Convertirea la credință a lui Kirsten Powers, membră a elitei liberale din SUA

foto: Fox News

de Kirsten Powers

Dintre toți oamenii uimiți de faptul că m-am convertit la creștinismul evanghelic, eu sunt cea mai surprinsă.

Acum șapte ani, dacă cineva mi-ar fi spus că astăzi voi scrie pentru ziarul Christianity Today despre convertirea mea, aș fi râs cu poftă. Dacă a existat un lucru de care să fiu absolut sigură, acesta a fost faptul că niciodată nu aş fi aderat la vreo religie - mai ales la creștinismul evanghelic, faţă de care am avut un dispreţ deosebit.

Am crescut în Biserica Episcopală din Alaska, dar credința mea a fost superficială și șubredă. Am preluat-o de la tatăl meu care era arheolog şi care a fost atât de genial încât a învățat singur să vorbească și să citească în rusă. Atunci când aveam îndoieli, mă refugiam în faptul că el credea.

Sprijinindu-mă pe credinţa tatălui meu, am trecut de liceu. Însă, în facultate, aceasta nu a mi-a mai fost de ajuns, mai ales că, pe măsură ce creșteam, tatăl meu a început să îmi transmită propriile sale îndoieli. Puțina mea credință nu a putut supraviețui acestui lucru. Începând de la vârsta de 20 de ani aveam să oscilez între ateism și agnosticism, neluând niciodată în calcul ideea că Dumnezeu ar putea fi real.

După finalizarea studiilor, între 1992 și 1998, am lucrat în administrația Clinton. În mediul de la Casa Albă m-am înconjurat de oameni intelectuali care, dacă aveau o credință adâncă în Dumnezeu, nu o exprimau niciodată. Mai târziu, când m-am mutat în New York, unde am lucrat în domeniul politicii democratice, lumea mea a devenit brusc agresiv seculară. Toţi cei pe care îi cunoşteam făceau politică de stânga iar majoritatea prietenilor mei erau atei.

Aud uneori creștinii vorbind despre cât de teribilă trebuie să fie viața pentru atei. Însă viețile noastre nu erau îngrozitoare. Dimpotrivă, viaţa părea chiar minunată, plină de privilegii și conversații plăcute. Acum ştiu că nu era atât de minunată pe cât putea fi, însă atunci nu eram conștientă de asta. Cum puteam oare să simt absența a ceva ce nu știam că există?

Lipsită de prejudecăți

Am început să cunosc creștini în mediul jurnalistic şi, în mod inevitabil, ajungeau să spună ceva pe tema homosexualilor sau a feministelor. Nu simțeam că pierd mare lucru. Astfel că, atunci când am început să ies cu cineva care credea în Iisus Hristos, nu-L căutam pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, cu o săptămână înainte de a-l întâlni, un prieten m-a întrebat dacă am vreo preferință legată de bărbaţi. Răspunsul meu a fost: „Doar să nu fie religios”.

După câteva luni de relație, prietenul meu m-a sunat să-mi spună că are ceva important de discutat cu mine. Îmi amintesc foarte bine unde stăteam în apartamentul meu din West Village când mi-a spus: „Crezi că Iisus este Mântuitorul tău?”. Am simţit ca o piatră în stomac şi am intrat în panică. „O nu, a fost prima mea reacție. E nebun.”

Când i-am răspuns că nu, m-a întrebat: „Crezi că ai putea crede vreodată?” Mi-a explicat că ajunsese într-un moment al vieţii lui când își dorea să se căsătorească și simțea că aș putea fi eu acea persoană, dar că nu se putea căsători decât cu o creștină. Eu i-am răspuns că nu vreau să îl induc în eroare și că nu voi crede niciodată în Iisus Hristos.

După aceea el a rostit acele cuvinte magice pentru un liberal: „Crezi că ai putea să fii deschisă în privinţa acestui subiect?” Păi, bineînțeles. „Sunt lipsită de prejudecăţi!”, deși în realitate nu eram deloc. Îi ridiculizasem pe creștini considerându-i drept nişte fanatici anti-intelectuali, prea slabi pentru a face față realității că lumea nu are niciun sens sau rațiune. Vedeam această înclinație a lui spre religie ca pe o ciudățenie de care trebuie să fac abstracție, nu ca pe un lucru în favoarea lui.

Pe măsură ce îmi vorbea, conflictul din mine creștea. Pe de o parte, eram îngrozită, pe de altă parte, aveam un respect imens pentru el. Era deștept, educat și avea o curiozitate intelectuală. Îmi amintesc cum mă întrebam: „Și dacă este adevărat, iar eu nici măcar nu iau în calcul această posibilitate?”

Câteva săptămâni mai târziu m-am dus la biserică cu el. Eram atât de dezorientată în privinţa creștinismului, încât nu știam că unii prezbiterieni erau evanghelici. Astfel că, atunci când am ajuns în Biserica Prezbiteriană din Upper East Side, am fost șocată și am simţit o repulsie faţă de ceea ce am văzut. Eram obișnuită cu practicile liturgice din tinerețe. Ne întâlneam într-o sală de spectacole cu o trupă care cânta ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numește „muzică de slăvire”. Mă gândeam cum îi voi putea spune că nu mă mai pot întoarce vreodată acolo.

Însă, după aceea, pastorul a predicat. Eram fascinată. Nu am mai auzit niciodată un pastor vorbind ca el. Predica lui Tim Keller era riguroasă din punct de vedere intelectual, împletită cu artă, istorie și filosofie. Astfel că m-am hotărât să mă întorc pentru a-l mai asculta. Curând, a-l asculta pe Keller vorbind duminica a devenit elementul cheie al săptămânii mele.  Mă raportam la acest lucru ca la o audiție foarte interesantă, nu ca la o biserică autentică. Restul detaliilor le toleram cu scopul de a-l putea asculta pe pastor. Oricine este familiar cu felul de a predica al lui Keller știe că el obișnuiește să-L aducă pe Iisus în discuție la sfârșitul predicii, pentru a face conexiunea între idei. În primele câteva lui plecam frustrată: De ce trebuia să strice o prelegere perfectă cu tot acest nonsens legat de Iisus?

În fiecare săptămână Keller pleda pentru creștinism. De asemenea, el pleda și împotriva ateismului și agnosticismului. El expunea cu deosebită pricepere slăbiciunile intelectuale ale unei lumi pur seculare. În timp, am conștientizat că deși creștinismul poate nu deţinea în sine adevărul, nici ateismul nu îl avea.

Am început să citesc Biblia. Prietenul meu se ruga împreună cu mine ca Dumnezeu să mi se descopere. După aproape opt luni în care am ascultat prelegerile lui Keller, am ajuns la concluzia că balanța înclină în favoarea creștinismului. Cu toate acestea, nu simțeam vreo legătură cu Dumnezeu și,  sincer, acest lucru nu mă deranja. În continuare credeam că persoanele care vorbeau cu Dumnezeu sau Îl simțeau, fie mințeau, fie trăiau în iluzie. În cel mai bun caz, acceptam că ei doar își imaginau lucruri care le dădeau un confort aparte.

Apoi, într-o noapte în 2006, în timpul unei excursie în Taiwan, m-am trezit într-o stare ciudată, parcă între vis și realitate. Iisus a venit la mine și mi-a spus: „Sunt aici”. Simțeam acest lucru atât de real. Nu știam ce să cred. L-am sunat pe prietenul meu, dar înainte de a-i spune ce mi s-a întâmplat, mi-a spus că rugându-se cu o noapte înainte, simțea că a venit vremea să ne despărțim. Și aşa am și făcut. Sinceră să fiu, în supărarea mea, eram mai traumatizată de întâmplarea din vis, decât de despărțire.

Cu totul adevărat

Ulterior, am încercat să uit complet experiența, clasând-o drept un eșec sinaptic, dar nu reușeam. Când am revenit la New York câteva zile mai târziu, mă simțeam pierdută. Deodată, Îl simțeam pe Dumnezeu pretutindeni și eram îngrozită. Mai mult decât atât, nu era ceva binevenit, mă simțeam invadată. Am început să mă tem că îmi pierd minţile.

Nu știam ce să fac, așa că m-am îndreptat spre scriitorul Eric Metaxas, pe care l-am cunoscut prin intermediul prietenului meu și cu care am discutat cât de cât despre Dumnezeu. Mi-a spus: „Trebuie să începi să studiezi Biblia. Și cursul predat de Kathy Keller este cel pe care ți-l recomand”. Nu-mi plăcea cum suna ideea, dar eram disperată. Simțeam că toată lumea mea e în implozie. Cum aveam să le povestesc alor mei despre ce mi se întâmplase? Nimeni nu ar înțelege. Nici eu însămi nu înțelegeam. (Faptul că cea mai mare îngrijorare a mea era legată de o posibilă încercare a creştinilor de a mă transforma într-o republicană, cred că spune multe despre familia în care am crescut).

Îmi aduc aminte momentul în care am intrat la cursul unde se studia Biblia. Aveam un nod în stomac. În mintea mea gândeam că numai ciudații și fanaticii vin aici. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a predat în ziua aceea. Tot ce știu este că, atunci când am plecat, totul se schimbase. Nu voi uita niciodată momentul când stăteam lângă ușa apartamentului din Upper East Side și-mi spuneam: „Este adevărat. Este cu totul adevărat.” Lumea părea cu totul diferită, ca și cum un văl se ridicase de pe ea. Nu aveam nicio îndoială. Trăiam o bucurie greu de descris în cuvinte.

Teroarea posibilității de a deveni o creștină evlavioasă a dispărut aproape imediat. Mi-am petrecut următoarele câteva luni luptând împotriva lui Dumnezeu în viața mea. Nu avea însă niciun rost. Oriunde mă duceam, acolo era și El. Încetul cu încetul dispărea frica și apărea bucuria. Vânătoarea raiului nu m-a lăsat până nu m-a prins - fie că mi-a plăcut sau nu.

Kirsten Powers este jurnalist la USA Today și la Newsweek/The Daily Beast. De asemenea, ea este un comentator democrat pentru Fox News.

Traducere: Iulia Elena Catargiu

Sursă: Christianity Today

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Convertirea la creștinism a unei lesbiene, profesor universitar / Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (10)

 

de Rosaria Champagne Butterfield, 7 februarie 2013

Cuvântul Iisus îmi stătea în gât asemenea unui ghimpe; indiferent de cât de mult mă înecam, nu-l puteam da afară. Cei care se numeau creştini îmi provocau milă şi furie. Ca şi profesor universitar mă săturasem de acei studenţi care păreau să creadă că „a-L cunoaşte pe Iisus” însemna să cunoşti puţin altceva. 

Creştinii erau în special cititori neprofesionişti, întotdeauna profitând de ocazie pentru a insera un verset din Biblie într-o conversaţie cu acelaşi scop ca al unui semn de punctuaţie: pentru a o termina, dar nu şi desăvârşi. 

Prostesc. Lipsit de rost. Primejdios. Asta e ceea ce credeam eu despre creştini şi zeul lor Iisus, care în picturi îmi părea la fel de puternic ca un fotomodel dintr-o reclamă la Breck Shampoo. 

Ca profesor universitar de engleză şi de studii feministe, pe punctul de a deveni o radicală pe viaţă, îmi pasa de moralitate, dreptate şi compasiune. Pasionată de perspectivele asupra lumii ale lui Freud, Hegel, Marx şi Darwin, mă străduiam să stau alături de cei văduviţi de putere. Puneam mare preţ pe moralitate. Şi poate că l-aş fi putut înghiţi pe Iisus şi pe şleahta lui de războinici dacă n-ar fi fost alte forţe culturale care susţineau Dreptul Creştin. Remarcă sarcastică a lui Pat Robertson din Convenţia Naţională Republicana din 1992 m-a făcut să întrec  măsura: „Feminismul”, surâdea acesta în mod batjocoritor, „le încurajează pe femei să-şi părăsească soţii, să-şi ucidă copii, să practice vrăjitoria, să distrugă capitalismul şi să devină lesbiene.” Într-adevăr. Sunetul de dogmă creştină care mă-nconjura şi se îmbina cu politicile republicane îmi atrăgea atenţia. 

După ce cartea radicală mi-a fost publicată, m-am folosit de postul universitar pentru a înainta pprincipiile de la sine înţelese ale unei profesoare universitare de stânga şi lesbiene. Partenera mea şi cu mine aveam multe interese vitale: campania împotriva SIDA, sănătatea copiilor şi educarea lor, salvarea Golden Retriever-ilor, biserica noastră (Unitarian Universalist), asta numai ca să numesc câteva. Chiar dacă te încredeai în poveştile de groază ale lui Robertson şi a celor de soiul lui era greu să argumentezi că partenera mea şi cu mine eram orice altceva în afară de nişte buni cetăţeni şi buni îngrijitori. Comunitatea LGBT pune preţ pe ospitalitate şi-o aplică cu îndemânare, sacrificiu şi integritate. 

Am început să cercetez Dreptul Religios şi politicile lor de ură împotriva homosexualilor ca mine. Pentru a face asta, aveam nevoie să citesc singura carte ce, conform gândirii mele, i-a abătut pe atâţia oameni de la calea cea dreaptă: Biblia. În timp ce eram în căutarea unui erudit în privinţa Bibliei, care să mă ajute în cercetarea mea, mi-am lansat primul atac  asupra treimii nesfinte a lui Iisus, politicilor republicane şi a Patriarhiei, sub forma unui articol în ziarul local despre Promise Keepers. Era în 1997.

Eram o epavă. Nu voiam să pierd tot ceea ce iubeam. Dar vocea lui Dumnezeu îmi cânta o melodie optimistă de iubire printre rămăşiţele  lumii mele. 

Articolul a declanşat multe feedback-uri, atât de multe încât ţineam câte o cutie de xerox de fiecare parte a biroului meu: una pentru mailurile de la critici, altele pentru cele de la fani. Dar o scrisoare primită mi-a sfidat sistemul de organizare. Era de la pastorul Bisericii Prezbiteriene Reformate din Siracuza. Era o scrisoare binevoitoare şi curioasă. Ken Smith mă încuraja să explorez tipul de întrebări pe care le admir: Cum ai ajuns la interpretările tale? Cum de ştii că ai dreptate? Crezi în Dumnezeu? Ken nu argumenta împotriva articolului meu; mai degrabă îmi cerea să-mi apăr presupunerile care-l susţineau. Nu ştiam cum să îi răspund, aşa că am aruncat-o. Mai târziu în noaptea aceea, am cules-o din coşul de gunoi şi am pus-o înapoi pe biroul meu, de unde s-a holbat la mine o săptămână întreagă, confruntându-mă cu perspectiva asupra lumii care-mi cerea un răspuns. Ca intelectual postmodernist, operam din perspectivă istorică materialistă, însă creştinismul reprezintă o perspectivă supranaturală. Scrisoarea lui Ken lovea tocmai în integritatea proiectului meu de cercetare fără ca el să ştie asta. 

Prieten cu duşmanul 

Odată cu acea scrisoare, Ken a iniţiat în cazul meu doi ani în a-mi aduce mie, unei păgâne, biserica mai aproape. Doamne, îmi văzusem contribuţia de versete biblice pe placardele de la marşurile Gay Pride. Îmi era clar ca lumina zilei  faptul că acei creştini care mă batjocoreau în acele zile se bucurau de faptul că eu şi toţi cei pe care îi iubeam vom ajunge în iad. Nu asta făcea şi Ken. El nu mă batjocorea. El încerca o apropiere de mine. Deci, atunci când în scrisoarea lui mă invita la  cină, am acceptat. Motivele mele de la vremea respectivă erau sincere: cu siguranţă asta îmi va face bine la cercetare. 

Altceva s-a petrecut. Ken, soţia lui, Floy, şi cu mine am devenit prieteni. Au intrat în lumea mea. Mi-au cunoscut prietenii. Am făcut schimb de cărţi. Am discutat deschis despre sexualitate şi politică. Nu se purtau ca şi cum asemenea conversaţii îi murdăreau. Nu mă tratau ca pe o tabula rasa. Când mâncam împreună, Ken se ruga într-un mod de care nu mai auzisem înainte. Rugăciunile sale erau adânci. Vulnerabile. Se căia de păcate în faţa mea. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Dumnezeul sau era sfânt şi hotărât, însă milostiv. Şi întrucât Ken şi Floy nu mă invitau cu ei la biserică, ştiam că eram în siguranţă ca prietenă a lor.  

Am început să citesc Biblia. Am citit în felul în care un lacom înfulecă mâncarea. Am citit-o de multe ori anul acela în traduceri multiple. La o cină unde partnera mea şi cu mine eram gazdele, prietena mea transsexuala J mă prinse într-un colţ în bucătărie. Şi-a pus mâna ei mare deasupra alei mele. M-a avertizat „cititul Bibliei te schimbă, Rosaria”. Tremurând, i-am şuşotit: „Dar dacă e adevărat, J? Dacă Iisus e cu-adevărat Domnul înviat? Dacă suntem cu toţii într-o mare încurcătură?”

J a răsuflat adânc. Mi-a spus „Rosaria, eu am fost un pastor prezbiterian timp de cincisprezece ani. M-am rugat ca Dumnezeu să mă vindece, dar n-a făcut-o. Dacă vrei, o să mă rog pentru tine.” 

Am continuat să citesc Biblia, iar în tot timpul acesta luptam împotriva ideii cum că a fost scrisă din inspiraţie divină. Dar Biblia a reuşit să-şi facă un loc mai mare înăuntrul meu. S-a revarsa în lumea mea. M-am luptat împotriva ei cu toată puterea mea. Apoi, într-o dimineaţă de duminică, m-am sculat din patul iubitei mele lesbiene, iar o oră mai târziu stăteam în banca dintr-o biserică Prezbiteriană Reformată din Siracuza. În conformitate cu tunsoarea mea nefeminină, mi-am reamintit că am venit să-l întâlnesc pe Dumnezeu, nu să mă integrez. Imaginea care-mi reverbera, aceea cu mine şi toţi cei dragi suferind în iad mi se revarsa în conştiinţa şi mă cuprindea în gheare. Mă luptam cu tot ceea ce puteam. Nu voiam asta. Nu cerusem asta. 

Am pus în balanţă urmările. Şi nu mi-a plăcut ce ieşea din calculul meu. 

Însă promisiunea lui Dumnezeu se reverberă în lumea mea asemea unor valuri. Într-o zi de sărbătoare, Ken a ţinut o predică la Ioan 7,17: „De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc de la mine însumi.” Versetul ăsta a scos la iveală primejdia în care mă aflam. Eram o intelectuală. Eram plătită să citesc cărţi şi să scriu despre ele. Mă aşteptam ca în toate domeniile vieţii înţelegerea să vină înaintea ascultării. Iar eu voiam ca Dumnezeu să-mi arate, pe măsură cunoştiinţelor mele, de ce homosexualitatea este un păcat. Voiam ca eu să fiu judecătorul, nu cel judecat. 

Cu toate acestea, versetul promitea înţelegere după ascultare. Mă luptam cu întrebarea: Chiar voiam să înţeleg homosexualitatea din punctul de vedere al lui Dumnezeu, sau doar voiam să mă cert cu el? M-am rugat în noaptea aia ca Dumnezeu să-mi dea voinţa de a da ascultare înainte de a pricepe. M-am rugat mult până-n zorii zilei. Când m-am uitat în oglindă, eram aceeaşi. Dar când m-am uitat în inima mea prin prisma Bibliei, m-am întrebat: „Chiar sunt o lesbiană sau toată chestia asta a fost doar un caz de identitate greşită? Dacă Iisus poate să nimicească lumea şi să desprindă trupul de suflet, ar putea face ca adevărata mea fire să răzbată? Cine sunt eu? Cine vrea Dumnezeu să fiu?” 

Apoi, într-o zi ca oricare alta, m-am întors către Iisus, fără absolut nimic. În acest război al punctelor de vedere, Ken era acolo pentru mine. Floy era şi ea acolo. Biserică care se rugase pentru mine de ani de zile era acolo. Iisus era cel învingător. Iar eu eram o epavă. Nu voiam să pierd tot ceea ce iubeam. Dar vocea lui Dumnezeu îmi cânta o melodie optimistă de iubire printre rămăşiţele lumii mele. Credeam oarecum ca dacă Iisus putea să învingă moartea, la fel putea să-mi şi reconstruiască lumea. M-am bucurat, mai întâi timid iar apoi cu patimă din consolarea Sfântului Duh. Mi-am odihnit sufletul într-o pace personală, apoi într-o comunitate, iar în ziua de azi, sub legământul unei unei familii, unde cineva îmi spune „sotie” şi mai mulţi mă numesc „mamă”.

N-am uitat de sângele vărsat de Iisus pentru această viaţă a mea.

Iar viaţa mea de dinainte îmi stăruie în marginile inimii mele, strălucind şi tăioasă ca un cuţit.

 

(Rosaria Champagne Butterfield este autoarea volumului The Secret Thoughts of an Unlikely Convert. Ea locuiește împreună cu familia ei în Durham, Carolina de Nord. Soțul ei este preot la biserica presbiteriană din Durham.)

 

Sursă: Știri pentru viață

Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi

 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com