Predica la Duminica a 4-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) -- Sfântul Ioan Gură de Aur

Evanghelia

Matei 4, 25; 5, 1-12

În vremea aceea după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Iisus, văzând mulţimile, s-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăţa zicând: fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Predică la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

Iară fariseii grăiau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli” (Mt. 9, 34; Lc. ll, l5).

Despre post şi despre patima defăimării.

Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arena, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă.

Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, ll-l3).

Dacă eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat?

Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ.

Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc.

La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.

Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. l8, l0 şi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe cand vameşul, care nu postise, l-a întrecut.

Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, l0).

Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor de jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.

Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-l cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult.

Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? – întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor.

Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, l). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri?

Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, l5). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine.

Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.

Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice.

Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l.

Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare.

Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele îmbunătăţirea lui. Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc eu aş astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. l00, 5).

Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos?

Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine?

Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.

Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă şi o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit.

Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.

Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună.

Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. ,,De ai auzit ceva - zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. l9, l0). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară în tine?”. Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.

Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.

Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri. Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.

Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, l).

Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.

Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihanire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate.

Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Sfânta Cruce

Mare e puterea adevărului, şi nimic pe lume nu-i poate lua ade­vărului puterea.

Mare e puterea tămăduitoare a adevărului, şi nu-i suferinţă sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.

Bolnavii, când suferă, caută un doctor care să le dea un leac pen­tru durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor care să-i dea o doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul care să-i dea o docto­rie bună la boală, fie ea dulce, amară ori sălcie. Cu cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul în doctorul care i-o prescrie.

De ce leapădă oamenii doctoria amară doar când vine din mâna lui Dumnezeu? De ce aşteaptă de la Dumnezeu numai dulceţuri? Desigur, pentru că nu-şi dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu delicatese!

O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă să înţeleagă amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Pentru că, precum boala trupească dă oarecare idee despre cea suflească, tot aşa leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în boala duhovnicească.

Dar oare nu sunt bolile sufleteşti, aceste boli capitale, mult mai grave decât bolile trupului? Cum atunci să nu fie doctoria pentru suflet mai amară decât cea pentru trup?

Mare grijă au oamenii de trupurile lor, şi când se îmbolnăvesc nu precupeţesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e vorba de însănătoşire. Atunci nici un doctor nu-i prea scump, nici un izvor de cură prea departe, nici o doctorie prea amară, mai ales când li se dă de înţeles că îi paşte moartea. O, de-ar avea grijă oa­menii şi de suflet! De ar căuta tot atât de mult vindecare şi un vin­decător sufletului!

E greu să mergi desculţ prin spini; dar dacă vreun desculţ ar muri de sete şi ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-şi picioarele ca să ajungă la apă, în loc să stea pe loc în iarba moale pierind de sete!

„Nu putem să înghiţim un hap atât de amar", zic mulţi din cei slăbănogiţi de păcat. Aşa că doctorul, iubitorul de oameni, a înghi­ţit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar, numai ca să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui sănătos să înghită docto­ria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia şi ei.

„Nu putem să trecem desculţi prin câmpia spinoasă, oricât ne-ar fi de sete şi oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei slăbăno­giţi de păcat. Aşadar Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El des­culţ prin spini şi acum, de cealaltă parte, cheamă pe toţi cei însetaţi la izvorul de apă vie. „Se poate”, ne strigă El, „am trecut prin spi­nii ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am tocit. Hai, veniţi!”.

„Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; şi dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviţi de păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că se poate.

În Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea să se vindece de moarte.

Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va trece: Fiul Omului tre­buie să pătimească multe... şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Şi a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în du­rere şi cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pa­re cu neputinţă, se poate: a venit pentru ca să se poată.

Nu-i sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi învaţă şi îi cheamă ca să le dea. Oricine voieşte! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Şi nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat — sănătos fiind — le vine mai uşor să-l ia şi ei. El era sănătos, şi ne-a arătat nouă mi­nunata putere a leacului.

Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat şi el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de sinele său adevărat. Ce­rând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se lepede de sinele cel mincinos. Şi mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr şi s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmaşii lui Adam ca ei să se lepede de minciună şi să se lipească iarăşi de adevărul de la care au căzut. Aşadar, a ne lepăda de noi înşine în­seamnă a ne lepăda de fiinţa înşelătoare care s-a aşezat peste noi în locul fiinţei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne priveşte, duhov­nicescului, şi de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu şi de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorinţele rele, de faptele rele. Să ne lepăm de idolatra închinare la natură şi la trup. într-un cuvânt: să ne lepă­dăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiin­ţa noastră ci doar rău şi păcat, stricăciune, iluzie şi moarte. Să ne lepădăm, O, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii şi amăgiri împietrite acolo în noi — să ne lepădăm de min­ciuna făţarnică ce trece drept noi înşine, şi noi drept ea.

Ce înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ţi se întinde. Se abat asupra-ţi nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credinţa lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai pierdut averea? Ţi-au murit pe neaşteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îţi întorc spatele, eşti înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu credinţa că ajutorul lui Dum­nezeu e aproape, aşa cum făceau apostolii. Eşti osândit la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru asemenea cin­ste, ca miile şi miile de mucenici. Nimic nu ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii înainte, şi nu ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor, mărturisitorilor şi martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului ţesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, şi omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viaţă. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; şi arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatu­lui (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simţuri­lor, e grea pentru trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm aşadar în crucea lui Hristos, şi în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pen­tru păcatele noastre, şi aşa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai uşoară. Şi când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul, şi ştie El mai bine măsura suferinţe­lor noastre, şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinţei noastre nu e cu nimic mai puţin potrivită şi socotită decât este măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt hotare­le stelelor în drumurile lor. Ni se înmulţeşte durerea? Ni se îngre­unează crucea? Şi puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum priso­sesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâie­rea noastră (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi cheamă pe cei care îşi iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă şi să fie striviţi sub greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai uşoara cruce n-o poate duce cel mai voit om fără ajutorul cerului. Vedem cum se deznădăjduiesc necredincioşii la cea mai mică lovitură, cum ridică glasul şi se plâng cerului şi pământului pentru cel mai mic nea­juns! Cum se clatină neajutoraţi dintr-o parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii şi cum socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un deşert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai urmându-l pe El vom putea şi noi să ne ducem crucea. La El vom afla putere, îndrăzneală şi mân­gâiere. El este lumina noastră pe o cărare întunecată, El este sănă­tatea noastră în boală, tovarăş în singurătate, bucurie în suferinţă, bogăţie în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului, şi în toată noaptea acestei vieţi. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea şi să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină.

Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de însemnat cât şi primul, şi e legat de lepădarea de sine şi lua­rea de bunăvoie a crucii. Mulţi au făcut paradă de lepădare de sine, doar ca să câştige vază în lume. Mulţi au trecut prin încercări şi suferinţe ca să câştige laudă şi cinste de la oameni. Mulţi, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între popoarele păgâne, ca să-şi adune puteri vrăjitoreşti prin care să stăpânească pe alţii, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac — şi totul din lăcomie şi sete de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este, dimpotrivă, înălţare de sine; o astfel de cruce nu duce la în­viere şi la mântuire, ci la ruină şi predare în mâna diavolului. Cine îşi ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de obrăznicie, de înăl­ţare pe seama altora şi de setea de putere şi de câştig. Aşa cum bol­navul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amă­răciune, ci ca să se vindece, tot aşa un creştin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, îşi ia crucea ca pe o doctorie ama­ră dar salvatoare şi vine după Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru slavă şi laudă de la oameni ci ca să-şi scape sufletul din nebunia de moarte aducătoare a vieţii acesteia şi din chinul şi focul vieţii viitoare.

Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Grele cuvinte!

Foc ce caută să ardă pe omul cel vechi din rădăcină, şi rădăcina însăşi! Hristos nu a venit doar ca să schimbe lumea, ci ca s-o facă din nou, s-o aducă din nou la viaţă. Să topească în foc metalul vechi şi să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e ţesătorul! Oricine vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună îngrăşăminte la rădăcină; totul va fi za­darnic: pomul e ros pe dinăuntru de vierme, şi e pierdut; putrezeş­te, se prăbuşeşte. Iar cine taie pomul viermănos şi-l pune pe foc cu viermi cu tot, şi se îngrijeşte apoi de vlăstarele noi ieşite din rădăci­nă păzindu-le de viermi, are să-şi păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-şi păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de păcat şi putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în faţa Lui un astfel de suflet; şi ceea ce nu stă înaintea fe­ţei lui Dumnezeu e ca şi când n-ar fi. Cine, aşadar, îşi pierde sufle­tul său vechi, acela şi-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viaţă, şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-şi scape viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine o va scăpa” Amân­două traducerile au aici acelaşi înţeles. Pentru că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: şi viaţa muri­toare şi viaţa veşnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă mor­ţii şi oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veşnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se osteneşte să câştige viaţa cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească şi are s-o aibă în veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfeşte şi moare martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi nevrednică, se dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi piardă viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fă­găduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine şi pen­tru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt nemăsurat mai mari de­cât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogăţii, şi în timp şi în veş­nicie; nimeni n-ar trebui să şovăie a da orice numai ca să le câştige pe acestea!

De ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine şi pentru Evanghelie, ca să înmulţească omului temeiurile de a muri sieşi şi a vieţui lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât mai mulţi. Se mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru Hristos viaţa, pen­tru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se mântuieşte şi acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui Hristos, fie şi pentru un singur cu­vânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieţii; cine se jertfeşte pentru legiuitor, se jertfeşte pentru legile puse de El, şi de asemenea: cine se jertfeşte pentru legile Lui, pentru El se jertfeşte. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările şi cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde su­fletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cu­vintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte sufletul omului mai de preţ de­cât lumea toată. Se vede de asemenea ce fel de suflet trebuie să pi­ardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i se va da viaţa adevărată.

Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire, şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârşit, şi va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi a su­fletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i de­parte, se va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leş zăcând neajutorat? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat-o omului spre do­bândirea unui bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său.

Şi acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru su­fletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama - O, de n-ar fi prea târziu! - că în afară de Dumnezeu şi de suflet nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcă­tos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat, şi stă gol şi lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme nu­mele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe cine să strige, vor şti al Cui nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat, vor fi înafară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleaşi buze care pe cruce au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în acesta lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine cu tine? Dacă-ţi e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; dacă-ţi e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci de bună seamă te ruşinezi de Hristos faţă de cineva mai mic decât Hristos. Ţi-e ruşine de părintele tău în faţa unui urs, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel Înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Pu­țin, doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de împăratul Slavei ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.

De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de dumnezeirea Mea, şi de întruparea Mea din preacurata Fecioară, şi de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu­ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătă­tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă mai puţi­nă însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţi­tor, de viaţa dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era Dumnezeu (loan I,I)?

Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iu­bească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, ori­ce păcat care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui ast­fel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osân­dească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţe­leg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou.

Dar vedeţi ce straniu sfârşit are Evanghelia de astăzi: Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind în­tru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legă­tură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpe­de, şi sfârşitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşă­toare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridi­că acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbeas­că de răsplată celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi cru­cea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârşi­tul lumii şi de Judecată, şi chiar înainte de sfârşitul vieţii lor pă­mânteşti. Aceştia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împără­ţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune ne învaţă Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să pome­nească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să mângâie. Nu lasă cerul întune­cat de nori fără să arate îndată strălucirea soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt aceştia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi vă­zut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici... Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine şi luându-şi crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor, încă în această viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumne­zeu va coborî peste dânşii ca să-i cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile cereştilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi arhidiaconului Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în cli­pa când li s-a dat putere de sus? Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a văzut loan Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu înainte de moartea sa tru­pească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine ştie câţi din cei ce-L as­cultau pe Hristos vor fi simţit puterea Duhului Sfânt şi vor fi văzut Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?

Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus şi un alt înţeles, socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov şi loan, cei care, curând după ace­ea, au văzut schimbarea la faţă a Mântuitorului pe Tabor, şi vorbi­rea Lui cu Moise şi cu Ilie. Este o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăţia lui Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în slava Sa cerească iar Moise şi Ilie au apă­rut din cealaltă lume, de o parte şi de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt şi alte împrejurări, care nu pot fi numărate, când oamenii au văzut încă în această viaţă (deşi într-alt fel decât pe Tabor) împărăţia lui Dumnezeu întru pu­tere şi slavă.

Dacă vrem cu adevărat, şi noi putem să vedem împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă mai înainte să gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în Evanghelia de astăzi. Să ne grăbim a pierde suflelul nostru cel vechi, viaţa noastră cea păcătoasă, şi să înţelegem că este mai bine pentru om să-şi mântuiască sufletul decât să câştige lumea. Aşa ne vom învrednici şi noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem împărăţia lui Dumnezeu, mare în putere şi nemăsurată în slavă, unde îngerii împreună cu sfinţii dau slavă ziua şi noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţi­tă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:Doxologia

Predica la Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din Capernanum) - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Marcu 2, 1-12

Iisus intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile, s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apro­pie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era lisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul pe care zăcea slăbănogul. Şi văzând lisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând lisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aseme­nea lucruri n-am văzut niciodată.

Sfântul Nicolae Velimorovici – Predica la Vindecarea slăbănogului din Capernanum

Duminica trecută am auzit Evanghelia despre minunata tărie a marii şi atotputernicei lui Hristos prezenţe. Natanael, care punea la îndoială cuvântul apostolului Filip cum că în lume ar fi apărut Mesia şi acesta este lisus din Nazaret, acest Natanael (chiar el) aflându-se în faţa Domnului însuşi, L-a recunoscut pe dată şi L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de strădania cea mare şi de lupta pe care o duce omul cu adevărat credincios ca să ajungă în faţa lui Hristos.

Patru bărbaţi duc pe un altul, rudă de-a lor sau prieten, bolnav de paralizie. îl cară cu tot cu patul pe care zace, omul fiind cu totul slăbănog şi neajutorat. în zadar au încercat să-şi facă loc prin mul­ţime ca să ajunaălângă domnul şi, dând greș așa, ei încearcă altfel: cațără pe acoperişul casei, îl desfac şi, cu mare truda, coboară pe acolo patul pe care zace bietul om, până ce acesta se odihneşte la picioarele minunatului Vindecător. Aceasta a fost măsura credin­ţei lor în Hristos.

Şi văzând lisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu le-a auzit din cuvinte credinţa, ci a văzut-o. Vederea Lui, care pătrunde în cele mai ascunse adâncimi ale inimii, a privit la marea lor credinţă. Iar cu ochii trupeşti le-a văzut strădania de a-l aduce pe bolnav în faţa Lui. Credinţa lor se vădea Domnului şi trupeşte şi duhovniceşte.

I se vădea totodată şi necredinţa cărturarilor aflaţi de faţă. Aceş­tia cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Domnul, cu­noscând cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, a prins să-i mustre cu blândeţe: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Domnul, cu pă­trunderea pe care o are, citeşte în inimile prihănite tot atât de uşor ca şi în cele curate. Aşa cum a văzut inima cea curată şi fără vicle­şug a lui Natanael, vede şi inimile necurate şi pline de viclenie ale cărturarilor. Şi, ca să le arate acestora că are putere şi asupra trupu­rilor şi asupra sufletelor, putere şi să ierrte păcatele şi să tămăduiască boala, Domnul îi spune paraliticului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. La porunca dată cu atâta tărie, bolnavul s-a sculat în­dată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Priviţi numai ce minunate puteri arată, dintr-o singură dată, Domnul:

El pătrunde inimile oamenilor, vede credinţa unora şi viclenia altora.

El iartă sufletului păcatul, vindecându-l şi curăţindu-l de izvo­rul slăbiciunii şi al bolii sale.

El însănătoşeşte trupul bolnav şi slăbănogit cu tăria cuvintelor Sale.

O, mare şi înfricoşată, minunată şi tămăduitoare este prezenţa Dumnezeului Celui Viu! Dar trebuie mai întâi să ajungem să stăm în faţa Lui. Este lucrul de căpetenie pe calea mântuirii: să vii cu credinţă în faţa Domnului, să-I simţi prezenţa. Câteodată Domnul însuşi vine şi îşi dezvăluie în noi prezenţa-I plină de har, aşa cum a venit la Marta şi Maria in Betania, aşa cum i-a apărut pe neaşteptate apostolului Pavel în drum, iar celorlalţi apostoli la Marea Galileii, şi la Emaus, şi în odaia cu uşi încuiate, şi Mariei Magdalena în grădină, şi multor sfinţi în visuri şi vedenii. Câteodată, omul e adus de alţii în faţa lui Hristos, cum l-a adus Andrei pe Simon Petru, şi Filip pe Natanael, şi cum urmaşii apostolilor, propovă­duitorii credinţei, au adus la Hristos mulţime nenumărată de oa­meni. Câteodată, în sfârşit, oamenii se luptă singuri să ajungă la Domnul, ca aceşti patru care au rupt acoperişul spre a-l coborî pe slăbănog înaintea Domnului. Acestea sunt cele trei feluri în care oamenii ajung în faţa Domnului. Să ne silim şi să ne luptăm ca să ajungem în faţa Domnului, şi ca Dumnezeu să ne îngăduie lângă El, luminându-ne cu prezenţa Sa. Noi avem a străbate aceste trei căi luându-le altfel la rând: trebuie mai întâi să facem tot ce putem ca să ajungem în faţa Domnului; apoi trebuie să urmăm drumul pe care ne duce sfânta şi apostolica Biserică, părinţii şi învăţătorii ei; şi, pe urmă, să aşteptăm cu rugăciune şi cu nădejde ca Dumnezeu să ne aducă la Sine şi să ne lumineze cu prezenţa Sa, să ne dea tărie, să ne vindece, să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre de a ne face drum până la Domnul se vede din pilda acestor patru care nu s-au dat în lături să se caţere pe acoperiş, fără să le fie frică sau ruşine, numai ca să-l poată lăsa pe prietenul bolnav înaintea Domnului Celui Viu. Pilda aceasta de stăruinţă seamănă — dacă nu chiar o întrece — cu cea a văduvei care supăra pe judecătorul cel nedrept cerându-i mereu să-i facă dreptate faţă de un potrivnic (Luca 18,1-5). Iată ce înseamnă să împlineşti porunca Domnului care este a striga ziua şi noaptea către El Se dovedeşte astfel şi adevărul unei alte po­runci: Bate, şi ţi se va deschide (Matei 7, 7). Este, în sfârşit, lămurirea straniilor cuvinte ale lui Hristos: Împărăţia cerurilor se ia cu silinţa şi silitorii o răpesc pe ea (Matei 11,12). Domnul cere aşadar celor ce-L urmează să facă tot ce le stă în putere, să se silească, să lucreze câtă vreme mai au lumină, să se roage necontenit, să ceară, să caute, să bată, să postească, să facă faptele milosteniei fără să le numere — toate acestea să le împlinească spre a li se deschide împărăţia ceru­rilor: marea, înfricoşata, de viaţă dătătoarea lui Dumnezeu prezen­ţă. Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă, spune Domnul, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce au să vină şi a sta înaintea Fiului Omului (Luca 21, 36). Priveghează şi păzeşte Inima ta, ca să nu se lipească de pământ; veghează asupra gândurilor tale, ca să nu te ducă departe de Dumnezeu; ia aminte la lucrul tău, ca să îți înmul­ţeşti talantul, iar nu să-l împuţinezi şi să-l pierzi; păzeşte zilele tale, ca să nu vină pe nepregătite moartea peste tine şi să te găsească în păcate. Aceasta este dreapta noastră credinţă: lucrătoare, rugă­toare şi veghetoare, pătrunsă de lacrimi şi trudă. Nici o credinţă nu cere ca a noastră atâta strădanie din partea omului ca să se poată acesta înfăţişa înaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea întreagă este chemată la această strădanie, dar credincioşilor Săi Mântuitorul o cere anume, iar Biserica le-o repetă prin vremuri, din neam în neam, înălţând icoana mulţimii ce creşte mereu a luptătorilor du­hovniceşti care au împlinit legea lui Hristos şi s-au învrednicit de negrăită slavă şi putere în cer şi pe pământ.

Dar să nu ne înşelăm crezând că strădaniile noastre aduc după ele de la sine mântuirea. Să nu ne închipuim că ar putea omul, străduindu-se, să ajungă prin proprie silinţă în faţa Dumnezeului Celui Viu. Fără voia lui Dumnezeu nici un muritor nu poate sta înaintea feţei Sale. Pentru că Domnul, care ne-a poruncit silinţă şi strădanie, spune în alt loc: Când veţi face cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Matei 17,10). Şi în altă parte: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl (Ioan 6, 44). Şi iarăşi: Fără Mine, nu puteţi face ni­mic (Ioan 15, 5). Şi iarăşi, în alt loc: Prin har sunteţi mântuiţi (Efeseni 2, 5). Ce să mai spunem după toate acestea? Să spunem că toată strădania noastră e în zadar? Să ne lăsăm în jos mâinile, a neputin­ţă, aşteptând ca Domnul să ne ia, cu puterea Sa, şi să ne aşeze în faţa-I? Zice proorocul Isaia: ... toate faptele dreptăţii noastre ca un veş­mânt întinat (Isaia 64, 5). Vom lăsa deoparte orice silinţă? Dar oare, făcând aşa, nu ne vom asemăna slugii care a îngropat talantul în pământ, pentru care faptă i-a strigat stăpânul: Slugă vicleană şi le­neşă ! (Matei 25, 26)? Să fim chibzuiţi, să ne silim a împlini porun­cile cele limpezi ale Domnului. Noi ne silim, iar lui Dumnezeu sin­gur îi stă în putere să binecuvânteze strădania noastră şi să ne adu­că în faţa Sa. Apostolul Pavel a arătat limpede lucrul acesta: Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească (1 Corinteni 3, 6-7). Totul, aşadar, e în mâna lui Dumnezeu: stă în puterea, în înţelepciunea, în mila Lui. Noi trebuie să sădim şi să adăpăm, şi nu putem să ne abatem de la această îndatorire fără să cădem în primejdia veşnicei pierzanii.

Datoria lucrătorului e să sădească şi să ude, dar de puterea şi de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu depinde dacă sămânţa prinde sau nu prinde rădăcină, creşte sau nu, aduce sau nu aduce roade.

Datoria savantului e să cerceteze şi să caute, dar depinde de pu­terea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă i se va dezvă­lui cunoaşterea.

E datoria părintelui să-şi crească în frica lui Dumnezeu copilul, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu viaţa acestui copil.

E datoria preotului să înveţe, să îndrumeze, să îndrepteze pe credincioşi, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă strădania lui rodeşte.

E datoria noastră a tuturor să ne silim şi să facem totul ca să fim vrednici să stăm în faţa Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de pute­rea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă vom fi sau nu vom fi îngăduiţi lângă Domnul.

Dar să nu luptăm fără nădejde în mila lui Dumnezeu! Fie ca strădaniile noastre să fie străluminate de nădejdea că Domnul e lângă noi, şi că ne va primi şi pe noi întru lumina feţei Sale. Nu e fântână mai adâncă, mai nesecată decât mila lui Dumnezeu! Când Fiul Risipitor şi-a venit întru sine după groaznica-i cădere între porci, milostivul tată a ieşit să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a ier­tat. Dumnezeu nu osteneşte să iasă în întâmpinarea copiilor săi care se întorc, îşi întinde braţele spre toţi cei care se îndreaptă spre El. Tins-am mâinile Mele în toată vremea spre un popor răzvrătit (Isaia 65, 2), spune Domnul despre evrei. Dacă Domnul îşi întinde bra­ţele către cei răzvrătiţi, cum nu Şi le-ar întinde spre cei ascultători? Spune proorocul David, cel ascultător: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Psalm 15, 8). Pe cei care se luptă spre mântuire, Dumnezeu nu îi lipseşte de-a sta înaintea feţei Sale. Să nu socotim aşadar că nevoinţele ne sunt în zadar, cum fac cei fără Dumnezeu şi deznă­dăjduiţii; ci silindu-ne şi trudind, să nădăjduim în mila Domnului Dumnezeu. Şi mai ales în vremea Marelui Post să ne înmulţim strădaniile, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Iar cărarea întru acestea sa ne fie luminata ele pilda celor patru care s au suit pe aco­periş, l-au rupt şi l-au aşezat pe al cincilea, pe prietenul bolnav, înaintea Domnului. Dacă o cincime din suflet ne e paralizat, sau bolnav, să ne grăbim a o aduce cu cele patru tefere înaintea Dom­nului, şi El va vindeca ce-i bolnav în noi. Dacă unul din cinci sim­ţuri ni s-a smintit de către lume şi boleşte, să alergăm cu celelalte patru înaintea Domnului, ca să aibă El milă de cel bolnav şi să-l vindece. Când e bolnavă o parte din trup, doctorul prescrie două feluri de îngrijire: grijă de mădularul bolnav, şi întărirea celor tefe­re, încât acestea fiind mai sănătoase, mai puternice, să ţină cum­pănă părţii bolnave. Aşa e şi cu sufletul. Dacă ne îndoim cu min­tea, să alergăm cu inima a ne întări în credinţă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vindecăm mintea bolnavă. Dacă am păcătuit uitând rugăciunea, să ne grăbim cu fapte de milostenie a restaura în noi rugăciunea pierdută; şi aşa cu toate.

Iar Domnul va vedea credinţa noastră, strădania şi silinţa noas­tră, şi va avea milă de noi. În îndurarea-I fără margini, ne va lăsa lângă El, înaintea feţei Sale de viaţă dătătoare, de unde primesc viaţă, putere şi bucurie fără de număr cete îngereşti şi armii de sfinţi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sursa: Doxologia

Moştenirea pe care am primit-o / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Că tot pământul pe care-l vezi ţi-l voi da.... Scoală-te, cutreieră pământul acesta în lung şi-n lat, că ţie ţi-l voi da. (Facere 13, 15, 17)

Domnul i-a dat lui Avraam în stăpânire pământul făgă­duit. Şi ţie îţi va da un pământ în sens duhovnicesc. Lucrea­ză deci acest pământ duhovnicesc dat ţie prin nestrămutată făgăduinţă. Este moştenirea ta, partea cea bună care îţi poa­te îndestula pe deplin sufletul. Ridică-te şi cutreieră cu cre­dinţă pământul ce ţi s-a dat în stăpânire, fă-l să aducă roadă. Ridică-te, străbate-l în lung şi-n lat. Iubirea ce ţi s-a dat în dar priveşte-o cu luare-aminte, începe să umbli în virtutea acelei iubiri. 

 

Poate că te vei izbi de vreo încercare sau te va lovi o durere ascunsă. Pătrunde atunci în adâncul durerii şi grijilor tale.

Te îngrijorează ce se întâmplă cu o fiinţă dragă? Vrei să-i vii în ajutor? Ridică-te, ridică-te şi străbate-n lung şi-n lat moştenirea pe care ai primit-o. Ca să te cuprindă-n largul ei iubirea lui Hristos, care îmbrăţişează toate sufletele, care îţi poartă şi ţie de grijă şi este gata mereu să reverse binecuvântare şi pace asupra ta şi asupra celor dragi ţie. Caut-o, bucură-te de bogăţia şi de generozitatea ei, cufundă-te în ea, mergi împreună cu ea. Te preocupă despărţirea de o fiinţă apropia­tă, despărţirea de altcineva pe care ai fi vrut să-l urmezi pas cu pas, dar acum nu poţi, fiindcă te afli departe? Gândeşte-te cât de largă este iubirea lui Hristos, Care ajunge oriunde şi la oricine, care lucrează acolo unde paşii tăi nu pot ajunge. Lasă totul pe seama acestei iubiri şi linişteşte-te.

Suferi pentru o fiinţă iubită care nu se mai află pe pă­mânt, ţi-e dor de ea, doreşti să fii alături de ea, în patria cea mult dorită, şi ai vrea să grăbeşti ceasul revederii; bizuie-te atunci pe iubirea lui Hristos, care, aflându-se cu cele cereşti, se arată mângâietoare cu cele pământeşti, unindu-le între ele. Această iubire, care pogoară asupra ta de sus, te poate duce şi pe tine acolo unde Dumnezeu însuşi şterge orice la­crimă. Ţine-te tare în această iubire, las-o să te cuprindă pe tine şi pe cei dragi ai tăi şi vei afla linişte.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Ioan 1, 43-51

În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

Evanghelia despre atotştiinţa Domnului şi despre omul în care nu este vicleşug Ioan (1, 43-51)

Cât de mărită, cât de cutremurătoare este prezenţa lui Dumne­zeu! O, cât de mărită, cât de cutremurătoare este prezenţa Dumne­zeului Celui Viu!

Cetele îngereşti stau cu frică sfântă înaintea Lui, serafimii îşi as­cund sub aripi faţa lor înaintea strălucitoarei lumini şi frumuseţii de negrăit a prezenţei Sale.

Ce strălucitor e soarele! Ce minunat cerul înstelat! Ce măreţ oceanul înspumat şi munţii uriaşi! Încântătoare sunt pajiştile pline de flori, cu mulţimea de izvoare şi turme albe! Dar toate nu-s de­cât lucrare a mâinii lui Dumnezeu, zidire muritoare a Ziditorului Celui fără de moarte. Dacă Zidirea e atât de frumoasă, cum trebuie să fie Ziditorul?

Iar dacă inima omului se umple de teama, sau de bucurie, sau de lacrimi în faţa Zidirii lui Dumnezeu, ce are să fie întrînsa de față cu Atotputernicul Ziditor?

Ce lucru muritor poate să stea lângă Cel fără de moarte şi să nu fie nimicnicit? Ce muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să trăiască? Iată, înfricoşător lucru e să vezi faţa unui singur înger al lui Dumnezeu; cum vei privi atunci faţa Domnului? Având vedenia unui înger profetul Daniel zice: ... n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se, şi nu mai aveam vlagă (Daniel 10, 8). Până şi cel mai puternic om se simte neputincios, până şi cel mai frumos se simte urât în faţa unui înger al cărui trup e ca hrisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc (Daniel 10, 6). În uluitoarea dimineaţă a învierii Domnului din morţi, iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a pră­vălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbră­cămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi (Matei 28, 2-4). Iată cum apare un slujitor al împă­ratului! Dar când Se va ivi El însuşi?

O, dac-ar şti oamenii, de-ar cunoaşte ei, de n-ar uita nici o clipă că astfel de îngeri strălucitori sunt aproape, foarte aproape de dân­şii! Această cunoştinţă ce li s-a dat profeţilor şi văzătorilor prin ve­denie îi face pururea blânzi şi smeriţi înaintea lumii cereşti, dar as­pri şi neclintiţi faţă de păcătoşii cei orbi, lipsiţi de căinţă. Proorocul Elisei s-a rugat odată ca Dumnezeu să deschidă ochii unui tânăr în­cât şi acesta să vadă ceea ce vedea el, profetul. Şi Dumnezeu i-a as­cultat rugăciunea, i-a deschis aceluia ochii, şi acesta a văzut şi iată tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6,17).

Cum să fie atunci vederea împăratului însuşi, măreaţa, cutremurătoarea vedere a împăratului însuşi ? Marele Isaia, fiind învrednicit de această vedere, cu frică mare a strigat în uimire: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6,5).

O, de-ar şti oamenii, de-ar fi ei pătrunşi că Domnul şi împăratul îi vede pe ei pururea! Domnul, Acelaşi în faţa Căruia Isaia, într-o singură străfulgerare s-a cutremurat de frică sfântă! Atunci nu şi-ar mai deschide omul mintea nici unui păcat, nici unei necuraţii. Dumnezeu îl vede pe om, fie că omul îl vede sau nu pe Dumne­zeu. Să tremure hulitorul! Să se mângâie tot creştinul în suferinţă!

Nu numai Dumnezeu, Cel Unul în Treime, ne pătrunde fiecare cli­pă a vieţii, ci toate cereştile cete de îngeri şi sfinţi din slavă. Milioa­ne de ochi sunt asupra-ne ca o singură privire; milioane de fiinţe care ne vor binele sunt alături de noi, însoţindu-ne pe calea spinoa­să şi întunecată a vieţii. Milioane de mâini se întind în ajutorul nos­tru, ca un singur braţ tare! Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu pe pământ s-a luptat şi luptă să înfăţişeze credincioşi­lor săi această slăvită, iubită, cutremurătoare realitate. Pe iconosta­se fulgeră lumea nevăzută a puterilor cereşti, ca oamenii să vadă şi să nu uite că aceste puteri sunt aici, cu ei, în lume. Cinstim icoanele închinându-ne nu lemnului şi zugrăvelii, ci puterilor cereşti celor vii, care sunt de faţă. Dacă icoanele ne aduc bucurie şi mângâiere, bucuria şi mângâierea de la acele puteri cereşti înfăţişate acolo le primim! Doar un nebun, un stăpânit de duhuri rele poate să vadă idolatrie în cinstirea icoanelor. Cine altcineva a purtat război idola­triei de-a lungul veacurilor, dacă nu Biserica dreptmăritoare? Ai cui credincioşi s-au jertfit cu milioanele în această luptă? Cine a nimicit închinarea la idoli? Cum să se închine la idoli Biserica, cea care însăşi stârpeşte acea închinare? Asemenea batjocură s-a arun­cat Bisericii lui Hristos de necuraţii eretici, cei ce gândesc cu tru­pul, nu cu duhul! Dar cum să deosebească mintea lor cea greoaie intre icoană şi idol? Neputincioşi să învingă prin dreptate, au ridi­cat foc şi sabie asupra sfintelor chipuri şi a celor ce le cinsteau. Au ars icoanele, au trecut pe închinători prin sabie. Dar puterea lui Dumnezeu e mai tare ca focul şi ca sabia: ereticii au căzut şi s-au ruinat, iar icoanele au rămas mai departe să împodobească locaşu­rile de închinăciune şi să aducă mereu aminte credincioşilor cutremurătoarea, negrăita prezenţă a lui Dumnezeu şi a tuturor puteri­lor cereşti în viaţa oamenilor trăitori pe pământ. Întru pomenirea biruinţei asupra iconoclaştilor şi triumful cinstirii icoanelor, evlavi­oasa împărăteasă Teodora şi fiul său Mihail au rânduit ca cea dintâi duminică a Postului Mare să fie închinată acestei biruinţe. Această duminică o numim Duminica Ortodoxiei, spre aducere aminte de biruinţa dreptei credinţe asupra ereticilor. În legătură cu aceasta, Evanghelia de astăzi îl înfăţişează pe Natanael, cu toate îndoielile ce le avea departe de Hristos risipindu-i-se îndată ce s-a apropiat de El: ca să vedem că fără Dumnezeu necredinciosul nu poate veni la credinţă, şi să înţelegem înfricoşata putere a prezenţei Sale.

In vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galilea si a găsit pe Filip, si i-a zis lui: vino după Mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. După ce S-a botezat în Iordan, Iisus a mers în Galileea, unde avea să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricate ale iu­deilor nu erau vrednice să vadă începutul lucrării lui Hristos. lu­deea, cuprinzând şi Ierusalimul cel lipit de pământ, trupesc, căzu­se mai jos decât ţinuturile păgâne. Galileea era păgână; în ea se aşezaseră cu precădere greci, romani şi siriani, şi doar pe ici-pe co­lo evrei. Evreii din Iudeea dispreţuiau păgâna Galilee, zicându-i ţi­nut al întunericului şi necredinţei. Şi tocmai în ţinutul acesta avea să se arate, după cum spusese profetul, o lumină mare: Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latu­ra umbrei morţii lumină va străluci peste voi (Isaia 9,1-2). Deschizând dumnezeiasca Sa gură pentru a vorbi mai întâi acestei Galilei lo­cuite de seminţii amestecate, Domnul a arătat dintru început că Evanghelia Sa e pentru întreaga omenire. Dezvăluindu-Se mai în­tâi în acest colţ cufundat în întuneric şi neştiut de lume, în Palesti­na, Şi-a arătat smerenia osândind prin aceasta nebuneasca trufie a Ierusalimului întunecat şi stricat.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Hristos, fără a fi che­mat. El a adus după sine pe Simon Petru, fratele său (loan 1, 33), pe când lui Filip Domnul i-a spus: Vino după Mine! Că Filip a răspuns pe dată acestei chemări se vede din aceea că el, plin de râvnă pen­tru Hristos, a şi început să adune şi să aducă la Domnul pe alţii. Poate că el şi auzise despre Hristos de la Petru şi Andrei, vecinii săi, pentru că ei toţi erau din Betsaida. Poate auzise şi de la alţii. Dar hotărându-se atât de repede, se vede că ceea ce l-a atras cu atâ­ta putere a fost însăşi prezenţa lui Hristos, care l-a făcut să lase de­odată totul, să uite totul şi să vină după El. Şi l-a atras atât de tare încât nu a venit singur, ci şi-a şi început apostolia; pentru că scrie mai departe: Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui losifdin Nazaret. Cât de simplu spune Filip totul! Două suflete înflăcărate vorbesc între ele. Filip nu spune: „l-am găsit pe Mesia cel făgăduit"; nici: „pe fiul lui David"; nici: „pe împăratul lui Israel" şi nici: „pe Dom­nul". El doar îi arată lui Natanael că l-a aflat pe Acela despre care au scris Moise şi proorocii. Vorbeşte un suflet plin de uimire şi bu­curie. Simţămintele adânci nu umblă după cuvinte ci se înfăţişează simplu, foarte simplu, cu siguranţa ca în ele se află o tarie care pătrunde cele mai simple vorbe. Simţirile slabe sau mincinoase se fac trâmbiţe răsunătoare, căutând cuvinte mari care să le sprijine slă­biciunea si falsitatea. Filip şi Natanael vor fi vorbit între ei despre Cel îndelung făgăduit, depre Cel îndelung proorocit şi aşteptat. Era un subiect obişnuit printre israeliţi, printre cei cu sufletul curat. Am aflat pe Acela, zice Filip. Adică: Acela nu S-a arătat pe Sine ca trăznetul care sfâşie norii şi cutremură pământul; nici nu a căzut pe pă­mânt ca un meteor; nici n-a urcat în scaunul împărătesc al Ieru­salimului spre care stăteau aţintiţi ochii cei cu vedere scurtă ai fari­seilor şi nepricepătorilor cărturari. A crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, şi noi nici n-am ştiut! A crescut ca o viţă nobilă într-o vie sălbatică, pe care nici n-aveai cum s-o recu­noşti decât mai târziu, după roade! A fost ca o comoară ascunsă în pământ: abia când sapi pământul începe să strălucească. Nu ne-a sărit în faţă; nu ne-a silit să-L primim; dar când L-am văzut, L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, dulce ca primăvara, puternic ca Dumnezeu. Este din Nazaret. Este fiul lui Iosif.

Dar oare putem noi să ştim tot ce i-a spus Filip lui Natanael, pu­tem noi să arătăm cum i L-a înfăţişat întru totul pe Hristos? Evan­ghelistul ne spune pe scurt lucrul de căpetenie. Tot ce-a auzit Nata­nael de la Filip îl va fi umplut de bucurie. Dar ceva totuşi l-a nedu­merit şi-l face să se îndoiască: cum să iasă Mesia din Nazaret? Iar Fi­lip l-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, pentru că poate nici nu ştia taina cea mare a naşterii Sale de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria; şi deasemenea pentru ca spusele să-i fie cât mai convingătoare faţă de omul ce venea pas cu pas către taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip lucra aici cu adevărat apostoleşte, în chipul arătat mai târziu de Apostolul Pavel: Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i do­bândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (I Corinteni 9, 22). Natanael era încă slab, încă neiniţiat, încă nelumi­nat, încât apropierea apostolului era către unul slab.

Nu trebuie să luăm întrebarea lui Natanael drept o remarcă us­turătoare, ironie a unei inimi sceptice, ci drept grija unui suflet sin­cer ca prietenul său să nu fie înşelat. Sara a râs întru sine când Dumnezeu i-a dezvăluit că are să aibă fiu la bătrâneţe (Facere 18, 12). E bucuria care caută încredinţare întrebând. Iar Natanael n-a auzit în toată viaţa lui o veste de mai mare bucurie ca cea pe care i­-a adus-o acum Filip. Dar, ca orice bucurie, îşi avea și aceasta um­brele si piedicile ei. Bucuria lui Natanael s-a umbrit la cuvântul „Nazaret". Cum sa vină din Nazaret Mesia? N-a spus proorocul că locul naşterii Sale e Betleemul? Nu în cetatea lui David l-au aş­teptat generaţii de-a rândul pe moştenitorul şi regele ce va să vină? S-o fi înşelat Filip! Dar nu; Filip nu-şi ia vorba înapoi, nici nu-l lămureşte cu nimic mai mult pe Natanael. La comentariul acestuia, îi spune doar atât: Vino şi vezi! Ce strălucitor sună aceste cuvinte! Vino şi vezi! Vino numai, şi ai să vezi, Natanaele. Ai să te încredinţezi când vei sta faţă cu Dânsul. Ce răspuns ţi-aş putea eu da la întrebările tale? Cel mai sigur răspuns este El însuşi! Vino cu mine în faţa Lui. Vino şi vezi! Şi Natanael porneşte la drum împre­ună cu Filip.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă frumoasă ! De pe ce buze! Ce să însemne asta: israelit în care nu este vicleşug? În­seamnă un om plin de opusul vicleniei; un om plin de Dumnezeu: gândul la Dumnezeu, dorul de Dumnezeu, căutarea lui Dumne­zeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu. Este un om care s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, şi de nimeni altcine­va nu vrea să ştie. Un om în care sămânţa răului n-a găsit loc să prindă rădăcină. Dar arătându-l pe Natanael drept un adevărat is­raelit, Hristos arăta şi un lucru trist: că nu prea mai erau de găsit israeliţi adevăraţi. De aceea a şi strigat Domnul cu bucurie: Iată, cu adevărat, israelit! Un om printre neoameni! Iată unul care nu-i is­raelit doar cu numele, iată unul care-i din cap până-n picioare is­raelit ! Domnul ştia de departe ce îndoieli îl frământau pe Natanael cu privire la Dânsul, cu toate acestea l-a lăudat ca pe un adevărat israelit lipsit de vicleşug. Să-l fi lăudat ca să-l câştige? Nu; pentru că Cel ce cunoaşte inimile nu Se uită la vorbe, ci doar la inimă. Noi n-avem cum să vedem, nici întorcând paginile Evangheliei să ci­tim, ce fel de om era Natanael; ci Domnul a văzut inima lui şi a citit în ea. Poate s-or fi mirat ceilalţi apostoli aflaţi pe lângă Hristos au­zind aceste cuvinte de laudă, dar Hristos a lăsat timpul să le arate dreptatea laudei Sale.

Şi pe Natanael l-a mirat neaşteptata laudă; Natanael i-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Iată că Natanael se arată în­tr-adevăr a fi un om lipsit de vicleşug. Omului viclean îi pasă doar de sine, nu are ochi pentru alţii. Lauda si linguşeala îl încântă. Dacă Natanael ar fi fost un astfel de om, s-ar fi îmbăiat de lauda primită de la Hristos şi ar fi început fie să-I întoarcă lauda, ridicându-L în slăvi pe lăudătorul său, fie să facă pe smeritul prefăcându-se că nu merită lauda. Dar Natanael n-avea ochi pentru sine, ci nu­mai pentru Hristos. Aşa că, nici primind nici lepădând lauda, pune pe faţă o întrebare menită să dezvăluie adevărul: De unde mă cu­noşti? Nu ne-am mai întâlnit până acum! Nu m-aş fi mirat atât să-mi fi spus pe nume, pentru că nu-i greu să ştii numele cuiva; dar să-mi spui atât de repede numele inimii mele, asta e într-adevăr de neînţeles: inima e tainică şi omul şi-o descoperă numai câte puţin, şi numai celor de aproape ai săi. De unde mă cunoşti?

Iar Domnul îi răspunde printr-o nouă taină pe care o dezvăluie, de astă dată printr-un semn dinafară: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Cine ştie tainele inimii le ştie şi pe ale trupului. Cui vede mişcarea gândurilor şi aude misterioasa lor şoaptă, încă şi mai lesne îi este să vadă mişcarea trupului şi să au­dă cuvintele rostite. Domnul l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca Filip să fi ajuns acolo! Nici nu pornise bine acesta că Domnul a şi cunoscut inima lui Natanael. Pronia Sa a rânduit ca Filip să meargă şi să-l cheme. Cum ar putea omul să se ascundă de Dumnezeu? Este vreo cale pe care el să se dea la o parte din faţa Lui? Înţelegând marea şi înfricoşata Prezenţă, Psalmistul se în­dreaptă spre Dumnezeu Atotştiutorul spunând: Tu ai cunoscut şe­derea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe... Că încă nu este cuvânt pe limba mea, şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate... Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta... Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? (Psalm 138,1-6).

Hristos este minunea istoriei pe pământ, nu numai prin minuni­le săvârşite, nu numai prin înviere; ci prin atotcuprinzătoarea pre­zenţă a Duhului Său şi prin atotştiinţa Sa. Pe pământ fiind, era şi în cer. Uitându-se la oameni, vedea şi pe Satana căzând din cer. În faţa oamenilor aflându-Se, le vedea şi trecutul şi viitorul. Citea gândurile ca într-o carte deschisă. Slăvit fiind şi lăudat de oameni, vorbea de Patimile ce-avea să sufere; în Patimi, vorbea de biruinţa şi slava Sa. Privind bogatul templu de marmură din Ierusalim, îi vedea nimicirea. Cu Moise şi cu Ilie vorbea ca şi cu nişte contem­porani ai Săi. Între hotarele trupului, vedea tot ce se petrece în ceruri;îl auzea pe bogatulcel nemilostiv din iad rugându-se de Avraam cel din Rai. A zărit de departe unde se afla legat măgăru­şul ce-avea Să-L poarte şi i-a trimis pe ucenici să I-l aducă. De de­parte l-a văzut pe bărbatul ce ducea un ulcior cu apă şi i-a trimis la dânsul pe ucenici cu porunca de a pregăti Pastele. Timpul nu era perdea pe ochii Săi. Vedea tot ce a fost şi tot ce o să fie ca înfiripându-se atunci în faţa Lui. Spaţiul nu avea pentru El întindere. Oriunde şi orice se întâmpla în lume, vedea aievea. Orice tainiţă îi era câmp deschis. Şi tainiţa tainiţelor — inima — nu avea închiză­toare pentru Dânsul.

Atotprezenţa şi atotştiinţa lui Hristos nu l-au uimit pe Natanael mai puţin decât pe Petru pescuirea minunată sau pe ceilalţi apos­toli umblarea pe apă ori supunerea vânturilor şi a valurilor. Cu­noscând inima omului Domnul ştie ce anume lucrare a Sa se potri­veşte mai bine fiecărui ucenic. în vreme ce Petru s-a uimit cel mai mult de puterea lui Iisus asupra naturii, pe Natanael l-a câştigat pătrunderea Lui, atotcunoaşterea Lui. Pe acestea i le-a dezvăluit lui Natanael Domnul, lucrând după dumnezeiasca-I iconomie, tocmai pentru că îl cunoştea. Poate că Filip, în aceste dintâi zile ale apostolatului său, şi-a dat seama de acest lucru şi de aceea i-a şi spus lui Natanael: Vino şi vezi! Era încredinţat că Domnul cel prea-înţelept şi atotputernic Se va arăta lui Natanael în chipul cel mai potrivit firii şi sufletului acestuia. Poate că pe atunci doar începea să presimtă ceea ce va şti mai târziu limpede: ce taine fără de nu­măr ascunde învăţătorul în pieptu-i fragil, omenesc! Taine mai largi decât cerul şi mai întinse decât timpul ascundea Dumnezeu-Omul. A arătat Domnul măcar a mia parte din aceste taine şi pu­teri ascunse în El? Nedescoperită a rămas mulţimea acestor taine, ca să se dezvăluie şi să se arate sfinţilor, în împărăţia cerurilor. Uşor îi era Domnului să facă minuni. Avea atâta putere încât tre­buia mai degrabă să Se silească a nu le face! Pentru că El a spus, a descoperit şi a lucrat doar atât cât a fost de trebuinţă pentru mân­tuirea noastră; cât să nu ne constrângă voinţa, ci întru libera noas­tră alegere şi hotărâre.

Dar să-l vedem acum pe Natanael, minunându-ne, cum răspun­de el Domnului. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumne­zeu, Tu eşti regele lui Israel! Cuvintele vin de pe aceleaşi buze ce au rostit, puţin mai înainte: Din Nazaret poate fi ceva bun? Ce schimba­re uluitoare! Ce izbucnire de bucurie! O, fraţii mei, ceînseamnă a sta în faţa Domnului! Nu-s cuvinte să poată cuprinde această mi­nune, nici mâini să o poată scrie; sunt însă inimi care pot să o sim­tă, şi simţind-o să se bucure cum se bucură roua dimineţii la atin­gerea razei de soare! Oare nu vedem aici limpede de ce S-a înveş­mântat Domnul în trup omenesc, de ce ni S-a înfăţişat om, spre mântuire ? Cine să-I fi putut îndura prezenţa de S-ar fi arătat înger arzător? Sau de S-ar fi arătat Dumnezeu în veşnica-I putere şi sla­vă, iar nu acoperit de vălul trupului, cine L-ar fi putut privi şi să fie viu? Cine să-I fi auzit glasul fără să se spulbere ca praful? Nu s-ar fi risipit pământul întreg ca un abur la apropierea suflării Sale? Vedeţi câtă putere are prezenţa Sa învăluită: într-o clipă s-a schim­bat inima şi gândul unui om! Cine să-şi fi închipuit, doar cu puţin mai înainte de-a fi vorbit Hristos cu Natanael, că acesta va mărtu­risi că „fiul lui Iosif" e învăţătorul, e Fiul lui Dumnezeu, e împăra­tul lui Israel! Şi chiar dacă în clipa aceea L-ar fi luat, după credinţa comună a acelei vremi despre Mesia, pe acest împărat al lui Israel drept un împărat pământesc, tot ar fi fost mult pentru un începător într-ale urmării lui Hristos. Natanael L-a numit însă şi Fiul lui Dumnezeu, aşezându-L astfel pe Hristos deasupra înţelegerii de rând că El ar fi un rege ca toţi regii pe tronul lui David.

Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul, aşadar, i-a dezvăluit lui Natanael doar puţin despre Sine, când i-a spus că l-a văzut mai înainte sub smochin. Vederea Lui la aşa mică depărtare e, faţă de atotcuprinzătoarea-i pătrundere, doar ca o rază faţă de soare. Curat la suflet cum era, lui Natanael i-a fost des­tul acest „puţin", ca să creadă. Necuraţii şi viclenii farisei şi cărtu­rari ai Ierusalimului L-au văzut pe Domnul vindecând leproşi, dând vedere orbilor, înviind morţi, şi nu le-a fost de-ajuns. Iată cum crede şi cum mărturiseşte un israelit adevărat, doar dintr-o singură ochire a minunii! Mai mari decât acestea vei vedea, făgădu­ieşte Domnul. Dar ce încă să mai vadă? Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul vorbeşte cu Natanael, dar făgăduinţa e pentru toţi, căci spune: Adevărat, adevărat zic vouă („vouă", nu „ţie"). Si ca să nu încapă îndoială că făgăduinţa se va împlini, spune o dată, si mai spu­ne încă o dată: Adevărat, adevărat... Dintru început i-au slujit Mân­tuitorului îngerii, coborând şi întorcându-se la cer! Înger i-a apă­rut lui Zaharia vestindu-i naşterea înaintemergătorului lui Hristos. Înger i-a apărut Preacuratei Fecioare, vestindu-i taina cea mare a naşterii Domnului. La Betleem s-au deschis înaintea păstorilor ce­rurile şi coborau îngerii cântând imne de slavă şi bucurie, de pace între Dumnezeu şi oameni. Îngeri au coborât şi l-au povăţuit pe Io­sif, îngeri i-au îndrumat pe cititorii în stele de la Răsărit. Îngeri au venit şi-I slujeau Domnului după ce a biruit ispitirile lui Satan în pustie. Înger I-a apărut înainte de Patima Sa, înainte de moarte, întărindu-L, în grădina Ghetsimani. Îngeri au coborât la mormântul Său, la înviere. Şi la înălţare iarăşi doi îngeri în haine albe au cobo­rât şi s-au arătat ucenicilor. După înălţare îngeri apăreau adesea apostolilor şi mai târziu drepţilor, martirilor şi sfinţilor lui Hristos. N-a văzut Ştefan, întâiul mucenic, cerurile deschise (Fapte 7, 56)? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer? Nu i s-au dezvăluit atâ­tea taine cereşti ale timpului şi ale veşniciei, apostolului şi evan­ghelistului Ioan? Până în zilele noastre, celor cu inima curată, pur­tătorilor de Dumnezeu, li s-au arătat îngeri; şi mulţi întorşi la Dumnezeu, care s-au căit şi cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte ori, de câte ori s-au adeverit cuvintele Mântuitorului despre cerurile deschise şi despre îngerii care co­boară şi urcă! Domnul a venit pe pământ ca să arate oamenilor ce­rurile deschise, dar după venirea Lui mulţi văzători ai cerului s-au ridicat prin pătrundere duhovnicească spre înălţimile cereşti şi au coborât cu cetele îngerilor. Cerul e pururea deschis oamenilor, oa­menii însă văzând, nu văd, şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg (Matei 13, 3). Hristos a dat vedere nu numai câtorva orbi trupeşti, ci a dat ve­dere nenumăraţilor orbi duhovniceşti. Iar orbii duhovniceşti, recăpătându-şi vederea, au văzut cerurile deschise. Şi ce altceva sunt cerurile deschise decât Dumnezeu şi mulţimea cetelor Sale? Ce altceva este a fi de faţă Hristos dacă nu frică grozavă necuraţi­lor şi păcătoşilor, dar viaţă şi bucurie celor drepţi şi fără prihană? Această mare şi înfricoşată prezenţă ne este ascunsă acum de trup ca de un văl. Curând însă, foarte curând, vălul se va smulge şi se va destrăma şi ne vom găsi dintr-o dată în cerul deschis. Cei între noi care s-au întors și s-au căit, cei între noi fără prihană, se vor găsi în fața de-viaţă-dătătoare a Dumnezeului Celui Viu; iar cei împietriţi şi hulitori şi necuraţi se vor afla în veşnica lui Dumnezeu absenţă, în chin şi în întuneric fără sfârşit.

Să ne apropiem aşadar de Hristos Domnul care ne iubeşte, şi câtă vreme zilele noastre nu sunt încă numărate să mărturisim Nu­mele Lui, singurul Nume de mântuire, şi să strigăm după ajutor, singurul ajutor neîncetat şi mântuitor. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne mântuieşte. A Ta este slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia