Evanghelia
Luca
16, 19-31
Zis-a
Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison,
veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac,
anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să
se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii
venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de
către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost
înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri,
el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi
el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi
trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi
răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar
Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale
tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici
el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea,
între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care
voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să
treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi
în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor
acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis
Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis:
Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la
ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi
de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.
Sfântul
Nicolae Velimirovici - Predică
la Evanghelia lui Lazăr şi a bogatului
nemilostiv
Oamenii
se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare
şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi? Oile
se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul
turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se
ceartă pentru pajişte, care e tot a lui.
O
mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită
întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au
intrat în această lume, şi fără nimic vor ieşi din ea.
Oamenii
îşi împart acest întunecat pământ, deşi socotelile li se
încurcă mereu. Cu preţul vieţii îşi apără hotarele ţării
deşi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai
scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest
preţ înfricoşător cu numele: „dreptate" sau „patriotism"
sau vreun alt cuvânt care să le vină bine. Dar niciodată n-ar
spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o mână de
fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţa, nu ca s-o ia.
Pentru
că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi
lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă şi îmbracă
omul. La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat
oamenilor şi fiarelor iarba drept hrană (Facere 1, 29; 9, 3). Iar
dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba,
răspunsul e unul singur: omul. Prin fapte însă oamenii arată că,
dimpotrivă, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce îşi dau
şi viaţa lor, şi pe a altora, pentru iarbă. Dacă chestiunea
averilor e o chestiune de iarbă şi nimic altceva, înseamnă că
aceasta e cea mai mare piatră de poticnire în viaţa omului pe
pământ. Doar cei duhovniceşti nu se împiedică de piatra aceasta,
ci trec netulburaţi pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora.
Iar celorlalţi piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă,
sudoare şi chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vieţii
lor, iar la sfârşit le este piatră de mormânt.
Unde-i
bogăţia lui Cresus? Unde ospeţele lui Lucullus? Unde imperiul lui
Cezar? Unde faima lui Napoleon? Se mai pomeneşte de ele câteodată,
a mai rămas o urmă pe ici, pe colo, dar mai este o întrebare, mai
presus de aceasta: Unde este bogatul Cresus? Unde mâncăul Lucullus?
Unde marele Napoleon? Unde, toţi nesătuii de putere Cezari? Este
mai important să ştim unde sunt oamenii, decât unde sunt averile
lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai înainte de a afla ai
cui sunt oamenii.
Ai
cui sunt, aşadar? Cine găseşte răspunsul la întrebarea aceasta
va găsi cu uşurinţă şi răspunsul la întrebarea privitoare la
averile lor, întocmai cum cei ce curăţă un drum, după ce dau la
o parte bolovanii, ştiu ce să facă şi cu pietrişul şi cu
frunzele.
Dacă
oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine, fără
Hristos, aşa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de
a răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice
care se ascund în spatele naturii şi iau masca acesteia; sau că
omul e stăpânit de natură, al cărei produs este, şi care îl
susţine o vreme, ca pe o piesă de mobilier oarecare, pe care apoi o
nimiceşte. De la întemeierea lumii şi până astăzi, toţi
înţelepţii lumii n-au avut decât aceste două răspunsuri la
întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii. De la Hristos n-au luat
nici o iotă spre dezlegare.
Iar
Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu. Şi nu este al lui
Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire,
ci ca o fiinţă liberă şi cuvântătoare, ca fiu. Acesta nu-i
răspunsul unui filosof — dacă ar fi, nici nu l-am crede — ci
este răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din
întreita vatră a fiinţei şi a vieţii ce se revarsă în lume, în
lumile toate. Şi de aceea credem că e adevărat răspunsul acesta,
credem că este singurul răspuns mântuitor. Dar nici nu este un
răspuns, ci este o mărturie, mărturia Atotvăzătorului.
Prin
mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la
averile omului, şi la toate întrebările în legătură cu posesia,
economia şi politica lumii. Omul e al lui Dumnezeu, şi prin urmare
şi firea toată e a lui Dumnezeu. Înseamnă că tot ce are omul
este de fapt al lui Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosinţă.
Şi nu dă tuturor deopotrivă. De ce nu? Pentru că oamenii sunt
liberi, sunt făpturi cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic,
nu împarte unor făpturi doar pe jumătate vii, lipsite de
înţelegere. Dă făpturilor Sale în chip felurit, tocmai pentru ca
să se vadă că sunt înzestrate cu liberă-voinţă, şi pentru ca
oamenii să-şi dea seama că depind unul de celălalt, că, prin
cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea lor şi a
altora. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un bogat care nu-şi
privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, şi care, de aceea, a
trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheaţă inima şi ni
se face părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.
„Era
un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit
veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea
înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele
ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau
bubele lui”. Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni!
Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al
inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit pe de o
parte bogatul, îmbrăcat în porfiră şi în vison, şi pe de alta,
cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între
cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi;
pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de
o parte avere, înflorire, şi burta plină; pe de alta sărăcie
lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon
de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea mută a unei coji de
pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii.
Răbdare în tăcere — pentru că nu se spune că Lazăr ar fi
cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă
cerşetorii. Era flămând şi dorea numai să se hrănească şi el
cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tăcea. Poate vorbea, în
inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus
ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai
grăitor decât orice cuvânt?
Luaţi
aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel
al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată
desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit şi pe pământ şi
în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul
împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe
bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi
ostenit nimeni sa-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum îl
cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi
laolaltă drept „cerşetori", pe când numele bogaţilor
răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici
şi săpate în piatra monumentelor funerare.
Dar
tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu
cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul
alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe
pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să
arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele
bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu
se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii
nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul
ar fi putut să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a
vrut că dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască
şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii. Luaţi
aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa.
„Mergând, spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32), zice despre
Irod. Din vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist: „Nu voi
pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepţilor
le spune Domnul: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în
ceruri” (Luca 10, 20). Iar bucuria aceasta îndeamnă Domnul să
fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decât bucuria de
a vedea duhurile rele plecându-li-se dinainte.
Ce
rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele
lui? Domnul nu-l învinuieşte nici de furtişag, nici de mărturie
mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă,
nici că şi-ar fi agonisit averile cu nedreptate. Dar cum să-l mai
învinuiască Domnul, când vina lui stă vie înaintea porţii casei
sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie, ci scrisă cu răni pe
însuşi trupul unui om? Nici vorbă, o fi avut bogatul şi celelalte
păcate pe care neabătut le aduce bogaţia asupra omului uşuratic.
Cine se îmbracă pompos în fiecare zi, mănâncă, bea şi-şi
petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc întrînsul
pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-şi ţină
gura de la bârfă, burta de la lăcomie, inima de la mândrie, de la
dispreţuirea altora şi de la luarea în deşert a lucrurilor lui
Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu,
înşelăciune, răzbunare, crimă şi lepădare de Dumnezeu. Dar
nici una din fărădelegile bogatului nu e pomenită în pilda
aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a
omului, a lui Lazăr, a sărăciei şi amărăciunii acestuia.
Să
fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine
îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit şi poftit
înăuntru aşa cum se cuvine unui om. Bogatul însă nu vedea în
Lazăr, în rănile şi nefericirea lui, un om. Pentru el făptura
lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat. Îşi întorcea ochii de la
el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său şi averile şi le privea
drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la Dumnezeu.
Talantul şi l-a îngropat în pământ, în tina trupului, şi
nimeni n-a câştigat nimic de urma lui. Inima i s-a îngreunat de
mâncare şi de băutură (Luca 21, 34), şi a orbit cu totul pentru
lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupeşti, auzea
numai cu urechile trupeşti, trăia numai pentru cele trupeşti.
Sufletul
bogatului era tot atât de plin de bube ca şi trupul lui Lazăr.
Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui
Lazăr icoana vie a acelui suflet. Dumnezeu a aşezat faţă în faţă
doi oameni, ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un
palat şi celălalt la poartă. Strălucirea dinafară a bogatului
era oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile deschise ale
lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a bogatului. Trebuia să mai
înşire Domnul toate păcatele bogatului? Dar ele se arătau de la
sine, toate dintr-o dată! Nemilostivirea lui către Lazăr trăgea
într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, şi toată
hidoşenia i se înfăţişa într-o clipă!
Iată
deci doi oameni pe pământ; unul al cărui nume are vază, şi altul
despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se
înfăţişează ei în cer.
„Şi
a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui
Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad,
ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe
Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Şi bogaţii şi săracii
mor. Nimeni nu se naşte în această lume ca să trăiască în ea
pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare şi îşi aşteaptă
sfârşitul. Bogaţii mor suspinând pentru lumea aceasta, săracii
mor suspinând pentru lumea de dincolo. Părăsind lumea, bogatul
părăseşte strălucire, desfătare şi belşug. Lazăr părăseşte
foame, răni şi câini.
Dar
să vedem acum ce a secerat Dumnezeu. A murit săracul, şi îngerii
i-au luat sufletul şi l-au dus în rai. A murit şi bogatul, şi
îngerii s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale.
Dintr-un pom ce părea putred îngerii au cules rod minunat; iar din
pomul ce părea verde şi stufos, n-au aflat nimic de cules. „Orice
pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca
3, 9). Acest profetic cuvânt s-a împlinit cu desăvârşire în
bogatul nemilostiv. El s-a retezat şi cu trupul şi cu sufletul.
Trupul i-a fost aruncat în pământ, să ardă în pământ,
sufletul i-a fost aruncat în iad, să ardă în iad. Nu s-au strâns
îngerii la patul morţii lui, căci nu era nimic pentru ei acolo, în
loc de îngeri, s-au apropiat diavoli şi oameni, ca să-l îngroape:
diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.
Oamenii
au privit, fireşte, într-un fel moartea lui Lazăr şi în cu totul
altul moartea bogatului, aşa cum făcuseră şi cât aceştia
fuseseră în viaţă. Moartea bogatului a fost trâmbiţată în
toată cetatea, toată lumea s-a strâns la îngroparea lui. Trupul
rece ca gheaţa, grav poate pentru prima oară de când venise pe
lume, a fost încă o dată îmbrăcat în porfiră şi vison, aşezat
într-un coşciug din esenţe şi metale rare, purtat pe un dric
încrustat cu aur, tras de cai în zăbranice negre — expresie vie
a durerii pentru cel care, prin viaţa sa, a irosit nebuneşte mila
cerului. Îl urmează un lung convoi de rude, prieteni şi slujitori,
toţi în straie cernite. După cine merg toţi aceştia? După un om
care nu arunca unui sărac nici o firimitură de la masa lui! Tot
oraşul a venit la înmormântare ca să-şi arate respectul pentru
acest eminent cetăţean care făcuse atâtea lucruri mari pentru
naţiune şi umanitate, ca să audă panegirice închinate vredniciei
şi virtuţilor sale. Ce cuvântări alese, ce vorbe la fel de
frumoase şi de zadarnice ca şi purpura care înveleşte acest trup
care nu mai are nevoie de nici o firimitură de la masa acestei lumi!
Cuvinte
mincinoase ca şi întreaga lui viaţă, cuvinte goale ca şi
sufletul acestui om lipsit de toată fapta bună. În sfârşit,
trupul îmbrăcat în purpură şi vison se pune în pământ, nu ca
să fie lins de câini, ci ca să fie mâncat de viermi. Coroane de
flori şi verdeaţă se îngrămădesc pe mormântul celui care a
pierdut coroana slavei cereşti. O piatră preţios scrisă se aşează
la capul celui al cărui nume s-a şters din Cartea Vieţii. Iar
dintre miile care au venit la această paradă a deşertăciunii,
nici unuia nu-i trece prin minte că sufletul acestui om e în iad.
Dar
de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac? Nu de alt fel
decât cea a unui câine pe care-l găseşti mort în drum.
Municipalitatea are grijă ca aceşti cerşetori morţi în drum să
fie şi ei îngropaţi, nu cumva câinii vagabonzi să-i sfâşie şi
să le târască leşul sfârtecat pe străzi, infectând oraşul.
Însă graba cu care leşul e scos afară din oraş şi îngropat mai
are încă o pricină întemeiată: trupul chircit, plin de răni şi
zdrenţe, ofensează privirea trecătorilor. Măsurile luate pentru
îngroparea lui Lazăr nu-l priveau câtuşi de puţin pe el, ci buna
stare a cetăţenilor respectabili. Săracul acesta care fusese o
pacoste pentru oraş cât timp trăise, era o pacoste şi acum, după
moarte. Ce lucru neplăcut! Trebuie să găseşti oameni care să
împlinească munca dezagreabilă; şi mai ales, trebuie să scoţi
bani să-i plăteşti. A murit un cerşetor: cine-o să-l îngroape?
Pe cheltuiala cui? Poate nişte copii iscoditori să întrebe: Cine
e? Prostească întrebare! Cum să ţii minte numele unui sărăntoc?
Ce
mare deosebire în ochii lumii, între aceşti doi oameni! Dar cerul
nu pune mare preţ pe judecata lumii, pe laudele sau dispreţul ei,
pe medaliile acordate sau pe oprobriul public. Judecata oamenilor se
întinde doar până la mormânt; de aici încolo, sufletul trece la
judecata cerului. Bogatul cu straiele sale de purpură s-a dus în
iad, iar Lazăr cu rănile sale, în rai.
„Şi
în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de
departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Poate că, de când
s-a născut, acest om şi-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe
pământ fiind, se uitase numai la el însuşi şi numai la lumea
înconjurătoare. De ce să se uite la cer? N-avea altă grijă? Aşa
facem şi noi: se roagă omul numai când ajunge la necaz. O, de o
mie de ori binecuvântate necazuri, care îl fac pe om să-şi ridice
ochii şi inima la cer! Dacă bogatul acesta n-ar fi fugit toată
viaţa lui de durere, dacă n-ar fi căutat să scape de necazuri
veselindu-se strălucit în toată vremea, şi-ar fi ridicat ochii
spre cer pe pământ şi ar fi scăpat de iad, unde ridicarea ochilor
nu-i mai e de nici un folos.
A
spus înţeleptul rege: „Mai bun este necazul decât râsul, căci
întristarea feţei este bună pentru inimă” (Ecclesiastul 7, 3).
Veselia din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar
când, în sfârşit, în iad şi-a ridicat ochii, a văzut de
departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Zice: „de departe”,
însemnând că iadul e departe de rai, de sălaşul drepţilor.
Avraam, părintele după trup al evreilor, este totodată, prin
dreptatea sa, părintele tuturor drepţilor care fac voia lui
Dumnezeu cu credinţă, smerenie şi ascultare. Iată-l pe Lazăr în
sânul lui Avraam. Ce să însemne acest sân? Este portul cel plin
de pace în care ajung toţi drepţii pe care Dumnezeu îi odihneşte
după furtuna înviforată a vieţii pe pământ.
Până
la Hristos, cel mai mare drept din toate vremurile fusese la evrei
Avraam. Ori, pilda era pentru ei. După Hristos s-au ridicat drepţi
şi mai mari în împărăţia lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a
făgăduit Domnul că o să şadă pe un tron, judecând cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel, ci apostolilor Lui (Luca 22,
30). Cu toate acestea Avraam, coborâtorul din Sem, este cel dintâi
vrednic de împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 28), unde se află
împreună cu dânsul toţi drepţii, toţi proorocii batjocoriţi şi
ucişi, toţi regii cei evlavioşi şi toţi plăcuţii lin Dumnezeu.
Printre aceştia se numără acum şi săracul, nefericitul Lazăr,
care n-a avut parte de altceva în viaţă decât de foame, golătate,
boală şi dispreţ. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Ilie, Elisei, Iov,
slăvitul David — iată de ce tovărăşie are el parte acum! Nici
unul din cei aflaţi în acest loc de lumină, pace şi negrăită
bucurie, nu a intrat aici prin bogăţiile şi voioşia de pe pământ,
nici prin vază, nici prin ştiinţă, nici prin coroană, nici prin
domnie, ci numai prin credinţă tare şi prin nădejde, prin plecare
în faţa voii lui Dumnezeu, prin răbdare, ori prin pocăinţă la
vreme. Dumnezeu nu caută nici la rang, nici la avere, ci la inima
fiecăruia. În împărăţia lui intră cei cu suflete regeşti, nu
cu coroane; cei bogaţi în milă şi credinţă, nu în bani şi
pământuri; cei pricepuţi în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu a
lumii; cei cu inima veselă nu de chiote şi danţuri, ci de bucuria
lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Inima mea şi trupul meu s-au
bucurat de Dumnezeul cel viu” (Psalm 83, 2).
Ce
spune acum păcătosul, când înaintea ochilor săi ridicaţi are
această vedere preastrălucită, cu Lazăr şezând lângă Avraam,
acelaşi Lazăr cu al cărui nume el nici n-a vrut să-şi
murdărească buzele în vremea vieţii sale? Şi el, strigând, a
zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr
să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba,
căci mă chinuiesc în această văpaie”. Cu adevărat, nu s-ar
putea găsi cuvinte mai grăitoare ca să înfăţişezi grozăvia
chinurilor unui păcătos în iad. Când îi e foame, omul caută
carne şi peşte; când moare de foame, se mulţumeşte cu o coajă
de pâine care să-i ţină sufletul. Cât de cumplit e focul în
care se pârjoleşte acest bogat dacă el nu cere un cub de gheaţă,
nu o căldare şi nici măcar un pahar, ci doar umbra de apă de pe
un deget ud! O, fraţilor, de-ar vrea oamenii să creadă că Hristos
Domnul nu a venit pe pământ ca să lărgească împărăţia
minciunii, sau ca să arate vreun singur lucru mai mult decât este,
atunci această singură pildă a Evangheliei Sale ar fi de-ajuns ca
să se mântuie toţi! Vedeţi cum omul acesta, care toată viaţa
lui n-a ştiut ce-i mila, strigă după milă în focul iadului!
Priviţi acum la voi înşivă, vedeţi-vă pe voi, care nu numai că
nu aveţi milă, ci sunteţi necruţători! Curând poate veţi
striga şi voi după milă ca bogatul acesta, din locul unde nici o
rază de milă nu străbate, în veci!
„Dar
Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale
în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el
se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între
noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să
treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă
la noi”. Avraam i-a grăit cu blândeţe păcătosului din iad:
„Fiule”, i-a spus; aici se arată desăvârşita lipsă de
răutate a drepţilor din împărăţia bucuriei; dar nu numai atât.
Numindu-l „fiu", Avraam i-a adus aminte acestui coborâtor din
sine că şi el este din aceeaşi stirpe, că a avut dinainte atâtea
pilde de virtute, atât de la el, strămoşul lui, cât şi de la
alţi drepţi, şi că de aceea s-ar fi putut salva la vreme din
chinurile iadului. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate
împlini, şi aceasta din două pricini: mai întâi, pentru că
aşezarea aceasta s-a făcut din judecată dumnezeiască; apoi,
pentru că în lumea de dincolo nu este pod sau cale pe care să se
perinde dintr-o parte în alta. Dacă un păcătos, la rugăciunile
Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad şi dus în rai
mai înainte de înfricoşata Judecată, este taina lui Dumnezeu
aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte
bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerşetor de
pe pământ, că, în vremea vieţii, a avut tot ce şi-a dorit.
Dacă, aşadar, câtă vreme a fost pe pământ nu şi-a dorit nimic
din cer, dacă n-a dat pentru toate bunătăţile raiului nici măcar
o firimitură de pâine, dacă n-a vărsat pentru ele nici o lacrimă,
înseamnă că socotelile au fost generos încheiate în viaţa
pământească. Lazăr însă, care n-a avut în viaţa cea
trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătăţile
cereşti, iată le are acum. Căci a spus Domnul: „Fericiţi cei ce
plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4); şi: „Voi vă
veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie”
(Ioan 6, 20); şi încă: „Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că
veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25).
Înţelegând
răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere,
păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te
dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci
fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest
loc de chin”. De unde deodată atâta milă de alţii, atâta grijă
pentru mântuirea lor? Nu este milă, ci încă o încercare de a-şi
uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat
al său: smintirea. Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a
ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa sa uşuratică, s-a
făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le
drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală, este un
păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de
osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte
spune Domnul despre cei ce smintesc pe alţii: „Mai de folos i-ar
fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în
mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17,
2). Se pare că fraţii acestui bogat erau mai tineri decât el,
încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el şi să-l ierte,
apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii lui. Astfel
flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat.
Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine
decât pentru fraţi.
Şi
i-a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.
Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se
va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă
de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva
dintre morţi”. Nici această cerere nu-i poate fi împlinită.
Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi
pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înştiinţeze pe oameni ce-i
aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de
desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să facă spre a se
mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor
morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia s-au mântuit
prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii tăi
la fel. Degeaba caută bogatul să-şi întărească pledoaria,
stăruind: Dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
Argumentul lui Avraam de respingere e de neclintit. De ce folos să
le fie Lazăr, dacă ei nu ascultă de Moise şi de prooroci? Nu L-au
văzut pe Dumnezeu şi Moise, şi Isaia, şi Ilie? Nu în numele lui
Dumnezeu au spus ei ce au spus? Deci, dacă fraţii lui nu cred
acelora, cum au să-l creadă pe Lazăr venind dintre morţi? Căci
cine e acest Lazăr? Cui i-a păsat de el în viaţă? Dar poate nici
n-au auzit că a murit. Şi, dacă i-au văzut vreodată faţa plină
de bube, cum să-l recunoască acum, strălucind ca un înger? Când
să-i fi auzit vreodată glasul, ca să ştie acum că-i al lui? Când
să fi ascultat povestea vieţii lui, ca să priceapă ceva din ea?
Ar fi putut spune: „E nălucire", sau: „E o fantomă",
sau: „E amăgire"! Cu ce bine s-a ales Saul de pe urma
apariţiei lui Samuel (I Regi 28, 11-14)?
Răspunsul
lui Avraam nu i-a fost de nici un ajutor în iad bogatului, dar
tocmai de aceea ar putea fi de mare ajutor celor de astăzi care, ca
să afle taine cereşti şi astfel să-şi întărească, chipurile,
credinţa, se îndeletnicesc cu chemarea morţilor. Într-adevăr,
nu-i cale mai uşoară să scoţi omul din minţi şi să-l arunci în
iad. Spiritismul e fuga de lumină în întuneric, e căutarea
luminii în întunecime. Cei care cheamă morţii ca să afle
adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos. Dar cum poate un om
cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului
(când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte e
chiar cel invocat!) dacă nu crede ce spune însuşi Dumnezeu? Cu ce
pot fantomele rubedeniilor, şi mediumurile, şi toţi vrăjitorii
să-şi sprijine cele spuse? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu
sângele Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru
acest cuvânt. Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele
Martei şi Mariei, ci pe însuşi Lazăr înviat din morţi, cu trup
şi suflet, şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe
Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului. Au
văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair, şi pe fiul văduvei din
Nain. De ce n-au crezut?
Au
văzut morţi ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos. De
ce n-au crezut? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos
Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la
mormânt să acopere adevărul şi să mintă. Nu ne e destul ca să
credem? Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morţi, îl
avem pe Avraam, pe Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi
din rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât
de Domnul nostru însuşi, Iisus Hristos. Oricine dintre noi ar vedea
cu ochii săi raiul şi iadul, şi ar auzi schimbul de cuvinte dintre
Avraam şi păcătos, n-ar putea să-şi creadă ochilor şi
urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se
mărturiseşte de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise:
Hristos Domnul. El a văzut şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează
nouă în pilda aceasta, şi noi ştim acum adevărul. Dacă l-am fi
văzut noi înşine, ne-am fi putut îndoi, luându-l drept nălucire.
Dar a văzut şi a auzit El: Cel care nu poate fi înşelat, nici nu
poate înşela pe alţii. O, fraţilor, de L-am crede pe El mai mult
decât pe noi înşine! El ne cere lucrul acesta, şi este prima
cerinţă a Evangheliei: să-L credem pe El mai mult decât pe noi
înşine, să-L credem pe El mai mult decât pe oricine, mai mult
decât pe oricine altcineva dintre vii şi dintre morţi. Nu tot aşa
stau lucrurile şi cu o călăuză care le arată călătorilor
drumul? Oare nu se aşteaptă ca drumeţii să meargă după dânsul,
în loc de a-şi căuta singuri calea, necunoscători cum sunt? Se
vor lua călătorii după vreun înşelător care le făgăduieşte
că-i duce la ţintă pe un drum mai scurt şi mai uşor decât
călăuza lor încercată?
Hristos
Domnul este Călăuza noastră spre împărăţia Sa, a cărei cale o
cunoaşte ca nimeni altul. Trebuie să-L credem pe Hristos. Pe El,
iar nu pe noi, cu ochii şi urechile noastre gata de amăgire, cu
teoriile noastre pierzătoare. El, prin Sine, ne-a deschis şi raiul
şi iadul, ca să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri şi vedenii
îndoielnice. El a lăsat pe morţi să ne înştiinţeze asupra a
ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim — de faţă cu El, ca să
putem cunoaşte adevărul despre cealaltă lume. A lăsat pe morţi
să ne predea adevărul pe care trebuie să-l ştim ca să nu ajungem
la nemilostivirea bogatului ci la răbdarea lui Lazăr, la credinţa
şi la nădejdea acestuia; ca să nu privim nimic din această lume
drept al nostru, ci drept un împrumut pe care ni-l face Dumnezeu,
pentru mântuirea noastră şi a celor apropiaţi nouă. Slăvit şi
lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu