Predica la Duminica a XI-a după Rusalii: Pilda datornicului nemilostiv "Iertarea ca soluție la purtător" / Părintele Constantin Coman

foto: Doxologia

APOSTOLUL

I Corinteni 9, 2-12

Fraţilor, voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul. Apărarea mea către cei ce mă judecă aceasta este. N-avem, oare, dreptul să mâncăm şi să bem? N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra? Cine slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi Legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de roade». Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre? Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 18, 23-35

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Atunci acel slujitor, îndrăznind, a îngenunchiat şi se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari, şi, punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui.

*

Părintele Constantin Coman- Pilda datornicului nemilostiv

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să vă mai întreb ceva. 10.000 de talanţi faţă de 100 de dinari, m-am uitat într-o arheologie biblică, este o diferenţă enormă. Nu ştiu dacă am calculat bine, dar este vorba despre un raport de 1 la 75000, aproximativ. Este ca şi cum mi se iartă o datorie de 750 de lei şi eu nu pot ierta o datorie de 1 ban, cred că aşa este. Lucrurile, desigur, sunt puse într-o parabolă, dar se poate întâmpla lucrul acesta? Dumnezeu exagerează oarecum ca să ne facă să înţelegem ce?

Pr. Coman: Aici trebuie spuse câteva cuvinte despre limbajul biblic în general. Acesta nu are obsesia exactităţii cifrelor, aşa cum o avem noi. Iată, dumneavoastră v-aţi dus cu mintea imediat la calcularea diferenţelor dintre cele două sume. Preocuparea pentru dimensiunile exacte ale mărimilor despre care vorbim o are cultura noastră, aş zice cultura materialistă. Pentru limbajul biblic, important este mesajul, sensul lucrurilor. În cazul nostru, trebuie pusă în evidenţă atitudinea datornicului nemilostiv prin contrast cât mai mare între suma cu care era el dator şi-i fusese iertată şi suma cu care îi era cineva datornic şi pe care el nu a putut-o ierta. Când ne aflăm cu faţa spre Dumnezeu ca datornici, nu încetăm a cere iertarea datoriei şi milostivire, când ne întoarcem, însă, cu faţa spre semenii noştri, uitam postura de datornic cu care s-a făcut mila şi devenim executanţi nemiloşi ai datornicilor noştri. Este, aşadar, suficient să constatăm că avem de-a face cu o sumă foarte mare, pe de o parte, şi cu o sumă foarte mică, de cealaltă parte. Nu cred că este productiv să începem să calculăm şi chiar să facem echivalentul în aur, pentru a putea să înţeleagă omul de astăzi exact despre ce sume era vorba, aşa cum am văzut recent într-o predică pe această temă, publicată în presa noastră bisericească.

Dar să revenim la conţinutul parabolei. Aici este reflectată o situaţie frecvent întâlnită. Omul nu se poate aşeza în pielea celuilalt. Este o foarte mare defecţiune, care generează foarte mari conflicte în această lume, începând de la relaţia dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre vecini, dintre colegi, dintre superiori şi subalterni. Îi este foarte greu omului a se aşeza în situaţia celuilalt, rămânând în acelaşi timp şi în postura sa. Dacă nu intri în pielea celuilalt, nu poţi să-l înţelegi şi nu poţi să ai faţă de el o atitudine corectă. Când a fost el datornic, s-a aşezat în postura de a cere milostenie, umilindu-se. Când a trecut în postura de creditor şi a avut în faţa lui un datornic, a uitat instantaneu postura de datornic. Este o atitudine egoistă, egocentrică. De fiecare dată, în orice situaţie, eu şi problemele mele mă interesează. Numai prin prisma interesului personal abordez problemele. Când situaţia mea mi-o cere, devin cerşetor, şi iarăşi, când situaţia mea mi-o cere, devin stăpân nemilos. În contrast cu datornicul nemilostiv, avem exemplul stăpânului dintâi, care nu ţine seama de interesul său, ci are capacitatea să se pună în situaţia disperată a datornicului şi să-i ierte datoria.

Eu, ca preot şi ca duhovnic şi ca om vieţuitor în această societate mai mult sau mai puţin fericită, constat că aceasta disfuncţie – adică a nu putea sau a nu vrea să te pui în situaţia celuilalt - este una dintre cele mai frecvente cauze ale marasmului moral în care ne aflăm. Dacă ne-am aşeza în pielea celuilalt, am fi mult mai înţelegători cu el. Când eşti părinte nu te poţi aşeza în postura copilului sau refuzi să o faci; când eşti şef, nu te poţi aşeza în postura subalternului tău, când eşti bărbat nu te poţi aşeza în postura femeii, sau invers; când eşti soţ nu te poţi aşeza în postura soţiei, sau când eşti soţie nu te poţi aşeza în pielea bărbatului. Este o neputinţă şi o slăbiciune foarte mare, care se întemeiază şi ea ca toate neputinţele şi slăbiciunile noastre în egoismul nostru, în îndreptăţirea de sine, în suficienţa de sine. Neputând să te aşezi în pielea celuilalt te îndreptăţeşti la nesfârşit pe tine, şi celuilalt nu-i dai nici un pic de dreptate. Ce dreptate să-i dai dacă nici nu-l iei în calcul?! El ştia că a împrumutat pe cineva, respectivul trebuia să-i întoarcă datoria. Punct. Ce se întâmplase înainte cu datoria sa era alt scenariu, alt film. Acest lucru este atât de frecvent, încât viciază profund viaţa oamenilor şi a comunităţilor umane. De altfel, nu ar fi consumat Mântuitorul Hristos energie şi vorbe cu un lucru care nu ar fi fost esenţial. În Evanghelii sunt numai lucruri esenţiale, deşi noi nu le tratăm ca atare. Atitudinea datornicului nemilostiv este foarte răspândită. La fiecare pas vom descoperi oameni cărora li se iartă datorii de 10.000 de talanţi, dar care nu sunt în stare să ierte datorii de 100 de dinari.

Aş mai spune un singur cuvânt. Morala parabolei este una teologică, din moment ce se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi la datoriile semenilor noştri faţă de noi. Este un cuvânt tot al Sfântului Ioan Gură de Aur:

 „Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară pentru plata datoriei faţă de El, în măsură să şteargă toate datoriile noastre faţă de El, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii”(Omilii la Matei, pag. 709).”

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Predica la Duminica vindecării celor zece leproşi / Pr. Constantin Coman: Despre recunoştinţă şi îndreptăţire

Ev. Luca 17, 12-19

În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

          Ap. Coloseni 3, 4-11

Fraţilor, când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi, Hristos.

Pr. Constantin Coman: Vindecarea celor zece leproşi. Despre recunoştinţă şi îndreptăţire

R. Rădulescu: Zece leproşi se vindecă după ce Îl întâlnesc pe Mântuitorul Hristos. Vindecarea nu este imediat evidentă. Mântuitorul Hristos îi trimite la preoţi, pe cei zece leproşi, iar Evanghelia ne spune că, pe drum se află curăţaţi, se vindecă. Părinte profesor Constantin Coman, de ce îi trimite Mântuitorul Hristos la preoţi? De ce nu face o vindecare pe loc, dintr-o dată, de ce nu-i curaţă de lepră urâtă, care-i alungase din mijlocul comunităţii lor? De ce îi trimite pe leproşi spre preoţi, spre liderii religioşi ai comunităţii?

Pr. Coman: Pur şi simplu pentru că aceasta era practica rânduită de legea veche-testamentară. În cartea Levitic, în capitolele 13-14, unde sunt consemnate reglementările privind lepra, se spune că dacă un bolnav de lepră constată că s-a însănătoşit, trebuie să meargă să se arate preoţilor, pentru ca aceştia să confirme vindecarea, iar în urma confirmării să fie reprimiţi în societate. Prin urmare, Mântuitorul Hristos Se supune prevederilor legii şi îi trimite pe leproşi să se arate preoţilor, ca şi cum ar fi fost vindecaţi. Surprinzător este modul în care se desfăşoară acest lucru. Mântuitorul nu le spune că s-au vindecat de lepră, nici că se vor vindeca, ci îi trimite doar să se arate preoţilor. Sare peste nişte etape. Nici leproşii nu întreabă nimic, ci se pornesc fără ezitare să se arate preoţilor, semn că s-au încrezut în cuvântul Domnului prin care-i trimitea! Au arătat, aşadar, credinţă.

R. Rădulescu: Aflăm că unul dintre ei nu era iudeu, deci n-ar fi trebuit să se supună legii iudaice. Era samarinean. Era tocmai acela care se întoarce la Hristos. Şi pe el îl trimite la preoţi, dar se întoarce pentru că el nu cunoştea legea sau este mânat înapoi de recunoştinţă, despre care este vorba în Evanghelia de astăzi.

Pr. Coman: Înainte de a vă răspunde la întrebare, daţi-mi voie să constat că, leproşi fiind, samarinenii şi iudeii stăteau împreună, se înţelegeau. Sănătoşi fiind, nu reuşeau să se înţeleagă, se duşmăneau. Lucrul acesta este semnificativ şi ni se întâmplă, deseori, şi nouă, celor de astăzi. Suferinţa, necazul şi boala ne unesc, în timp ce starea de bine şi de sănătate ne desparte.

Nu putem în nici un fel să acceptăm o astfel de erminie, din moment ce, Sfântul Evanghelist Luca şi Mântuitorul Însuşi punctează clar motivul pentru care s-a întors leprosul samarinean. Aici este motivaţia şi cheia evenimentului: că, din zece leproşi care s-au vindecat în chip minunat, numai unul s-a a întors să dea slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumească. Ceilalţi nouă, deloc întâmplător de acelaşi neam cu Iisus, nu s-au întors să-I mulţumească.

R. Rădulescu: Ce-i împiedică pe ceilalţi nouă leproşi să facă acelaşi lucru? Din zece leproşi vindecaţi, unul singur este recunoscător!

Pr. Coman: Proporţia este semnificativă pentru cât de rară este recunoştinţa! Putem da şi noi mărturie astăzi, după cum putem găsi mărturii în toate timpurile, referitoare la lipsa de recunoştinţă. Cazul leproşilor vindecaţi nu este o excepţie. Tocmai de aceea este citat, pentru că este exprimată aici o atitudine cu mare răspândire printre oameni. Recunoştinţa este foarte rară. Nu numai iudeilor le era greu să fie recunoscători. Oricărui om îi este greu să fie recunoscător. Putem investiga atitudinea celor zece leproşi pentru a avansa eventuale explicaţii ale acestei atitudini, în general. De ce sunt nerecunoscători iudeii? Tema aceasta o întâlnim cu mai multe prilejuri. Mântuitorul Hristos o pune în discuţie deseori.

Iudeii beneficiaseră, de-a lungul istoriei lor, de foarte multe daruri, chiar de privilegii din partea lui Dumnezeu. Şi profeţii vechi-testamentari, ca şi Mântuitorul, reproşează iudeilor lipsa de recunoştinţă pentru poziţia specială de care s-a bucurat acest popor, în raport cu celelalte neamuri în faţa lui Dumnezeu. Ingratitudinea poporului ales – aceasta nu înseamnă că dacă alt popor era ales ar fi fost în mod necesar mai recunoscător - este în atenţia Mântuitorului Hristos şi pentru faptul că aceasta era un indicator al calităţii raportării lui la Dumnezeu.

Cred că un prim posibil răspuns ar fi tocmai starea de îndreptăţire, pe care o extrag iudeii din familiaritatea lor cu Dumnezeu. În cazul concret al celor nouă leproşi familiaritatea lor cu Tămăduitorul, întemeiată pe faptul că erau de acelaşi neam. O binefacere venită din partea cuiva familiar este îndreptăţită: „Dacă tata nu-mi face un bine, atunci cine să mi-l facă?! Iar dacă-l face, îl face pentru că trebuie să-l facă! Este tată, prin urmare, nu mai este nevoie să-i mulţumesc! O face în virtutea relaţiei noastre de apropiere sau chiar a datoriei lui de tată“. În acelaşi sens, străinul putea gândi: „Dacă un străin, care nu are nicio obligaţie faţă de mine, ba mai mult, chiar face parte dintr-un neam care duşmăneşte neamul meu, îmi face un bine, atunci simt nevoia să-i mulţumesc!“.

Oricum, îndreptăţirea este obstacolul principal în calea recunoştinţei. Când omul găseşte motiv să se îndreptăţească pe sine, alungă disponibilitatea de a fi recunoscător. Aici se pune în discuţie o stare care ar trebui să-i definească pe oameni, nu numai atunci când se fac bine în chip minunat de boli incurabile, ci şi atunci când sunt sănătoşi. Este vorba despre atitudinea de permanentă recunoştinţă a omului faţă de Dumnezeu, Creatorul lui şi al lumii în care trăieşte, dar şi Cel ce susţine continuu totul în existenţă şi îl ridică pe om ori de câte ori cade.

R Rădulescu: În cazul de faţă avem de-a face cu o evidenţă. S-au vindecat de lepră, o boală de care nu se vindeca decât foarte rar un om. Samarineanul se întoarce nu numai să mulţumească Binefăcătorului, pe care-L are în faţă, ci-L slăveşte pe Dumnezeu, mulţumeşte şi pe verticală, să spunem. Problema recunoaşterii pe verticală este dificilă din perspectiva omului de astăzi, a omului modern, pentru că binele care i se întâmplă în viaţă poate fi rezultatul acţiunilor personale. Atunci când cineva mă ajută, este limpede că trebuie să-i mulţumesc, să-i fiu recunoscător. Dar lui Dumnezeu de ce să-I fiu recunoscător, de vreme ce eu sunt stăpân pe propriile mele acţiuni şi gândesc că binele este rezultatul acţiunilor mele?!

Pr. Coman: Domnule Remus, evaluată din perspectiva Evangheliei Bisericii noastre, această atitudine, pe care tocmai aţi descris-o dumneavoastră, este amăgitoare, este falsă, chiar dacă mulţi, într-o oarecare complicitate, o consideră a fi legitimă. Noi mărturisim contrariul şi trebuie să spunem lucrul acesta cu tărie! Chiar dacă acest contrariu nu se bucură de evidenţă exterioară de care vorbeaţi. Facem această afirmaţie, incriminând, în egală măsură, orbirea şi îngroşarea simţirii şi a înţelegerii celor care sunt exponenţii celeilalte opinii şi perspective. Cine nu-L vede pe Dumnezeu, în această lume şi în această creaţie, ca origine, cauză, început, principiu, sens şi susţinere, în opinia teologiei Bisericii şi a Evangheliei Mântuitorului, se amăgeşte cumplit, se înşală! Îmi daţi prilejul să spun o constatare pe care am făcut-o de-a lungul experienţei mele de preot. Omul fuge de Dumnezeu. Fuge de Dumnezeu pentru că are ispita existenţei autonome, vrea să-şi fie sieşi stăpân. Între altele şi pentru că nu poate duce starea de recunoştinţă. Neputinţa se datorează stării lui de cădere, păcatului în care se află.

R Rădulescu: Părinte profesor, acceptăm ca şi credincioşi această viziune. Dumnezeu este bun, ne ajută, ne susţine. Trebuie să-I fim recunoscători? Are Dumnezeu nevoie de recunoştinţa noastră?

Pr. Coman: Nu are nevoie, dar se bucură.

R Rădulescu: Dar este afectat de nerecunoştinţa noastră?

Pr. Coman: Nu este afectat în sensul în care ar suferi vreo micşorare, cum spun Părinţii Bisericii. Dar este afectat în sensul în care în loc să Se bucure, Se întristează. Noi mărturisim credinţa că între Dumnezeu şi oameni există o relaţie interpersonală vie, dinamică, reală. Dumnezeu nu este un principiu, o idee, o entitate imuabilă, ci este o comunitate de Persoane iubitoare. În Sfintele Evanghelii avem nenumărate situaţii în care este ilustrată bucuria lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte, de exemplu. Să ne amintim pilda Fiului risipitor. Bucuria este motivată nu de faptul că cineva îşi arată recunoştinţa fiindcă era dator, după cum nici întristarea nu este provocată de faptul că cineva nu-şi împlineşte această datorie, ci bucuria este motivată de faptul că, printr-un astfel de pretext se activează relaţia dintre cei doi, se dă conţinut pozitiv acestei relaţii. Este sensibil acest aspect, dar este esenţial.

Recunoştinţa – sau orice alt sentiment la adresa cuiva – înainte de a fi exprimată, este o stare lăuntrică a respectivului. În mine se naşte un gând bun la adresa cuiva. Mă cuprinde o stare bună care-l are drept cauză pe cel care m-a ajutat în vreun fel. Starea aceasta se constituie într-un conţinut bun al relaţiei dintre noi. În starea de recunoştinţă, ce poate cuprinde sufletul meu până la a-l copleşi, îl cuprind pe cel care mi-a făcut bine, îl aduc, îl actualizez înlăuntrul meu. Mă unesc cu el. Închipuiţi-vă că, în felul acesta L-am aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, nutrind profundă şi nemăsurată recunoştinţa faţă de El pentru tot. Dumnezeu acest lucru îl urmăreşte, nu achitarea de o datorie, prevăzută în vreun cod de legi sau în vreo morală convenţională. Şi, bineînţeles, că exprimarea acestei stări de recunoştinţă, care ne-a umplut sufletul de El, Îl bucură pe Dumnezeu. Dacă eu vă fac un bine dumneavoastră, vă ajut într-o situaţie, iar dumneavoastră vă întoarceţi la mine şi-mi spuneţi: „Părinte Constantin, vă sunt recunoscător, vă sunt mulţumitor, dar nu numai că-mi exprim mulţumirea şi recunoştinţa, dar vă port în suflet pentru că m-aţi ajutat!“, în urma gestului meu, între mine şi dumneavoastră s-a activat o relaţie frumoasă, cu un conţinut real, frumos, îmbucurător. Eu, la rândul meu, spun în sinea mea: „Omul acesta sensibil şi recunoscător pentru gestul minor pe care eu l-am făcut pentru el, se gândeşte la mine şi gândul acesta îl umple de bucurie şi de recunoştinţă!“. Iată cum şi în mine se naşte un gând bun şi o stare îmbucurătoare care vă are ca subiect pe dumneavoastră. Şi eu vă port, măcar un timp, în sufletul meu, cu imaginea îmbucurătoare pentru mine a unui om recunoscător, sensibil, etc. Dacă la gestul meu de ajutorare, dumneavoastră nu răspundeaţi cu recunoştinţă, nu răspundeaţi în nici un fel, se pierdea mai întâi de toate întâlnirea noastră sufletească reciprocă: în dumneavoastră, prin starea de recunoştinţă pe care o nutreaţi în suflet, şi în mine prin starea de bucurie generată de exprimarea recunoştinţei. Ca să nu mai spun că, în situaţia în care eu observam că aţi fost nerecunoscător, se consemna un minus în relaţia dintre noi: gândul că sunteţi nerecunoscător şi neatent şi starea de întristare sau amărăciune, consecvenţa acestui gând.

Nu ni-L putem închipui pe Hristos Iisus aşteptând şi receptând recunoştinţa sau lipsa recunoştinţei, ca pe un gest de bună creştere sau de replică la schimb: ţi-am făcut un bine eşti dator să-mi dai ceva în schimb, măcar un „mulţumesc”. Dacă gestul Lui este, în ultima analiză, un gest de dragoste atunci recunoştinţa este un răspuns la acest gest de dragoste, iar lipsa recunoştinţei, absenţa acestui răspuns.

Lucrurile acestea sunt esenţiale din perspectiva Evangheliei, din perspectiva duhovnicească. Nu fizicul şi materialul, gesturile fizice, faptele în ele însele, ci receptarea lor în plan sufletesc, lucrarea lor în spaţiul relaţiei interpersonale. Noi, în majoritate, trăim, din păcate, într-o altă stare, într-o stare de suspiciune, de îndreptăţire, de meschinărie, de răutate, de bârfă, de judecată nesfârşită a tuturor; toate îngemănate, revendicate de o stare de decădere a omului, pe care eu o numesc îndreptăţire de sine. Îndreptăţirea de sine este starea cea mai de jos a omului. Este starea omului incapabil de iubire şi insensibil la provocarea iubirii. Este starea omului anerast, incapabil de iubire.

R. Rădulescu: Recunoştinţa este leacul?

Pr. Coman: Recunoştinţa este vârful existenţei! A fi recunoscător, înseamnă a exista la vârf! Cine vrea să existe la bază, să se îndreptăţească pe sine. Cine vrea să existe la vârf, să vâneze recunoştinţa şi mulţumirea. Fiecare dintre noi avem pentru ce şi către cine să ne exprimăm permanent mulţumirea şi recunoştinţa. Cine este recunoscător iese din sine spre celălalt, iar cel care se îndreptăţeşte pe sine, se închide în sine, asfixiant şi sinucigaş sufleteşte.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Părintele Sofronie și Sfântul Siluan Athonitul / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (14)

foto: Orthphoto

Calea Stareţului este calea sfinţilor, arătată de Însuşi Hristos, dar lumea, în întregul ei, nu a primit-o. Luptându-se cu răul ce se manifestă până şi fizic, oamenii aleargă către forţa fizică. Pe această cale se află chiar şi creştini. În Biserica Apuseană, în Evul Mediu, lupta fizică cu răul căpătase o îndreptăţire dogmatică pe care nu a lepădat-o nici până astăzi. Pe atunci ea apărea sub forma „sfintei inchiziţii”, dar astăzi ia alte forme, care însă, în esenţa lor duhovnicească, rămân identice. De ademenea, şi în istoria Bisericii Pravoslavnice – şi istoria din vechime, şi cea prezentă până în zilele noastre – se cunosc multe cazuri când se înclina către ideea luptei fizice cu răul, dar, din fericire, acestea erau răbufnirile unor ierarhi răzleţi, sau ale unor grupări bisericeşti; dar Însăşi Biserica nu numai că nu a sfinţit şi nu a dogmatizat asemenea mijloace, ci totdeauna a mers pe calea urmării lui Hristos cel Răstignit, carele a luat asupră-Şi povara lumii.

Stareţul avea o adâncă şi limpede conştiinţă că răul nu se biruieşte decât cu binele; că lupta prin silnicie nu duce decât la înlocuirea unei tiranii cu alta. De multe ori mi-a fost dat să vorbesc cu el pe această temă. Spunea: „În Evanghelie este spus limpede… Când samarinenii nu au voit să-L primească pe Hristos, „stolii Iacov şi Ioan au voit să aducă foc din cer spre a-i pierde, însă Domnul i-a oprit, zicând: Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi… Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc (vezi Lc. 9:52-56). Şi noi datori suntem să avem numai acest gând – ca toţi să se mântuiască”.

Arhimandritul Sofronie­, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 245-246

Părintele Epifanie Teodoropulos: La ușuratici nu dau niciodată bună mărturie

Povestirea unui alt fiu duhovnicesc al Starețului:

Un tânăr a voit să urmărească un important meci de fotbal din grupa A națională. Dar fiindcă a fost mare aglomerație n-a găsit bilet. Ce face atunci? Găsește două cotoare diferite, le lipește și se prezintă la controlor pentru a intra în stadion. Tânărul a fost prins cu înșelătoria ce o facuse și a fost predat organelor de ordine. Apoi i se face reclamație pentru înșelătorie. Când trebuia să se judece cazul, s-a cerut un avocat. Au intervenit și i-au spus Starețului, ca să aflăm pe cineva bun. Starețul a dat din cap... Am înțeles. Au încercat să-l justifice pe tânăr, spunând că asta a fost o încercare ușuratică, care a arătat în mod simplu dragostea lui pentru fotbal. De altfel de scuzat și datorită vârstei lui.

 Atunci, Starețul, ridicând vocea, spuse:

 - Nu fiule. Nu-l îndreptățesc. Și dacă ar vrea cândva să se facă preot, nu-i voi dă bună mărturie.

 - Desigur, Părinte, pentru condamnarea sa.

 - Nu pentru asta. Chiar de n-ar fi condamnat, nu i-aș da mărturie, datorită usurătății sale.

 - Numai pentru o faptă atât de neînsemnată?

 - Da! Deoarece, dacă azi arată ușurătate fată de lucruri atât de mici, de unde știu eu ce va face maine-poimâine, când va fi preot? La ușuratici, nu dau niciodată bună mărturie.

Părintele Epifanie Teodoropulos

Sursă: Mănăstirea Săraca