Şcoala este sufletul naţiunii. Orice
naţiune fără şcoală piere.
Ion Codru Drăguşanu
În
toamna anului 2010, la Bucureşti îşi deschidea porţile – pe vremea aceea, doar
cu clasa I şi clasa a V-a – „Şcoala Gimnazială Sfinţii Trei Ierarhi”, şcoală
particulară născută în căuşul inimii unei biserici ortodoxe, Paraclisul
Universitar „Sfântul Nicolae”.
Parohul acestei biserici, Părintele Vasile
Gavrilă, iniţiatorul proiectului şi flacăra care menţine vie lumina micuţei
şcoli, mărturiseşte: „Am considerat că înfiinţarea unei şcoli sub patronajul
Bisericii este o datorie faţă de copiii care cresc în comunitatea eclesială şi
un dar pentru cei care cresc în familii de creştini, chiar dacă aceştia nu sunt
parte a comunităţii noastre. Nu este suficient să criticăm un sistem
educaţional deficitar, ci trebuie să oferim o alternativă. De aceea, primind binecuvântarea
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am înfiinţat o şcoală bazată pe
principii creştine, în care Adevărul Revelat să călăuzească demersul pedagogic,
cultural şi ştiinţific, pentru ca absolvenţii unei astfel de şcoli să aibă
cunoştinţe neştirbite de tendinţele ateiste, agnostice sau sincretiste şi să
aibă o personalitate bine şi deplin conturată, corespunzătoare vârstei.”
Curajoasa
iniţiativă a Părintelui a fost pe deplin susţinută de un grup de părinţi care
şi-au înscris copiii la cursurile acestei şcoli, fără teama că proiectul ar
putea fi mult prea idealist şi, în consecinţă, falimentar. Iată ce răspund
părinţii întrebați despre motivul care i-a determinat să îşi aducă pruncii la
„Şcoala Sfinţii Trei Ierarhi”:
Ce
duh mai potrivit pentru nişte suflete plăpânde, cum sunt acelea ale copiilor,
puteam găsi altundeva decât la o şcoală care gravitează în jurul unei biserici,
o şcoală în care copiii regăsesc valorile pe care le-au primit în familie şi de
la duhovnicul lor?
Fam.
Blându – copii gemeni, în clasa a II-a
În
primul rând, încrederea în Părintele duhovnic Vasile Gavrilă. Apoi,
nemulţumirea noastră faţă de atmosfera din şcoala pe care o frecventau copiii
noştri înainte. Am dorit un mediu omogen, cu copii care se ghidează după
aceleaşi învăţături şi principii creştin-ortodoxe. Este foarte important să nu
le fie ruşine să se închine înainte să înceapă orele, să spună o rugăciune şi,
în cele din urmă, să gândească şi să simtă creştineşte.
Fam.
Catană Negreanu – copii în clasele I şi a V-a
Am dorit un mediu şcolar sănătos, atât pentru
mintea, cât şi pentru sufletul copilului. Am vrut să aibă şansa să pună încă de
la început un fundament puternic, pe care să construiască ceva bun în viaţă şi
să aibă puterea de a schimba sau a ajuta pe cei din jurul său, şi nu de a fi
schimbat de „trendurile” lumii dezorientate. Copiii de astăzi trebuie să aibă
şansa de a li se arăta ceea ce neamul nostru are sănătos în originile sale, în
tradiţiile sale, în spiritualitatea sa şi, astfel, să-şi cunoască identitatea
înainte de a lua contact cu o societate depersonalizată, care propune ruperea
de trecut şi contopirea cu non-valorile prezente.
Fam.
Rusu – copil în clasa a II-a
Într-o
lume în care ţi se propun la tot pasul prilejuri de a păcătui, în care valorile
morale sunt considerate de foarte mulţi ca fiind relative, în care sufletele
copiilor sunt împroşcate cu o educaţie bazată pe evoluţionism, pe aşa numita
„educaţie sexuală”, în care expunerea publică a păcatelor este considerată o
virtute, iar banii, maşinile scumpe, casele elegante şi luxul au devenit valori
absolute, în vreme ce adevăratele virtuţi sunt desconsiderate, este esenţial
pentru copii să poată creşte într-un mediu normal, în care adevăratele valori
sunt aşezate la locul lor, iar păcatelor li se spune pe nume.
Fam.
Sive – copil în clasa a V-a
Un
loc în care bunul simţ, frica de Dumnezeu şi valorile nu sunt desconsiderate. O
şcoală în care profesorii sunt aliaţii părinţilor în a transmite copiilor, pe
lângă cunoştinţe, dragostea de Dumnezeu şi o ordine firească a lucrurilor. O
şcoală care să formeze, nu doar să informeze.
Fam.
Pitulan – copil în clasa a VI-a
Dorinţa de a creşte copilul într-un mediu
normal, cât mai puţin viciat; un mediu în care să domine valorile creştine şi
sentimentul de apartenenţă la o naţiune; un mediu în care să se formeze oameni
capabili de a schimba în bine lumea din jurul lor.
Fam.
Stroe – copil în clasa a V-a
La
şcoala de cartier la care am avut înscrisă fetiţa în ciclul gimnazial, ea nu
s-a mai putut încadra în colectiv, începând cu clasa a V-a. Nu mai voia să
meargă acolo şi gata, şi, pentru că o forţam, era vindicativă. Profesorii o
apreciau, avea note mari, totul părea în regulă, multă vreme atitudinea ei ni
s-a părut un moft chinuitor. Pe urmă, am aflat că, la şcoală, râd colegele de
ea şi este considerată „ciudată” pentru că nu este îmbrăcată „modern”, nu are
telefon mobil şi nu ştie ce este un prezervativ. Când am aflat de şcoala
„Sfinţii Trei Ierarhi”, am transferat-o aici. După câteva săptămâni, copilul
m-a întrebat: Nu puteai, mamă, să găseşti şcoala asta mai demult?
Fam.
Tataridis – copil în clasa a VI-a
Îmi
place la Şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi” deoarece aici sunt copii buni şi am
prieteni, cum ar fi Ilie şi Victor. Pentru prima dată mi s-a întâmplat ca
prietenii cu care mă întâlnesc la biserică să-mi fie şi colegi de şcoală. Unul
dintre aceştia – Victor – este chiar şi la rugby împreună cu mine.
Ionuţ
Sive, clasa a V-a
Proiectul a fost şi este susţinut de un
colectiv de profesori care au aceleaşi valori ca şi părinţii elevilor lor;
spicuim din motivaţiile lor de a face parte din colectivul profesoral al
acestei şcoli:
Dorinţa
de a lucra într-o şcoală în care relaţiile dintre profesori să fie bazate pe
sinceritate, deschidere, bunăvoinţă şi, pe de altă parte, nevoia de a-i pregăti
pe elevi pentru viaţă în duhul principiilor creştinismului.
Claudia
Ivan, Director, profesor de Limba Franceză
Mi-am
dorit mereu să lucrez într-un mediu şcolar creştin, caracterizat de o atitudine
pozitivă faţă de educaţie, faţă de tradiţia românească şi morala ortodoxă.
Şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi” este un început al întoarcerii la firesc.
Cristina
Acatrinei, profesor de Fizică
Dorinţa
de a contribui la conturarea, concretizarea şi consolidarea unei şcoli în care
credinţa şi raţiunea, ştiinţa şi viaţa duhovnicească să se manifeste firesc în
educaţia copiilor, pentru a duce mai departe valorile perene ale poporului
român.
Elena
Botea, profesor de Educaţie Plastică
Ocazia de a contribui, fie şi într-o măsură
puţin însemnată, la o misiune importantă – reaşezarea sufletului şcolii
româneşti în matricea sa creştin-ortodoxă.
Laura
Constantinescu, profesor de Matematică
Mereu
am fost fascinat de faptul că şi Sfinţii Părinţi au fost la şcoală, şi au
întrecut cu râvna şi dragostea lor de învăţătură pe toţi înţelepţii acelor
timpuri, pentru că au adăugat cunoaşterii lor adevărata cunoaştere, adică
dragostea de Dumnezeu.
Ionuţ
Dima, profesor de Religie
Bucuria
că educaţia, în România, poate pune în centru şi altceva decât nişte programe
seci; poate pune în centru copilul, cu mintea şi inima lui!
Ştefania
Năstase, profesor de Limba Română
Începutul a fost greu, supravieţuirea, şi mai
grea! Mărturiseşte Părintele Vasile Gavrilă: „În aceşti trei ani de
funcţionare, ne-am lovit de greutăţile inerente începutului, de surpriza
necunoscutelor şi, mai ales, de sechelele lăsate de societatea comunistă asupra
adulţilor, şi de greşelile devastatoare din sistemul educaţional de stat asupra
copiilor care nu au început şcoala la noi. De asemenea, birocraţia foarte
greoaie şi ambiguitatea legislativă în care se află întreg sistemul pedagogic
şi educaţional, ne-au dat de furcă mult. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al
tuturor celor implicaţi în acest proiect (de la elevi şi părinţi, la
profesori), nădăjduim să consolidăm o şcoală în cel mai autentic duh creştin şi
tradiţional!”
Lipsa
unui sediu propriu, distanţa de zeci de kilometri pe care trebuie s-o străbată
copiii din toate colţurile Bucureştilor pentru a ajunge la cursuri sunt alte
neajunsuri pe care le au de întâmpinat familiile; dar acestea par nesemnificative,
în comparaţie cu bucuria de a-şi şti copiii la adăpost. De altfel, nădejdea pe
care inimile din jurul Şcolii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Bucureşti o ridică în
rugăciune, la unison, este ca şcoala noastră să ajungă să crească, să se
dezvolte şi să includă şi liceul: „Ca să avem copiii bine fixaţi pe valorile
solide pe care le transmite această şcoală, este bine ca ei să petreacă în ea
cât mai mulţi ani şi să se «coacă», să spun aşa, în această atmosferă propice”,
spunea una dintre mămici, doamna Tadaridis.
În
primul rând, m-a impresionat liniștea care domnea în şcoală în timpul pauzelor.
Colegii mei, împreună cu mine, reuşeam să ne recreăm într-un mod liniştit,
odihnitor. Aş vrea să ştiţi că şi în primii ani de şcoală, în ciclul primar, am
avut colegi buni, cu care m-am împrietenit, dar care, adunaţi împreună în
pauză, reuşeau să facă un tărăboi, încât nu puteai să te aduni la oră. Îmi
place, de asemenea, să petrec timpul cu colegii mei şi în afara orelor de la
şcoală: am fost împreună în tabără, jucăm fotbal şi tenis de masă, mergem la
înot, participăm la concursuri şi olimpiade.
Petru
Miţnei, clasa a VII-a
Încheiem
prin cuvintele doamnei Ioana Paul (cu băieţi în clasele a II-a şi a V-a ale
acestei şcoli):
„Ţara
noastră a ajuns o pustietate a non-valorilor, o sălbăticie a gusturilor, a
aspiraţiilor şi sentimentelor, printre care noi şi copiii noştri trăim. O mină
de aur părăsită, din care nu a mai rămas decât o baracă prin ai cărei pereţi –
altădată sănătos construiţi din cuvinte precum încredere, bunăcuviinţă,
dragoste, nobleţe, speranţă – şuieră acum vântul. Poate că pare puţin şi
neînsemnat: o lucrare mică începută de câţiva oameni într-un ocean de probleme
şi curenţi sălbatici care le stau împotrivă. Iar şarpele îndoielii, al
neîncrederii, al cârtelii, dă şi pe aici târcoale. Şi totuşi, această mică
minune – lucrare pe care omul a început-o şi a cerut-o lui Dumnezeu, iar
Dumnezeu a ajutat-o, ne umple sufletele de nădejde şi bucurie. Parcă întrezărim
şi năzuim să întrezărim lucrurile bune care vor urma: să zidim, aici, în
sufletele copiilor noştri, încredere, bunăcuviinţă, dragoste, nobleţe şi
speranţă. Şi poate că, într-o bună zi, din mina părăsită a neamului românesc va
ieşi din nou aur!”
Brândușa
Vrânceanu
