Convertirea la credință a lui Kirsten Powers, membră a elitei liberale din SUA

foto: Fox News

de Kirsten Powers

Dintre toți oamenii uimiți de faptul că m-am convertit la creștinismul evanghelic, eu sunt cea mai surprinsă.

Acum șapte ani, dacă cineva mi-ar fi spus că astăzi voi scrie pentru ziarul Christianity Today despre convertirea mea, aș fi râs cu poftă. Dacă a existat un lucru de care să fiu absolut sigură, acesta a fost faptul că niciodată nu aş fi aderat la vreo religie - mai ales la creștinismul evanghelic, faţă de care am avut un dispreţ deosebit.

Am crescut în Biserica Episcopală din Alaska, dar credința mea a fost superficială și șubredă. Am preluat-o de la tatăl meu care era arheolog şi care a fost atât de genial încât a învățat singur să vorbească și să citească în rusă. Atunci când aveam îndoieli, mă refugiam în faptul că el credea.

Sprijinindu-mă pe credinţa tatălui meu, am trecut de liceu. Însă, în facultate, aceasta nu a mi-a mai fost de ajuns, mai ales că, pe măsură ce creșteam, tatăl meu a început să îmi transmită propriile sale îndoieli. Puțina mea credință nu a putut supraviețui acestui lucru. Începând de la vârsta de 20 de ani aveam să oscilez între ateism și agnosticism, neluând niciodată în calcul ideea că Dumnezeu ar putea fi real.

După finalizarea studiilor, între 1992 și 1998, am lucrat în administrația Clinton. În mediul de la Casa Albă m-am înconjurat de oameni intelectuali care, dacă aveau o credință adâncă în Dumnezeu, nu o exprimau niciodată. Mai târziu, când m-am mutat în New York, unde am lucrat în domeniul politicii democratice, lumea mea a devenit brusc agresiv seculară. Toţi cei pe care îi cunoşteam făceau politică de stânga iar majoritatea prietenilor mei erau atei.

Aud uneori creștinii vorbind despre cât de teribilă trebuie să fie viața pentru atei. Însă viețile noastre nu erau îngrozitoare. Dimpotrivă, viaţa părea chiar minunată, plină de privilegii și conversații plăcute. Acum ştiu că nu era atât de minunată pe cât putea fi, însă atunci nu eram conștientă de asta. Cum puteam oare să simt absența a ceva ce nu știam că există?

Lipsită de prejudecăți

Am început să cunosc creștini în mediul jurnalistic şi, în mod inevitabil, ajungeau să spună ceva pe tema homosexualilor sau a feministelor. Nu simțeam că pierd mare lucru. Astfel că, atunci când am început să ies cu cineva care credea în Iisus Hristos, nu-L căutam pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, cu o săptămână înainte de a-l întâlni, un prieten m-a întrebat dacă am vreo preferință legată de bărbaţi. Răspunsul meu a fost: „Doar să nu fie religios”.

După câteva luni de relație, prietenul meu m-a sunat să-mi spună că are ceva important de discutat cu mine. Îmi amintesc foarte bine unde stăteam în apartamentul meu din West Village când mi-a spus: „Crezi că Iisus este Mântuitorul tău?”. Am simţit ca o piatră în stomac şi am intrat în panică. „O nu, a fost prima mea reacție. E nebun.”

Când i-am răspuns că nu, m-a întrebat: „Crezi că ai putea crede vreodată?” Mi-a explicat că ajunsese într-un moment al vieţii lui când își dorea să se căsătorească și simțea că aș putea fi eu acea persoană, dar că nu se putea căsători decât cu o creștină. Eu i-am răspuns că nu vreau să îl induc în eroare și că nu voi crede niciodată în Iisus Hristos.

După aceea el a rostit acele cuvinte magice pentru un liberal: „Crezi că ai putea să fii deschisă în privinţa acestui subiect?” Păi, bineînțeles. „Sunt lipsită de prejudecăţi!”, deși în realitate nu eram deloc. Îi ridiculizasem pe creștini considerându-i drept nişte fanatici anti-intelectuali, prea slabi pentru a face față realității că lumea nu are niciun sens sau rațiune. Vedeam această înclinație a lui spre religie ca pe o ciudățenie de care trebuie să fac abstracție, nu ca pe un lucru în favoarea lui.

Pe măsură ce îmi vorbea, conflictul din mine creștea. Pe de o parte, eram îngrozită, pe de altă parte, aveam un respect imens pentru el. Era deștept, educat și avea o curiozitate intelectuală. Îmi amintesc cum mă întrebam: „Și dacă este adevărat, iar eu nici măcar nu iau în calcul această posibilitate?”

Câteva săptămâni mai târziu m-am dus la biserică cu el. Eram atât de dezorientată în privinţa creștinismului, încât nu știam că unii prezbiterieni erau evanghelici. Astfel că, atunci când am ajuns în Biserica Prezbiteriană din Upper East Side, am fost șocată și am simţit o repulsie faţă de ceea ce am văzut. Eram obișnuită cu practicile liturgice din tinerețe. Ne întâlneam într-o sală de spectacole cu o trupă care cânta ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numește „muzică de slăvire”. Mă gândeam cum îi voi putea spune că nu mă mai pot întoarce vreodată acolo.

Însă, după aceea, pastorul a predicat. Eram fascinată. Nu am mai auzit niciodată un pastor vorbind ca el. Predica lui Tim Keller era riguroasă din punct de vedere intelectual, împletită cu artă, istorie și filosofie. Astfel că m-am hotărât să mă întorc pentru a-l mai asculta. Curând, a-l asculta pe Keller vorbind duminica a devenit elementul cheie al săptămânii mele.  Mă raportam la acest lucru ca la o audiție foarte interesantă, nu ca la o biserică autentică. Restul detaliilor le toleram cu scopul de a-l putea asculta pe pastor. Oricine este familiar cu felul de a predica al lui Keller știe că el obișnuiește să-L aducă pe Iisus în discuție la sfârșitul predicii, pentru a face conexiunea între idei. În primele câteva lui plecam frustrată: De ce trebuia să strice o prelegere perfectă cu tot acest nonsens legat de Iisus?

În fiecare săptămână Keller pleda pentru creștinism. De asemenea, el pleda și împotriva ateismului și agnosticismului. El expunea cu deosebită pricepere slăbiciunile intelectuale ale unei lumi pur seculare. În timp, am conștientizat că deși creștinismul poate nu deţinea în sine adevărul, nici ateismul nu îl avea.

Am început să citesc Biblia. Prietenul meu se ruga împreună cu mine ca Dumnezeu să mi se descopere. După aproape opt luni în care am ascultat prelegerile lui Keller, am ajuns la concluzia că balanța înclină în favoarea creștinismului. Cu toate acestea, nu simțeam vreo legătură cu Dumnezeu și,  sincer, acest lucru nu mă deranja. În continuare credeam că persoanele care vorbeau cu Dumnezeu sau Îl simțeau, fie mințeau, fie trăiau în iluzie. În cel mai bun caz, acceptam că ei doar își imaginau lucruri care le dădeau un confort aparte.

Apoi, într-o noapte în 2006, în timpul unei excursie în Taiwan, m-am trezit într-o stare ciudată, parcă între vis și realitate. Iisus a venit la mine și mi-a spus: „Sunt aici”. Simțeam acest lucru atât de real. Nu știam ce să cred. L-am sunat pe prietenul meu, dar înainte de a-i spune ce mi s-a întâmplat, mi-a spus că rugându-se cu o noapte înainte, simțea că a venit vremea să ne despărțim. Și aşa am și făcut. Sinceră să fiu, în supărarea mea, eram mai traumatizată de întâmplarea din vis, decât de despărțire.

Cu totul adevărat

Ulterior, am încercat să uit complet experiența, clasând-o drept un eșec sinaptic, dar nu reușeam. Când am revenit la New York câteva zile mai târziu, mă simțeam pierdută. Deodată, Îl simțeam pe Dumnezeu pretutindeni și eram îngrozită. Mai mult decât atât, nu era ceva binevenit, mă simțeam invadată. Am început să mă tem că îmi pierd minţile.

Nu știam ce să fac, așa că m-am îndreptat spre scriitorul Eric Metaxas, pe care l-am cunoscut prin intermediul prietenului meu și cu care am discutat cât de cât despre Dumnezeu. Mi-a spus: „Trebuie să începi să studiezi Biblia. Și cursul predat de Kathy Keller este cel pe care ți-l recomand”. Nu-mi plăcea cum suna ideea, dar eram disperată. Simțeam că toată lumea mea e în implozie. Cum aveam să le povestesc alor mei despre ce mi se întâmplase? Nimeni nu ar înțelege. Nici eu însămi nu înțelegeam. (Faptul că cea mai mare îngrijorare a mea era legată de o posibilă încercare a creştinilor de a mă transforma într-o republicană, cred că spune multe despre familia în care am crescut).

Îmi aduc aminte momentul în care am intrat la cursul unde se studia Biblia. Aveam un nod în stomac. În mintea mea gândeam că numai ciudații și fanaticii vin aici. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a predat în ziua aceea. Tot ce știu este că, atunci când am plecat, totul se schimbase. Nu voi uita niciodată momentul când stăteam lângă ușa apartamentului din Upper East Side și-mi spuneam: „Este adevărat. Este cu totul adevărat.” Lumea părea cu totul diferită, ca și cum un văl se ridicase de pe ea. Nu aveam nicio îndoială. Trăiam o bucurie greu de descris în cuvinte.

Teroarea posibilității de a deveni o creștină evlavioasă a dispărut aproape imediat. Mi-am petrecut următoarele câteva luni luptând împotriva lui Dumnezeu în viața mea. Nu avea însă niciun rost. Oriunde mă duceam, acolo era și El. Încetul cu încetul dispărea frica și apărea bucuria. Vânătoarea raiului nu m-a lăsat până nu m-a prins - fie că mi-a plăcut sau nu.

Kirsten Powers este jurnalist la USA Today și la Newsweek/The Daily Beast. De asemenea, ea este un comentator democrat pentru Fox News.

Traducere: Iulia Elena Catargiu

Sursă: Christianity Today

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Agenda înmulțirii „identităților sexuale”

de Dale O'Leary, 6 februarie, 2013

În luna ianuarie 2013, New York Times a publicat un articol cu privire la cea mai recentă expansiune a identităţii sexuale în rândul studenţilor din cadrul unor universităţi din Statele Unite. Ei promovează o nouă identitate sexuală ce neagă orice realitate.

Conform acestor studenţi, care par să nu aibă nimic mai bun de făcut decât să se reinventeze, categoria sexuală LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transexuali) nu mai este suficient de cuprinzătoare.

„Generaţia LGBTQIA” doreşte recunoaşterea şi a altor categorii sexuale cum ar fi cei cu înclinaţii „queer”, intersexuale şi asexuale. Conform publicaţiei New York Times, această listă nu este nici pe departe completă, fiind permanend adăugită, pe măsură ce studenţii „trec dincolo de statutul binar bărbat / femeie”, heterosexual / homosexual şi resping normalitatea.

Majoritatea oamenilor nu sunt la curent cu incursiunile teoriei de gen – ideologie care a dat naştere „Generaţiei LBGTQIA” – sau cu pericolele pe care le aceasta le implică. Confuzia se datorează în parte faptului că există mai multe teorii diferite despre gen, fiecare dintre acestea fiind bazată pe o înţelegere greşită a fiinţei umane. Există diverse teorii – perspectiva de gen, identitatea şi expresia de gen, inversiunea de sexe – care nu au o logică solidă şi sunt într-o continuă schimbare, dând astfel o sarcină grea celor ce încearcă să le critice.

Termenul de „gen” a devenit omniprezent. Formularele pe care le completăm în mod curent şi care anterior ne cereau să precizăm care este sexul nostru, acum solicitată genul nostru. Cei mai mulţi oameni au presupus că „gen” reprezintă doar un sinonim decent pentru cuvântul sex, fiind de preferat din moment ce cuvântul sex are şi un alt înţeles, şi anume, de a defini actul sexual. Însă cei care impun folosirea cuvântul „gen”, nu o fac din motive de maniere, termenii gen şi sex nefiind pentru ei sinonimi.

În trecut, cuvântul sex se referea la tot ceea ce însemna să fii bărbat sau femeie, iar cuvântul gen era un termen gramatical – unele cuvinte aveau gen – masculin, feminin sau neutru. Cu toate astea, în anii ’50, John Money, unul dintre angajaţii Universităţii Johns Hopkin, a promovat ideea că identitatea sexuală ar putea fi defalcată în elementele sale constitutive: ADN, hormoni, organe sexuale interne şi externe – şi gen, adică sexul cu care se identifica fiecare persoană. Acesta a susţinut că o persoană ar putea avea un singur sex din punct de vedere fizic, dar s-ar putea identifica cu celălalt. Money a promovat aşa-zisele operaţii de schimbare de sex, prin care bărbaţi ce credeau că posedă mintea unei femei, au fost modificaţi chirugical astfel încât să se asemene cu o femeie. Atunci când dr. Paul McHugh a preluat conducerea universităţii, acesta a solicitat un studiu privind rezultatul acestor presupuse modificări de sex şi, constatând că acestea nu se aflau în concordanţă cu psihopatologia clienţilor, a întrerupt practica. Din păcate, au existat alte spitale care au continuat să efectueze aceaste operaţii mutilante.

Money a venit şi cu ideea că dacă un băiat s-ar naşte cu organele genitale deformate, acesta ar putea fi castrat şi crescut ca o fată, iar el nu ar observa niciodată diferenţa. Cu alte cuvinte, senzaţia de a fi bărbat sau femeie ar fi fabricată din punct de vedere social, în funcţie de cum ne tratează cei din jur. Cu toate acestea, studiile efectuate pe aceşti băieţi crescuţi ca şi o fată au revelat faptul că mulţi dintre ei au respins modificarea şi au cerut dreptul de a trăi ca şi bărbaţi, chiar şi fără organe genitale intacte. În 2006, cartea „As nature Made Him”, scrisă de John Colapinto, l-a dat în vileag pe Money, ca fiind escrocul ce a mascat eşecul celui mai renumit caz al său şi care a făcut abuz de băieţii care i-au fost aduşi pentru a fi ajutaţi.

În continuare, acest articol descrie unele din principalele evoluţii ale teoriei de gen.

Integrarea perspectivei de gen

Cu toate astea, înainte ca teoriile lui Money să fie discreditate în mod public, feministele de influenţă marxistă au combinat conceptul său de gen (roluri construite social), cu ideea că întreaga istorie este o istorie a luptei de clasă. Conform teoriei acestora, cea dintâi luptă de clasa a avut loc între bărbaţi şi femei, femeile fiind întâia clasă asuprita. Presupunând că Money ar fi avut dreptate, iar diferenţa dintre bărbaţi şi femei nu ar fi ceva natural, ci rezultatul unor roluri de gen construite social şi impuse de un sistem patriarhal opresiv, atunci metoda de a anula oprimarea femeilor ar fi de a elimina toate diferenţele dintre bărbaţi şi femei. Acest lucru s-ar putea realiza prin adoptarea unei perspective de gen care cere ca orice recunoaştere socială a diferenţei dintre bărbaţi şi femei să fie eradicată şi să se impună norme ca bărbaţii şi femeile să participe la orice activitate socială în număr egal din punct de vedere statistic şi să beneficieze, tot statistic vorbind, de egalitate de putere şi de recunoaştere. Orice deviere de la o egalitate statistică absolută ar fi privită ca o dovadă de discriminare sexuală.

Deşi egalitatea drepturilor, tratamentul egal în temeiul legii, egalitatea de şanse, învăţământul egal, şi accesul egal la bunurile sociale sunt obiective admirabile, bărbaţii şi femeile se deosebesc. Dacă li se permite să acţioneze în mod voluntar, aceştia nu vor ajunge la o egalitate absolută. Fiindu-le dată libertatea, un anumit procent din femei vor alege maternitatea ca prima vocaţie, fie părăsind câmpul muncii pentru a se dedica copiilor lor, fie prin alegerea unui loc de muncă care să le permită să petreacă mai mult timp cu familia. Astfel, vor exista mai puţine femei cu munca remunerată, iar procentul acelora care vor munci vor efectua mai puţine ore în domenii mai puţin solicitate şi, per total, vor primi salarii mai mici. Feministele de gen sunt conştiente de acest lucru şi au făcut presiuni asupra guvernului să instituie politici care ar obliga femeile să iasă din casă şi să se alăture forţei de muncă. În spatele perspectivei de gen există politici anti-maternale care se opun în mod fundamental femeii, copilului, şi familiei.

Feminismul de gen a fost puternic influenţat de femeile implicate în relaţii de acelaşi sex. Negarea diferenţelor naturale între bărbaţi şi femei redefineşte căsătoria pentru a include cuplurile de acelaşi gen şi pentru a susţine adopţia de către acest tip de cupluri. Dacă, precum susţin radicalii, toate discrepanţele între bărbaţi şi femei sunt construcţii artificiale, impuse de o societate patriarhală opresiva, atunci de ce ar trebui ca relaţiile homosexuale să fie tratate diferit? Totuşi, din moment ce bărbaţii diferă de femei, maternitatea este fundamental diferită de paternitate, copiii au nevoie de o mamă şi de un tată, atunci există o mulţime de motive pentru a favoriza căsătoria între un bărbat şi o femeie.

Expresia genului şi identitatea sexuală

De curând, aceia care cer noi drepturi legate de gen au pus presiune asupra guvernului să adauge noi concepte precum „identitatea de gen” şi „expresia genului” la legile împotriva discriminării. Aceştia afirmă că deşi sexul este „atribuit” unui copil în urma observării organelor sale genitale, unii oameni nu acceptă această clasificare. De exemplu, un bărbat din punct de vedere biologic poate susţine că, deşi deţine corpul unui bărbat, crede că dispune de creierul unei femei. Acesta ar putea dori ca trupul său să fie modificat chirurgical pentru a se asemăna cu cel al unei femei, sau pur şi simplu să se îmbrace ca o femeie. El ar putea cere ca certificatul său de naştere şi alte documente să fie modificate şi să i se permită să se căsătorească cu un bărbat. Însă lucrurile sunt mult mai complicate decât atât. Unii bărbaţi care au suferit intervenţii chirurgicale pentru a semăna cu o femeie simt încă atracţie faţă de femei şi susţin că sunt lesbiene. Unii „transsexuali” ar putea dori să fie acceptaţi drept „sexul opus” chiar şi fără modificări chirurgicale.

În trecut, persoanele care doreau să fie, sau care chiar credeau că aparţin celuilalt sex, sau care respingeau îmbrăcămintea sau punctele de interes ale propriului sex şi le adoptau pe cele ale sexului opus, se presupunea că sufereau de tulburări ale identităţii de gen (Gender Identity Disorder). De curând, această denumire a fost înlăturată de Asociaţia Americană de Psihiatrie în favoarea „disforiei de gen”, care reflectă ideea că nu e nimic în neregulă cu dorinţa de a fi genul opus, atâta timp cât acest fapt nu te face nefericit, iar dacă refuzul societăţii de a pretinde că aparţii sexului opus te face nefericit, atunci societatea trebuie să se schimbe. Includerea conceptelor de identitate de gen şi limbajul de expresie în legile împotriva discriminării ar interzice oamenilor, în mod esenţial, să refuze a pretinde că unii oameni şi-au schimbat sexul.

În timp ce feministele de gen au luptat pentru a elimina tot ceea ce ele considerau a fi un stereotip, transsexualii adoptă adesea un stil vestimentar şi comportamental care reflectă concepte stereotipice limitate, aproape caricaturale, a ceea ce înseamnă a fi bărbat sau o femeie. Unii dintre aceia care trec prin aşa-zise schimbări de sex încearcă să îşi şteargă trecutul şi pretind că au întruchipat dintotdeauna sexul pe care l-au dorit. Totuşi, multora le este greu să menţină această continuă amăgire. Respingerea realităţii identităţii sexuale de către o persoană şi căutarea unei operaţii mutilante este semnul unei grave tulburări psihologice. A accepta ideea unei schimbări de sex nu e nici o binefacere, nici o necesitate.

Statutul de „GenderQueer”

Concepţia de „GenderQueer” reprezintă o ideologie bazată pe o răzvrătire împotriva tuturor restricţiilor cu privire la identitate, comportament, şi activitate sexuală. Comunitatea GenderQueer cere dreptul de a se afişa ca bărbat, femeie sau fără gen, de a-şi schimba identitatea în orice moment şi de a face sex cu persoane de orice gen. Conform lui Riki Wilchins, autoarea cărţii „GenderQueer: Voices from beyond the sexual binary”, (GenderQueer: Vocea de dincolo de dualismul sexual), „Genul este noua frontieră: zona în care te poţi răzvrăti, poţi crea o nouă individualitate şi unicitate, sfida normele sociale cele vechi, expirate şi depăşite şi, bineînţeles, poţi aduce pe părinţi şi diverse alte personaje autoritare, în mod ocazional, în pragul nebuniei.” Conform articolului din New York Times citat mai devreme, universităţile progresiste alimentează această rebeliune. De exemplu, Jack (născut Judith) Halberstam, profesor transsexual din cadrul Universităţii din California de Sud, este autorul cărţii „Gaga Feminism: Sex, Gender, and the End of Normal”. Societatea nu este obligată să încurajeze o astfel de rebeliune împotriva realităţii.

Orientarea sexuală

Deşi cei ce susţin teoria de gen insistă că identitatea de gen diferă de orientarea sexuală, cele două concepte sunt legate între ele. Orientarea sexuală descrie persoanele în funcţie de cei de care sunt atrase – propriul sex, sexul opus, sau ambele (bisexuali). Persoanele ce simt atracţie faţă de acelaşi sex (SSA) sunt cei mai făţişi purtători de cuvânt ale diferitelor teorii de gen. Multe din persoanele SSA, însă nu toate, au suferit de tulburări de identitate sexuală în copilărie, şi multe continuă să imite sexul opus în materie de îmbrăcăminte sau comportament. Aceştia sunt de părere că au fost discriminaţi pentru că nu s-au conformat normelor sexuale. De asemenea, ei se opun „heteronormalităţii” – convingerea că heterosexualitatea este norma standard, iar orice altă combinaţie este anormală.

O mică parte din persoanele cu atracţii homosexuale decid să se supună unei aşa-zise operaţii de schimbare de sex. De exemplu, din ce în ce mai multe femei ce se autoidentifică cu bărbaţii, implicate în relaţii de acelaşi sex, au optat pentru operaţii de îndepărtare a sânilor şi pentru injecţii cu hormoni masculini. Acest lucru, şi cazul tot mai des întâlnit al bărbaţilor care, după ce au suferit intervenţii chirurgicale pentru a semăna cu o femeie, sunt în continuare atraşi de femei şi, prin urmare susţin că sunt lesbiene, a iscat un conflict în rândul diferitelor tipuri de feministe. Unele evenimente organizate de acestea sunt strict dedicate femeilor, adică acelora care s-au născut femei şi trăiesc ca femeile.

Indiferent de forma sa, teoria de gen este o negare a realităţii diferenţei între sexe. Aceia care au adoptat această teorie în viaţa lor se revoltă împotriva propriei naturi, ceea ce duce la sentimente de înstrăinare. Decât să recunoască că teoria lor este fatalmente eronată, aceştia numesc „homofob”, „heterosexist” sau “bigot”, pe toţi cei ce susţin realitatea. Ei au pretenţia că cei ce grăiesc adevărul despre căsătorie, familie, maternitate şi nevoile copilului, să fie reduşi la tăcere.

Nu trebuie să cedăm în faţa acestui tip de intimidare. Avem dreptul de a scoate în evidenţă inadvertenţele şi incoerenţele din teoria lor despre gen. Un prim pas este acela de a nu spune „gen”, când ne referim la „sex”.

Dale O’Leary este o scriitoare americană cu un interes deosebit faţă de problemele psihosexuale, şi autoarea volumelor: „One Man, One Woman” şi „The Gender Agenda”.Ea postează pe blogul: What Does The Research really Say?

Sursă: MercatorNet

Traducere: Andreea Dancu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Învăţături despre bine şi rău: Pudoarea pierde, patologia socială câştigă

Pudoarea (La Pudeur)
sculptură de Jean-Louis Jaley (1802-1866), Muzeul Luvru.

de Wendy Shalit

Cred că multe dintre problemele de care auzim în ziua de azi – hărţuirea sexuală, violul la întâlnire, femei tinere ce suferă de tulburări de alimentaţie şi declară că resimt o lipsă se control asupra propriului corp – au legătură cu atacul culturii noastre asupra pudorii.

În primul rând, să ascultăm primele cuvinte folosite de noi pentru a descrie intimitatea: ceea ce odinioară se numea „a face dragoste”, apoi a „face sex”, acum se numeşte „cuplare” – asemenea avioanelor ce sunt realimentate în zbor. 

În acest context, am aflat cu interes, în timp ce mă documentam pentru cartea mea, că feministele din primii ani lăudau de fapt pudoarea, ca pe ceva ce înnobila societatea. Aici nu vorbesc doar de feministele din mişcarea pentru cumpătare, care afirmau, „Buzele ce ating alcoolul nu le vor atinge pe ale mele”. Vorbesc de feministele din perioadă mai recentă, precum Simone de Beauvoir, care în cartea sa, „The second sex” (Al doilea sex), ne avertiza că dacă societatea trivializează pudoarea, aceasta va duce la violenţă împotriva femeilor. 

Şi avea dreptate. Începând cu anii ’60, când arbitrii noştri culturali au clasificat aceasta virtute învechită drept „inhibitorie”, bărbaţii au început să aştepte ca femeile să aibă o atitudine degajată cu privire la sex, iar femeile, pe de altă parte, să nu simtă că au dreptul să spună „nu”. 

Acest lucru ne-a făcut să resimţim mai multă suferinţă decât satisfacţie. Pe canalul MTV am văzut o femeie de 27 de ani care zicea că era „bucuroasă într-un fel” că suferă de herpes, căci acum avea „o scuză să spună «nu» sexului”. În cazul ei, boală a substituit pudoarea în justificarea exercitării liberului arbitru.

Când vorbesc cu studenţii de colegiu, în mod invariabil unul va afirma:

„Ei bine, dacă vrei să fii pudic, fii pudic. Dacă vrei să fii promiscuu, fii promiscuu. Cu toţi avem dreptul să alegem, iar asta e cel mai grozav lucru al acestei societăţi”.

Însă cultura, le răspund eu, nu poate fi neutră. Nu poate fi nici subtilă în a influenţa comportamentul. De fapt, cultura funcţionează mai mult ca un tanc marca Sherman. 

În final, dacă nu va ajunge să pună preţ pe pudoare, se va axa pe promiscuitate şi adulter şi, drept consecinţă, vieţile noastre şi căsniciile vor avea de suferit.

Sursă: pravmir.com

Traducere: Andreea Dancu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com