de a viziona care este cauza.

Copiii care privesc oricât de puțin la televizor petrec mai puțin timp în activități care contribuie la dezvoltarea lor. Și acestea includ joaca. Cu cât copiii mici privesc mai mult la televizor, cu atât mai puțin petrec în activități fizice necesare pentru a-și îmbunătăți aptitudinile motrice.

Academia Americană de Pediatrie recomandă ca toți copiii de 2 ani și mai mari să vizioneze mai puțin de două ore de televiziune pe zi, iar copiii mai mici de 2 ani să nu privească deloc la televizor.

Privitul prea mult la televizor a fost, de asemenea, legat de:

– Risc crescut de diabet de tip 2

– Risc crescut de moarte din cauze cardiovasculare

– Violență și abuz timpuriu de alcool

– Modificări microvasculare adverse în retina copiilor

– Obezitateși consum crescut de gustări.

Vezi aici câteva linkuri cu moduri creative de a dezvăța copiii deobiceiul de a privi la televizor.

Despre autoare:

Margie King este o absolventă a Institutului pentru Nutriție Integrată. Deținătoarea unui M.B.A. de la Universitatea Wharton și avocat de companie timp de 20 de ani, ea a părăsit lumea afacerilor pentru a-și urma pasiunea pentru toate lucrurile care hrănesc. Margie este autorul cărții “Nourishing Menopause: The Whole Food Guide toBalancing Your Hormones Naturally” (în trad. “Hrănind menopauza – Ghidul alimentelor integrale pentru a-ți echilibra hormonii în mod natural”). Ea este, de asemenea, un copywriter și un editor în domeniile sănătate naturală, frumusețe și nutriție. Pentru a o contacta, vizitați pagina www.NourishingMenopause.com.

[i] Ying-Lin Yin et al. “Effects of television exposure ondevelopmental skills among young children.” Infant Behav Dev. 2014 Dec 25;38C:20-26. doi: 10.1016/j.infbeh.2014.12.005. [Epub ahead of print]

Sursa: Familia Ortodoxă

PUTEREA CU CARE VREAU SĂ-MI ÎMBRAC PRUNCII / Sfaturi pentru părinți

S-a mai scurs un an din viața mea. Un an în care am căzut până pe funduri de genune, de unde credeam că nu voi mai găsi drumul spre acasă, pentru ca apoi să mă ridic atât de sus, încât cu greu să mai pot privi de unde am venit și unde doruri tainice mă trăgeau spre mai înalt. Un an în care m-am întristat plângând pentru copiii altora, am jelit moartea unei generații întregi, am măsurat cu groază ura alteia, pentru ca apoi să regăsesc puterea de a zâmbi, de a râde și de a gusta din nou fericirea pentru chestiuni mărunte, inexistente pentru unii, dar esențiale pentru mine, chestiuni cu ochi căprui și obraji de măr tomnatic. Și, de fiecare dată, reușeam să găsesc urmele pașilor mei rătăciți printre atât de multe noduri cu care lumea din afară mă chema și mă rătăcea, pentru că cineva nu uita să lase picuri de dragoste călăuzitoare spre acasă…

„De ce nu m-am rătăcit niciodată?”

Opt pași pentru a-ți face copiii mai fericiți / Sfaturi pentru părinți

Auzim multe despre cum să creștem copii deștepți sau copii cu succes, dar ce este mai important decât aceste lucruri? Copii fericiți! De aceea m-am îndrăgostit de articolul de ieri din revista Time care înșira o listă de 10 metode bazate științific de a-i învăța pe copii tăi fericirea. Acestea sunt preferatele mele şi părerea mea despre ele.

Înveselește-te

Propriul exemplu este cea mai bună metodă de învățare, corect? În plus, nu este niciun secret că modalitatea părinților de a se comporta are un impact masiv asupra copiilor. Păstrând această idee, recent am auzit că una din cele mai bune metode de a face un copil să se simtă în siguranță este ca el să vadă că părinții se iubesc – pot garanta personal. În casa noastră, frații mei şi cu mine am știut că divorțul nu poate fi niciodată o soluție și, deși îi vedeam pe mama și tata având răfuieli ocazionale, nu a fost niciodată mai mult decât atât – ceea ce cred eu, ne-a ajutat să devenim oameni destul de încrezători şi independenți.

Învaţă-i să construiască relații

Nu e inginerie faptul că relațiile sănătoase cu oamenii din viața ta te transformă într-o persoană mai fericită. Cum îi putem învăța pe alții construirea unor relații bune? Cred că acest lucru necesită împărtășirea valorilor care afectează modul de a ne raporta la ceilalți, bunătatea, generozitatea, empatia, sinceritatea, pe lângă altele.

Aşteaptă efort din partea lor, nu perfecțiune

Îmi place asta. Nimeni nu e perfect – şi dacă aștepți ca tu sau altă persoană să fie perfectă va duce la dezamăgire și anxietate. Prin urmare, așteptând de la copii tăi să fie perfecți va pune cu siguranță o presiune mare pe ei: este un ideal pe care, în mod real, nu îl pot ajunge. Să te aștepți de la ei că-și dau toată silința? E cu totul altceva – este în mod sigur realist și e plăcut să știi că cineva are încredere în tine.

Învață-i optimismul

Oamenii fericiți văd partea plină a paharului. Desigur, într-o măsură optimismul este o trăsătură înnăscută. Dar cred că este destul de posibil să-i înveți pe alții optimismul. Când cei mici se plâng oferă-le cealaltă parte a poveștii, chiar dacă sună enervant de pozitiv (sunt convinsă că v-am menționat până acum mica poezioară a tatălui meu, cunoscută a fi 100% eficientă când vine vorba de văicăreli : “Am fost supărat că nu aveam de încălțat, dar atunci pe cale am văzut un om fără picioare”). Le vei educa creierul să vadă imaginea în ansamblu şi să caute o bruma de speranță. Ce trăsătură bună de dezvoltat!

Învață-i inteligența emoțională

Aceasta este interesantă. Este vorba de a-i învăța pe copii să identifice de ce se simt într-un anumit fel, astfel ei putând să facă pașii necesari și să manevreze situația într-o manieră sănătoasă. Cum să-i înveţi aceasta? Să-și pună întrebări. Sunt cumva ei furioși? Triști? Obosiți? Întrebați-i de ce și ajutați-i să raționeze. Această procedură am folosit-o doar de puțin timp și m-a ajutat să trec de la iritație la a mă confrunta de ce simt într-un anumit fel, și apoi să mi-o rezolv și să merg mai departe – înapoi la un loc fericit.

Învață-i autodisciplina

Nu iese nimic bun atunci când acționezi bazându-te doar pe sentimentele tale tot timpul. Cele mai bune lucruri în viață necesită multă muncă și stăpânire de sine. Este ușor să treci aceste lucruri cu vederea într-o cultură a satisfacerii imediate dar gândește-te – dă la o parte acea satisfacere imediată și rămânem cu un mare gol și cu nimic ce ne poate lua atenția de la el. Autodisciplinarea e necesară de la lucrurile mărunte (dușul zilnic, așteptarea la masă până termină toți de mâncat) la lucrurile mari (a te ține de un job, a fi fidel în căsnicie.) Să fii împlinit în aceste lucruri te va duce la o viață mai fericită. Mi se pare o caracteristică importantă.

Mai mult timp pentru joacă

“Numai muncă și joacă deloc îl face pe Jack un băiat plictisit.” Mai trebuie să adaug ceva? Totuși o voi face. Timpul de joacă – și mă refer la chestii gen alergatul prin casă, zbenguiala afară și jucatul cu jucării: a nu se confunda cu jocurile pe iPad – este momentul când un copil poate învăța să fie creativ, plin de imaginație, și să se bucure pe deplin de moment, lucruri care sunt toate vitale pentru fericire. Este un aspect important legat de creștere și învăţare – și în aceste timpuri saturate de tehnologie, e mai esențial ca oricând ca ele să se îndeplinească.

Mâncați cina împreună

Masa în familie te face mai fericit psihic, fizic și sufletește. Beneficiile intelectuale pentru copii cuprind o dezvoltare a vocabularului și a performanței academice. Din punct de vedere fizic, este mai probabil ca cei mici să mănânce mai sănătos cu familia decât singuri și mâncatul în fața televizorului este mai rar (de aici și o reducere a problemelor legate de greutate). Și, cea mai bună parte, hrana pentru suflet – cinele regulate în familie sunt asociate cu o sănătate mentală mai ridicată și stări pozitive.

Traducere: Andreea Rusanovschi

Sursa: Știri pentru Viață

„Un caracter puternic este un caracter eroic” / Sfaturi pentru părinți

Părintele Cezar Axinte

Mulţi dintre noi au impresia că a ţine copiilor lecţii morale şi a le vorbi despre Dumnezeu e suficient pentru a le asigura fundamentul necesar dezvoltării unui om aşa-zis religios. Mai mult, există şi un fel de superstiţie că, dacă duci regulat copilul la Biserică, o să-i meargă bine în viaţă. Din păcate însă, o astfel de mentalitate se dovedeşte păguboasă, căci adesea este prea puţin pentru a creşte cu adevărat un om evlavios şi cu frică de Dumnezeu. Mai este însă o problemă pe care mentalitatea de mai sus nu o poate rezolva: cum poate fi dezvoltat caracterul copilului astfel încât să se reflecte în acesta virtuţile vieţuirii creştine? La aceste întrebări am încercat să aflăm răspuns împreună cu Părintele Cezar Axinte, un vechi prieten al revistei noastre.

Încrederea în om / Sfaturi pentru părinți

Preşedinta fundaţiei „Familia şi copilăria” din Rusia vobeşte despre motivele pentru care femeile avortează.

„Iniţial, când am început să-i consiliem pe cei care se deciseseră pentru avort, ne gândeam: imediat ce o să le arătăm copilul pe care îl poartă, totul se va schimba – căci ei pur şi simplu nu cunosc faptul că putem vorbi deja despre un om!” – ne spune Svetlana Rudneva, preşedinta fundaţiei de binefacere „Familia şi copilăria”.

„Aceste persoane fuseseră convinse, mai întâi de profesorii din şcoală şi apoi de doctori la consultaţii, că acolo se găseşte un cheag de sânge sau un mormoloc. Noi le spuneam: Uitaţi! Priviţi inimioara cum bate!, dar drept răspuns iarăşi auzeam: Da, dar… eu am alte planuri. Adică, ştiau că există, dar refuzau să creadă în acest copil.”

Soţul

Ea plânge de fiecare dată când îşi aminteşte cum soţul, un tânăr rezident de succes la una din universităţile din capitală, panicându-se a spus: „Ce vorbeşti, avem toată viaţa înainte. Acum trebuie să ne finalizăm studiile, să ne punem pe picioarele noastre. Locuinţă nu avem. Fă avort. Toţi în jur aşa procedează. Chiar şi prietenele tale”.

Îşi amintea cum prietenele ei se mirau de toate frământările ei şi, mai ales, nu înţelegeau de ce, brusc, îşi face atâtea procese de conştiinţă. Ulterior, când săptămâna de presiune, de umilinţe şi de jigniri din partea familiei a luat sfârşit (acesta a fost suportul părintesc şi conjugal de care a avut parte), şi-a amintit iar de viaţa pe care putea să o dăruiască. Suferinţa i-a adus copiii şi mai mult în gând. „La care maternitate? La care doctor pediatru? Eu nici măcar un manual nu mai am puterea să deschid”.

Pe fişa pacientei aceste câmpuri au rămas necompletate.

Svetlana Rudneva a auzit istoria Irinei chiar de la ea, pe vremea când lucra la colegiul medical unde fata învăţa. Irina a regretat că nu a ştiut de programul social-psihologic care sprijină femeile însărcinate, nu a ştiut despre telefonul de încredere referitor la criza unei sarcini neprogramate (8-800-100-44-55) valabil pe tot teritoriul Rusiei. În acel moment, ea, fata din capitală cu perspectivele unei cariere frumoase, convinsă de către rude că sarcina nu a venit la momentul potrivit, avea nevoie ca măcar o singură persoană din această lume să o sprijine.

În concluzie, luni întregi nu a putut depăşi depresia post-avort. Şi-a pierdut încrederea în soţul cu acordul căruia şi-au pierdut copilul.

Fete ca Irina, care nu au putut să-şi apere dreptul de a deveni mame, sunt sute de mii. Conform statisticilor oficiale, zilnic în Rusia se fac 1.700.000 de avorturi. Ţara noastră este lider absolut la acest capitol.

Liberul arbitru

Mişcările „Pro-choice” (pentru dreptul de a alege al femeii) şi „Pro-life” (pentru dreptul la viaţă al copilului) au aproximativ acelaşi număr de adepţi în Vest – povesteşte Svetlana – şi femeia poate să aleagă cui să se adreseze după ajutor. În Rusia, dreptul de a alege este doar la nivel declarativ. În practică, se pare că femeia nu prea are ce să aleagă, pentru că în preajmă sunt foarte mulţi „susţinători”, chiar şi dintre cei care au câştiguri financiare de pe urma avorturilor. Astfel, ei toţi îi propun să scape uşor şi rapid de „problemă”. Chiar şi persoanele din generaţiile mai mari trăiesc în continuare având convingerea că avortul este ceva normal. Chiar şi statul care sprijină femeia plătindu-i operaţia şi cheltuielile de spitalizare. Chiar şi medicii care nu o informează pe femeie despre urmările înfiorătoare pe care un avort le implică.

Cu ajutorul serviciilor noastre noi încercăm să suplinim deficitul de sprijin maternal şi să nu lăsăm femeia să facă avort din cauza singurătăţii sau a lipsei de ajutor. Avem o echipa întreagă care lucrează cu femeia însărcinată: psiholog, asistent social, doctor, jurist. Oferim consultaţii în secţiile maternităţilor unde femeile vin şi se înscriu pe lista întreruperilor de sarcină. De multe ori avem numai câteva minute la dispoziţie şi nişte cuvinte confuze ale pacientei pentru ca, fără a o judeca, să o ajutăm să vadă şi alt drum.

Când copilul va creşte, femeia privindu-l se va îngrozi la gândul că a stat cândva la îndoială şi în faţa unei alegeri. Acum ea este o mamă fericită.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” – spune apostolul.

Pentru ca femeii să nu i se pară imposibile greutăţile legate de apariţia copilului este important ca şi pe ea măcar pentru o perioadă cineva să o susţină.

La sfârşitul studiilor mi s-a făcut propunerea să lucrez în această sferă care militează pentru viaţă. Eu am terminat filozofia, apoi asistenţă socială în cadrul Universităţii ortodoxe Sfântul Tihon.

Plănuiam să mă ocup cu filozofia rusească. În acel moment în Rusia nu era nici un program care să sprijine femeile însărcinate, doar nişte activităţi informative. Mi-a fost clar atunci că este necesară înfiinţarea unei fundaţii şi organizarea unor servicii speciale. Astfel, gravidele noastre scumpe au putut primi sprijinul de care aveau nevoie şi au păstrat copiii.

Din acel moment nu m-am mai putut opri – râde Svetlana – îmi place mult când se nasc copiii.

Orice sarcină, chiar şi cea planificată şi dorită, din punct de vedere psihologic, se poate transforma într-o criză. În primul rând femeia trebuie să-şi revadă planurile de viitor, să discute evenimentul cu cei din preajmă, să-şi schimbe multe în viaţă sa. Trebuie să fii gata să renunţi la multe şi chiar să accepţi sacrificiile.

Chiar dacă femeia spune: „eu am decis totul, avortez”, până în ultima secundă gândurile ei sunt ambivalente. În adâncul sufletului ea continuă să se frământe. Se întâmplă ca femeile să renunţe la avort chiar din scaunul ginecologic, cu câteva minute înainte de a fi anesteziate.

Această decizie inexplicabilă de a avorta, contrară naturii şi însăşi vieţii, din păcate rămâne pentru homo socialis. Alegerea este dificilă şi chinuitoare.

Am cincisprezece ani. Sunt însărcinată

„Acum am lucrare de control, voi scrie peste o oră” – fata de cincisprezece ani se înscrie la psiholog chiar de pe banca şcolii. Se întâlneşte cu un băiat de cinci luni şi este a patra lună consecutiv când înghite pastila de urgenţă. Nu mulţi dintre adolescenţi ştiu că o astfel de pastilă poate dauna grav sănătăţii unei femei, mai ales dacă se administrează la o vârstă atât de fragedă. Fetiţa în acest moment îşi face griji numai pentru faptul ca pastila să-şi facă efectul.

Multe fete sună cu întrebarea pentru ele îngrijorătoare: „Oare am rămas însărcinată?”

Chiar dacă sarcina nu se confirmă, noi nu întrerupem comunicarea – povesteşte Svetlana Rudneva. Încercăm să analizăm împreună cu fata cât de importante sunt pentru ea relaţiile sexuale, ştie ea consecinţele la care se expune şi este gata să şi le asume, are idee unde ar vrea să studieze mai târziu, ar vrea să se căsătorească şi să aibă copii? Într-o astfel de discuţie psihologul îi oferă ocazia fetei adolescente să cântărească şi să înţeleagă cât de necesare îi sunt în acest moment aceste relaţii.

Deseori vedem că tinerii simt o presiune psihologică în cadrul şcolii, unde stereotipurile funcţionează foarte puternic. Una dintre convingerile obişnuite printre adolescenţi este obligativitatea relaţiilor sexuale dintre fată şi băiat. Pentru adolescent este foarte complicat să reziste acestei idei răspândite. În această situaţie, în mod obiectiv, este greu să-ţi păstrezi sănătatea sistemului reproductiv şi să te încadrezi în standardele sociale din rândul tinerilor. În discuţiile lor, psihologii de multe ori reuşesc să ajute la reconstituirea unei noi scări de valori.

Adolescentul, în această perioada a vieţii, are sarcina de a învaţa să-şi creeze relaţii, fără să se apropie de sfera sexuală. Dacă sentimentele băiatului sunt adevărate, dacă el iubeşte sincer fata, el nu va începe să genereze pentru ea o posibilă situaţie de criză. Dar dacă insistă nu-şi arată decât sentimentele reale, adică indiferenţă faţă de ea şi de soarta ei. Apropo, acest lucru îl înţelege chiar şi băiatul dacă discuţia se poartă cu el.

În general, tinerele gravide sunt foarte vulnerabile, dependente de maturi, au nevoie de mai multă atenţie, implicarea specialiştilor şi suport financiar. Un mare rol în această situaţie îl au cadourile – haine frumoase pentru gravide, un căruţ pentru copil, chiar şi un urs de pluş mare şi alb – aceste atenţii aduc bucurie, cresc nivelul de încredere şi pot conduce la schimbarea deciziei.

Dar se întâmplă ca fata să aibă nevoie de absolut orice, chiar şi de închirierea unei locuinţe, dacă părinţii au lăsat-o dincolo de uşa. Dacă nu i se oferă ajutor la momentul potrivit, inevitabil fata avortează.

Mai mult decât atât, multe adolescente fac avort la termene destul de mari pentru că încearcă să-şi ascundă sarcina, le este teamă să spună părinţilor, aşteaptă momentul potrivit şi chiar speră că va „dispărea”. Va dispărea problema, în sensul că, dintr-o dată, tatăl copilului îşi va asuma răspunderea, se va împăca cu bunica la care ar putea locui. Adolescentele caută şi speră să găsească suport, dar în majoritatea cazurilor însuşi părinţii le duc la avort. Această este o traumă enormă, este distrugerea vieţii, a sferei materne, în general, a viitorului.

A menţine apărarea

Dorinţa de a fugi de realitate, de a te ascunde şi de a te îndepărta de problemă este numită de psihologi tactica lui Straus. Ca în copilărie: a închis ochii – pe mine nu mă vezi, m-am ascuns. Alege singură, asta nu e problema mea, nu sunt implicat şi nici nu vreau să ştiu nimic – aceasta este reacţia cea mai răspândită în rândul bărbaţilor referitor la o sarcină.

Femeia fiind convinsă de faptul că bărbatul trebuie să acţioneze ca o jumătate puternică, nu poate accepta uşor această atitudine. Şi gândeşte-te, că discutăm aici de convieţuire. Când unul dintre parteneri nu poate duce, atunci greul îi revine celuilalt. Femeia înaintea bărbatului simte existenţa copilului fiindcă el se află sub inima ei. În schimb, bărbatul îl va vedea când se va naşte, când îl va ţine în braţe, când îl va privi în ochi – abia în acel moment el este pregătit să întoarcă şi munţii pentru băiatul sau fata lui.

Nu e nimeni ideal, aşa că, deocamdată, femeile nu au decât să rabde. Bărbatul are nevoie de timp să se acomodeze cu acest stres.

Aveţi înţelegere, pentru că lui, puţin mai târziu, societatea îi va cere să asigure standardele pentru întreţinerea familiei.

Decizia desigur îi revine femeii, numai ea ştie care este limita acţiunilor în relaţia lor. Un lucru este dacă partenerul s-a ascuns pentru câteva zile şi cu totul altceva dacă fără să reflecte situaţia afişează un comportament agresiv.

Exact cu astfel de poveşti se confruntă psihologii de la fundaţie.

De curând am avut un caz, zece nopţi la rând a sunat femeia la psihologul cu care vorbise înainte să se înscrie pentru avort.

„Totuşi am decis să nasc. M-am gândit: deşi primul meu copil are doar 6 luni, de ce din cauza lui să renunţ la al doilea? Soţul îmi spune că şi mama lui a făcut avorturi, că el e singur la părinţi şi că noi trebuie să avem un singur copil. Nu, decât aşa, mai bine plec de la acest soţ moscovit, în Penzu. Dar dacă voi face avort, voi face un compromis şi pur şi simplu voi înceta să mă respect. Am decis să păstrez sarcina.”

După aceea a venit soţul. Au urmat ameninţări că o va lasă fără surse de existenţa, că îi va lua băiatul… La ora 7 dimineaţa, lăsând copilul cu mama soacră, el şi-a dus soţia la avort.

Aceasta este o situaţie tipică de agresiune în familie. Agresiunea psihologică, economică şi uneori chiar fizică.

Un alt caz: o femeie de 40 de ani a fost convinsă de doctori să avorteze. I-au spus că se va naşte un invalid. Au insistat. Ea l-a sunat în mod regulat pe psiholog, a făcut faţă acestei presiuni şi în final a născut un copil sănătos.

Astfel de exemple nu sunt deloc rare. A-ţi depăşi limitele şi interesele, a lupta, a te comporta corect – asta trebuie să învăţăm şi să-i învăţăm şi pe alţii.

După cum vedem, maternitatea este o stare vulnerabilă care cere apărare.

Zece mii de ruble

La 20 de ani femeile fac avort cu argumentul „încă nu sunt pregătită să devin mamă, n-o să mă descurc”. La 40 de ani „prea târziu, mi-e ruşine de copiii mei mari”. Mamele cu doi copii încearcă să se convingă singure că pentru ele este “suficient”. Să distrugi acest stereotip este dificil. Cel mai des se hotărăsc să aibă mulţi copii oamenii cu o inteligenţă medie, care sunt obişnuiţi să iasă din tipare, sau cei care înţeleg că un copil este chipul lui Dumnezeu, înţeleg preţul sufletului nemuritor şi primesc sprijin moral de la semenii lor.

Se întâmplă desigur şi situaţii în care se sperie de rezultatul ecografiei care promite un copil cu handicap sau sunt femei care au rămas traumatizate în urma interacţiunii anterioare cu personalul medical şi nu mai vor să repete experienţa.

Temerile sunt profunde şi zadarnice, şi noi cu ele lucrăm, mărturiseşte Svetlana. Dar sunt şi cazuri când situaţia femeii este cu adevărat tristă – într-un orăşel de provincie sau într-un sat nu există locuri de muncă, nu este o creşă, în familie sunt şi persoane invalide care trebuie întreţinute. Iar femeia dacă hotărăşte să mai nască un copil este aproape de sărăcie. În prezent ajutorul pe care îl oferă statul ajunge la beneficiar cu întârziere. Posibilitatea măririi pensiei (în urma concediilor maternale avute) pentru o tânăra femeie este o perspectiva vagă şi îndepărtată. Nevoia urgentă este să aibă o bucată de pâine atât timp cât alăptează. Este nevoie de ajutor mai ales în primii trei ani de la naştere când mama acordă copilului tot timpul şi energia sa. În această perioadă este imperios necesar ca ea să primească măcar alocaţia de copil care îi va ajunge pentru hrana ei şi a copilului. De aceea pe lângă suportul psihologic, noi încercăm să găsim pentru femeie şi ajutorul material de care ea are mare nevoie.

Fundaţia deţine câteva, nu foarte mari resurse materiale şi încercăm să le folosim cu maxim efect. Fiecare 10 mii de ruble depuşi în contul nostru salvează viaţa unui copil.

Întrebare pe viaţă şi pe moarte

În realitate, oricât de asigurată material şi prosperă ar fi situaţia femeii, ca motiv pentru avort ea exact greutăţile materiale le va invoca. Pentru psiholog este foarte clar că dacă femeia în primul rând vorbeşte de bani, nu acesta este aspectul care o îngrijorează cel mai mult. Ci pur şi simplu, pentru acest argument nimeni nu te poate judeca. Domneşte convingerea că dacă un copil este nu asigurat material mai bine să nu se nască. Se poate spune că avortul din cauze materiale este un comportament social acceptat.

Dar dacă săpăm mai adânc depistăm mai multe cauze. De obicei, în luarea deciziei relaţiile pe care le are femeia au un cuvânt greu de spus – afirmă Svetlana Rudneva. Are încredere femeia în tatăl copilului? Se simte ea protejată? Îi este frică să nu rămână singură şi fără ajutor? Există în jurul ei persoane în care poate avea încredere în caz de nevoie? Persoane care să o iubească pe ea şi pe acest bebeluş pe care îl vor putea cunoaşte mult mai târziu? Există persoane care îl vor aştepta cu dragoste? Când el drăguţ şi încântător se va naşte vor fi persoane care să-i zâmbească, să-l alinte? Deocamdată el este invizibil, e ca şi cum nici nu ar fi…

De ce are nevoie un copil nenăscut? Are nevoie ca cineva să aibă în el încredere, chiar dacă nu s-au cunoscut. Încredere în faptul că pentru acest copil merită să suporţi orice greutăţi şi să îndepărtezi toate adversităţile.

Lipsa dragostei şi credinţa slabă – iată, ce îi împiedică pe aceşti copii să vină pe lume. Trebuie ca aici să fie cineva care să aibă încredere în ei, să spere şi să-i aştepte. Sarcina reprezintă rugămintea lui Dumnezeu ca noi să avem grijă de micul om pe care El l-a creat, pe care El îl iubeşte şi în care El crede.

Vom da noi ascultare acestei chemări? Aceasta este întrebarea pe viaţă şi pe moarte pentru orice copil nenăscut.

Sursa: Familia Ortodoxă

Efectele divorțului asupra educației copiilor / Sfaturi pentru părinți

„Cum rămâne cu sufletul? Siguranța unui suflet constă în dezordine sau mai degrabă într-o anumită ordine și proporție?“ – Socrate, Gorgias

Studiile arată un fapt evident: copiii suferă de pe urma divorțului. Unul din aspectele vieții sale care are de suferit este educația. Profesorii pot observa semne care trădează problemele din căminul copilului. Dezechilibrul din familie crează un dezechilibru și la nivel sufletesc. Fără o ordine spirituală, copilul devine stresat, tensionat și nu mai poate da randament la învățătură.

În primul rând, el nu se mai poate concentra din cauza conflictului de acasă ce îi produce un sentiment de nesiguranță și instabilitate. De aceea nu va vedea învățătura ca prioritate. Frica și mânia părinților se răsfrâng asupra copilului. O minte liniștită este eficientă într-un ambient relaxat. G. K. Chesterton afirmă că 50% din educație o asigură „ambientul“.

În al doilea rând, educația presupune curiozitate, bucurie și iubire pentru viață. Divorțul îi imprimă în inimă tristețea. Îl stoarce de energie. Profesorii observă o încetinire a sa, o slabă motivație. Din contră, bucuria unui cămin sănătos îl umple de bucurie pentru adevăr, bine și dorința de a-i face fericiți și pe cei din jur.

În al treilea rând, copilul devine dezorganizat. Nu își termină temele, nu este punctual, este foarte lent. Dacă trebuie să se împartă între două locuințe, două stiluri de viață, nu mai știe cum să împlinească așteptările părinților, care nu mai sunt coordonate; precum fac părinții care au aceleași idei și moduri de a trăi. Începe să fie din ce în mai dezamăgit, nu mai are voință.

Un copil nervos a exclamat: „Poți să-mi spui cine a inventat divorțul? Aș merge să-l caut ca să-l bag la închisoare!“ Copilul recunoaște răul ce provine din absența naturalului. Îi lipsește normalul, adică faptul de a-i avea pe amândoi părinți acasă, de a se bucura de amândoi.

Socrate explică în Gorgias că un suflet ordonat are putere asupra dorințelor și pasiunilor precum un vizitiu care ține în frâu caii de la trăsură. Copiii afectați de divorț nu mai pot să-și controleze furia și tristețea. Păcatul întunecă intelectul, de aceea un suflet dezordonat nu mai poate trăi în pace și armonie. Un copil tulburat nu se poate gândi la altceva decât la tristețea și suferința care îl macină zi și noapte.

Problemele educaționale sunt urmarea unui divorț la fel cum sunt lipsurile materiale sau profesorii mediocri. Cuvântul grec, skola, înseamnă și relaxare, timp liber într-o atmosferă de contemplație, mirare. Un copil ai cărui părinți divorțează sau care au divorțat deja poate trăi într-o astfel de stare? Numai bucuria de acasă i-ar putea hrăni dorința de a învăța și fericirea ce decurge din acest proces.

Autor: Dr. Mitchell Kalpakgian.

Sursa: Truth and charity forum.

Prelucrare: Alexandra-Ramona Potroghir, Darul Vieții

Preluat de pe Familia Ortodoxa

De ce vor să ne impună educația sexuală (I) / Sfaturi pentru părinți

Cu numai două luni în urmă, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale anunţa într-o scrisoare de răspuns interpelărilor Asociaţiei „ProValori Media” că introducerea educaţiei sexuale în şcolile româneşti este cât se poate de oportună; și asta pentru motivul – susţine ministerul – că există o creştere a ponderii fetelor care nasc copii până în vârsta de 18 ani şi a bolilor cu transmitere sexuală…

Desigur, Doamna ministru Rovana Plumb susţine că această măsură va avea rezultate pozitive, după cum s-ar fi arătat în ţările occidentale. Ceea ce nu ştie doamna ministru – în modul cel mai probabil, fiind cât se poate de dezinformată – este faptul că nu există nici o dovadă până în prezent că introducerea materiei Educaţiei Sexuale ar fi contracarat efectele negative ale erotismului şi pornografiei de la televizor sau de pe Internet. Dimpotrivă, am putea spune în temeiul cercetărilor făcute până acum. Ceea ce mai uită să spună D-na Rovana Plumb este faptul că statul român, ca şi în alte cazuri, s-a angajat în faţa unor organisme europene să introducă educaţia sexuală în şcolile româneşti. Ba, mai mult, există un document al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care somează statele membre să introducă educaţia sexuală încă de la grădiniţă! Desigur, poporul român nu este poate pregătit pentru acest lucru, însă pornografia, ca şi persuasiunea mediatică, au grijă să-l pregătească.

Cu ajutorul Domnului Virgiliu Gheorghe, vom încerca să arătăm în cele ce urmează care este cu adevărat efectul introducerii educaţiei sexuale în şcolile româneşti, prin prisma cercetărilor şi a experienţei ţărilor occidentale. (M.C.)

Promisiuni

Cel puţin din punctul de vedere al sănătăţii mentale şi al sexualităţii, secolul al XX-lea debutează printr-o mulţime de constatări revoluţionare, măsuri şi promisiuni. Una din cele mai importante a fost asocierea pe care o face Freud şi alţi „specialişti” în sănătate mentală ai timpului său între satisfacerea libidoului şi starea de sănătate mentală. Libertinajul sexual nu este un apanaj al modernităţii, însă aceste conexiuni şi această antropologie centrată pe satisfacerea sexuală sunt, cu siguranţă, o premieră la nivelul istoriei culturii şi civilizaţiei umane. Lui Freud i-au urmat Wilhelm Reich, Kinsey şi mulţi alţii, toţi validaţi şi trâmbiţaţi din răsputeri în presa vremii ca reprezentanţi ai unei ştiinţe care, iată, a găsit rezolvarea tuturor problemelor fiinţei umane în amplificarea şi satisfacerea la maximum a dorinţei sexuale. Atât problemele psihologice, nevrozele şi depresiile, cât şi problemele legate de fericirea personală şi binele social îşi vor găsi rezolvarea, în viziunea acestor așa-ziși cercetători, prin creşterea permisivităţii sexuale şi descătuşarea energiilor sexuale refulate în subconştient. Aceasta face ca, până astăzi, în ţările lumii dezvoltate, chiar şi în România, mulţi dintre doctorii psihiatri şi psihologi să încerce să rezolve problemele psihologice şi depresiile pacienţilor trimiţându-i la bărbaţi sau la femei, sau oferindu-se chiar ei să le rezolve această problemă pe care, de altfel, i-au ajutat să o descopere.

Realitatea însă nu a ţinut cu toţi cei care au promovat actele sexuale pe post de medicamente psihotrope. Bolile psihice s-au răspândit aproape epidemic exact în ţările unde liberalizarea sexuală a fost mai mare. Depresia la femeii a ajuns până la 25%, iar nevrozele şi alte tipuri de tulburări de dispoziţie cunosc o răspândire fără precedent. Oamenii, în general, sunt cu mult mai nefericiţi decât înaintea revoluţiei sexuale, iar aceste lucruri sunt constatate în toate statisticile realizate în ultimele decenii. De ce nu mai are putere sexul să rezolve problemele psihologice şi mentale ale populaţiei lumii? Sau ce ne poate face să credem că a avut vreodată în istorie această capacitate?

Oricum, studiile actuale demonstrează câteva fapte care ar trebui să-i pună pe gânduri pe toţi „specialiştii” în educaţie şi sănătate mentală. Relaţiile sexuale în afara căsătoriei cresc de trei ori, adică cu 200%, rata depresiei; de cinci ori, adică cu 400%, rata sinuciderii la femei şi de şapte ori, adică cu 600%, rata sinuciderii la bărbaţi. Femeile cele mai satisfăcute sexual nu sunt cele care trăiesc în concubinaj şi care au o rată a relaţiilor sexuale extrem de ridicată (două-trei relaţii pe săptămână) sau care apelează la tot felul de mijloace de stimulare a libidoului şi satisfacere a lui, ci femeile căsătorite şi religioase, deci cele care au, potrivit statisticilor, cea mai mică frecvenţă a raporturilor sexuale.

Aşadar, promisiunea „specialiştilor” în sănătate mentală şi sexuală, ca şi a tuturor celor care i-au mediatizat de-a lungul timpului, nu a fost ţinută. Dar cine mai găsește răgazul să analizeze aceste fapte şi să tragă concluziile?!… Cine ar putea să tragă la răspundere, şi pe cine, pentru cea mai importantă fraudă intelectuală a secolului al XX-lea, care a dus la îmbolnăvirea mentală a sute de milioane de oameni şi la distrugerea căsniciei şi a vieţii a tot atâtora dintre ei?! Dimpotrivă, se minte în continuare, fie pentru că din sex se scot cei mai mulţi bani, fie pentru că sexul constituie una dintre cele mai bune arme psihologice prin care poate fi controlată populaţia. Oricum, sub valul imens de erotism şi pornografie care, prin mass-media, a acoperit lumea, cine mai găseşte forţa să pună la îndoială imensele „beneficii” pe care stimularea sexuală şi satisfacerea fantasmelor cărora le-au dat viaţă le vor avea pentru existența fiecăruia dintre noi?…

Contracepţia şi avortul nu şi-au ţinut promisiunea

În mod evident, revoluţia sexuală pe care a indus-o ideologia dominanţei libidoului în viaţa omului nu a întârziat să-şi arate efectele încă din primele decenii ale apariţiei ei. Tot mai multe femei întreţineau relaţii sexuale înaintea căsătoriei, tot mai mulţi copii se năşteau în afara căsătoriei, iar bolile cu transmitere sexuală (BTS) se răspândeau epidemic, contribuind major la afecţiunile aparatului genital la femei şi bărbaţi, la sterilitate, cancer şi multe alte afecţiuni.

Din nou, „specialiştii” în sănătate, susţinuţi de lobby-uri fantastice a nenumărate organizaţii gen „Planned Parenthood” – care, de la controlul populaţiei, au devenit brusc foarte interesaţi de rezolvarea problemelor tinerilor noii generaţii – au venit cu soluţii şi promisiuni. Astfel că la începutul deceniului al 8-lea încep să se legalizeze în Statele Unite contracepţia şi avortul. Promisiunea era că avortul împreună cu sexul „protejat” vor oferi, în fine, pacea sexuală atât de căutată, asigurând o plăcere nelimitată de riscurile inerente actului sexual. Femeia şi bărbatul puteau să doarmă de-acum liniştiţi, protejaţi de riscul naşterii copilului nedorit, a contactării bolilor cu transmitere sexuală sau a altor „necazuri”.

Entuziaştii promotori ai acestor mijloace au pătruns în şcoli şi licee, au inundat societatea cu mesaje de promovare a prezervativelor şi a contraceptivelor. Nu mai este farmacie în care să nu poată fi găsite, nu mai este supermarket în care să nu afli, chiar şi la casă, „baloanele” cu care tinerii sunt invitaţi să se predea fără frică în braţele desfătărilor afrodisiace. Lumea a muşcat cu lăcomie şi din această nadă, sperând că va obţine ieftin stropul de fericire promis mediatic. Copiii au plecat cu prezervative acasă, mai în glumă, mai în serios promiţându-şi unii altora să le probeze, iar fetele şi-au făcut un obicei ca, după o anumită vârstă, să ia zilnic „doza de siguranţă” necesară asigurării fără riscuri a interziselor plăceri.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Rata copiilor nedoriţi a început să crească brusc, ca şi cea a avorturilor. Astfel că, între 1969 şi 1984 – perioadă în care se răspândesc orele de educaţie sexuală şi se generalizează folosirea contraceptivelor şi a sexului protejat –, rata copiilor nedoriţi creşte în America cu 140%, iar rata copiilor avortaţi creşte cu 1529%. Scade, într-adevăr, numărul de naşteri la mia de locuitori. Însă consecinţa cea mai gravă a legalizării contraceptivelor şi a avortului, ca şi a promovării sexualităţii via educaţia sexuală în şcoală este scăderea vârstei primelor relaţii sexuale, crescând în acea perioadă cu 137% numărul fetelor care întreţin relaţii sexuale înainte de 16 ani.

Bineînţeles, activiştii revoluţiei sexuale nu s-au împiedicat nici de această evidenţă în a-şi continua campania. Eludând factorul raţional (analiza ştiinţifică a efectelor educaţiei sexuale şi a campaniei pro-permisivitate sexuală în general), aceştia au început să se folosească persuasiv de noile constatări pentru a-şi susţine şi mai mult campania. Nu contează adevărul, ci doar cine ţipă mai tare – sau, mai curând, cine este mai puternic mediatizat în societate. Ce spun însă oamenii de ştiinţă?

Dreptul la propriul pântec condamnă femeia să-şi crească singură copilul

Într-un număr al revistei „The Quarterly Journal of Economics”, George Akerlof, profesor la Universitatea Berkeley din California, şi Janet Yellen, membru în conducerea Federal Reserve System, analizează cauzele naşterii a tot mai multor copii (nedoriţi) de către femei necăsătorite după anul 1970, fenomen care a contribuit major la înmulţirea fără precedent în istorie a copiilor americani (o treime din numărul total!) crescuţi doar de către un părinte sau, pur şi simplu, fără să aibă nici un părinte – cel mai grav lucru care se poate petrece în viaţa unui om.

Cei doi cercetători observă că atât contracepţia şi avortul, cât şi efectul mentalităţii feministe a egalităţii de gen au condus la acest efect complet contrar celui care era promovat. În esenţă, tehnologiile reproductive, ca şi egalitatea de gen nu au făcut decât să schimbe raporturile subînţelese dintre bărbat şi femeie şi ale amândurora faţă de copilul care putea fi conceput drept urmare a relaţiei lor. Înainte de apariţia contracepţiei şi a avortului, bărbatul se simţea cumva responsabil faţă de fata cu care avea o relație, astfel că, în cazul în care aceasta rămânea însărcinată, în mod foarte probabil o lua în căsătorie. Lucrul acesta era cumva de la sine înţeles, astfel că, şi dacă tânărul ar fi vrut să evite asumarea acestui fapt, morala socială şi părinţii fetei sau chiar ai lui l-ar fi constrâns cumva să o facă. De aceea, căsătoria care avea loc în aceste condiţii purta numele, anecdotic vorbind, de „nuntă cu puşca la tâmplă” (shotgun marriage).

Aşadar, „până la începutul anilor ’70, shotgun marriage a fost norma în relaţiile sexuale premaritale. Obiceiul este succint prezentat de un rezident în San Francisco la sfârşitul anilor ’60: «Dacă o fată rămânea însărcinată, trebuia să o iei de soţie. Nu aveai altă alegere. Aşa că eu m-am căsătorit cu ea»”.

„Ce îngrozitor!” – va putea spune cineva. Lucrurile nu stau deloc aşa. Cu totul altfel priveau tinerii relaţia sexuală înaintea apariţiei contracepţiei şi a legalizării avortului. Erau mult mai conştienţi şi mai responsabili, ştiind că, prin conceperea unui copil, relaţia lor va fi pecetluită. Astfel că şi femeia care accepta relaţia ştia că bărbatul respectiv, în mod foarte probabil, va fi bărbatul ei, deci era deja o alegere făcută sau subînţeleasă, în timp ce bărbatul nu numai că putea presupune acelaşi lucru, dar el se vedea într-o poziţie de putere şi responsabilitate, aceea de a-şi asuma protecţia femeii care-i purta pruncul în pântece, care altfel ar fi rămas lipsită de apărare şi vulnerabilă, în condiţiile în care el nu şi-ar fi asumat-o prin căsătorie. Deci obligativitatea avea şi un caracter moral, fiind în acelaşi timp o alegere responsabilă şi liberă, făcută cumva şi în faţa propriei conştiinţe.

Posibilitatea care i-a fost oferită femeii de a apela la contracepţie şi avort a dărâmat complet edificiul pe care se întemeia responsabilitatea bărbatului în faţa vulnerabilităţii femeii pe care a lăsat-o însărcinată. Pentru el a apărut o nouă opţiune, sesizată foarte bine de cei doi autori americani: „«Dacă ea nu vrea să folosească contraceptive sau să apeleze la avort», se gândeşte bărbatul, «de ce m-aş sacrifica eu căsătorindu-mă cu ea?». Făcând din naşterea copilului o alegere din punct de vedere fizic a mamei, revoluţia sexuală a făcut căsătoria şi asumarea creşterii unui copil o alegere socială a tatălui”.

Astfel că un nou drept primit de femeie, cel (așa-zis de activistele feministe) „la propriul pântec”, a însemnat de fapt condamnarea femeii la a-şi crește singură copilul, în cazul în care doreşte unul. Căci, după cum se observa pe un grup de susţinere a drepturilor taţilor pe Internet: „Din moment ce decizia de avea un copil este dreptul exclusiv al mamei, nu văd cum ambii părinţi trebuie să fie responsabili pentru copil”.

Tehnologiile reproductive au lăsat sute de milioane de copii fără familie

Din punct de vedere psihologic, legalizarea contracepţiei şi a avortului au produs o mutaţie profundă în mentalităţi, transformând aceste tehnologii anti-reproductive în mijloacele principale de şantaj, de constrângere şi, în final, de exploatare sexuală a femeii. Astfel, observă Akerlof şi Yellen, „femeile care doresc copii, care nu vor să facă avort din motive morale sau religioase sau care consideră nesigure contraceptivele se află în situaţia de a fi presate să întreţină relaţii sexuale înainte de căsătorie, fără a avea o promisiune că, în cazul în care vor rămâne însărcinate, vor fi luate în căsătorie. Acestor femei le este frică, lucru de înţeles, să rişte să-şi piardă partenerul”. Desigur, acesta o va şantaja cu posibilitatea pe care o are de-a pleca după o altă femeie, care va accepta relaţiile sexuale premaritale, ca un fel de probă a unei posibile căsătorii.

În acest context, sub presiunea unei astfel de ameninţări, desigur că numărul femeilor care acceptă relaţiile sexuale fără promisiunea unei căsătorii a crescut tot mai mult de-a lungul anilor, constituind, până la urmă, acea masă critică care a schimbat complet viziunea privind opţiunea sexului premarital, acceptat chiar şi cu riscul conceperii şi naşterii unui copil nedorit. Practic, tehnologiile anti-reproductive care promiteau că vor proteja populaţia în faţa pericolului naşterii unor copii nedoriţi au constituit principalul instrument prin care copiii nedoriţi au ajuns un fapt comun sau chiar o modă în America şi în restul ţărilor care, promovând contracepţia şi avortul, au operat o schimbare majoră în mentalităţi. În America, de pildă, peste 75% din copii nedoriţi se datorează fenomenului descris anterior. Oare cine va răspunde în faţa acestor sute de milioane de copii care, de-a lungul timpului, au fost lipsiţi de căldura unei familii, pentru că părinţii lor au fost înşelaţi sau constrânşi să facă nişte alegeri greşite de o cultură sau o educaţie făcută în numele „binelui comun”?…

Virgiliu Gheorghe

Preluat de pe Familia Ortodoxă