Evanghelia
Luca
8, 26-39
În
vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor,
care este în faţa Galileei. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat
un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu
mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte.
Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui şi cu glas
mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?
Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă
din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era legat în
lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile,
era dus de demon în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând:
Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi
intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în
adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe
munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a
îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar
turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar
păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în
cetate şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ce s-a
întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care
ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la
picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei ce văzuseră
le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată
mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau
cuprinşi de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors
înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii îl ruga să
rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te
la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el a
plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.
Sf.
Luca al Crimeii – despre
vindecarea demonizatului din tinutul Gadara si despre posibilitatea
de demonizare a crestinilor prin patimile lumii
“Ati
auzit astazi pericopa evanghelica despre vindecarea demonizatului din
tinutul Gadara.
Oare
se intalneau asemenea oameni doar in timpurile vechi? Nu exista
demonizati si in timpurile noastre? Ba sigur ca da! Cauzele multor
boli sufletesti nu sunt cunoscute nici macar de psihiatrii cei mai
invatati. Nu se cunoaste cauza nebuniei lor violente. Dar pentru mine
este clar ca in randul celor nebuni, violenti, exista si demonizati.
Cu toate acestea, exista multi oameni pe care nimeni nu-i numeste
nebuni si care, totusi, pe buna dreptate, pot fi numiti demonizati.
Fiindca
cine este demonizat? Demonizatul este un om stapanit de duhurile
rele. Despre demoni, despre conducatorul lor, satana, este scris in
Sfintele Scripturi. Insusi Domnul Iisus Hristos a vorbit despre ei si
de multe ori i-a izgonit din oameni. Auziti cuvintele lui Hristos:
Cand
duhul cel necurat iese din om, umbla prin locuri fara de apa, cautand
odihna; si, negasind, zice: ma voi intoarce la casa mea, de unde am
iesit; si venind, o afla maturata si impodobita; atunci merge si ia
cu el alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, locuieste
acolo, si se fac cele de pe urma ale omului aceluia mai rele decat
cele dintai (Luca 11, 24-26).
Dupa
cum puteti observa, Domnul Iisus Hristos a afirmat ca demonii intra
in om si, parasindu-l la un moment dat, se pot intoarce din nou.
Cum
sa nu credem in existenta diavolului, demonilor, atunci cand stim ca
satana a ajuns la o astfel de indrazneala incat l-a ispitit pe Domnul
Iisus Hristos, dupa postul Lui de 40 de zile in pustie? Tot din
Sfanta Scriptura aflam ca satana, stapanitorul acestei lumi, este
intotdeauna printre noi, in jurul nostru, si impreuna cu el sunt
legiuni intregi de slujitori.
Satana
este dusmanul neamului omenesc si, in nemasurata lui rautate,
incearca sa ne piarda, sa distruga din inimile noastre credinta in
Domnul Iisus Hristos si sa ne supuna voii lui. Intotdeauna, neincetat
si el, si toti ingerii lui ne urmaresc si ne chinuiesc.
Sunt
multi oameni care, din pricina faptelor si gandurilor lor, din
pricina lipsei lor de credinta in Dumnezeu, devin lacasuri acestor
duhuri rele de sub tarie. Inimile lor servesc adapost demonilor.
Fiindca stiti ca printre noi traiesc unii pe care nu-i costa nimic sa
ucida un om, care isi petrec intreaga viata in jafuri, betie,
desfranare. Ei sunt adapost demonilor, ei sunt demonizati.
Istoria
ne-a aratat un om despre care suntem indreptatiti sa spunem ca in el
s-au adapostit nu una, ci mai multe legiuni de demoni. Am vazut un
asemenea om decazut, un astfel de monstru, un astfel de slujitor al
satanei, care nu a avut egal in istoria omenirii. Voi stiti despre
cine vorbesc – este cel care a inceput de curand un razboi extrem.
Pentru ca in sufletul lui traiesc legiuni de demoni, care cer rauri,
mari de sange omenesc. Locuiesc in el cei mai rai si mai periculosi
demoni – demonii mandriei, ai dispretului de oameni, ai urii, ai
preainaltarii de sine.
Dar
ce vom spune despre noi, crestinii? Suntem lasati in pace de demoni?
Eu vorbesc anume despre crestini, vorbesc despre noi, care credem ca
exista satana si duhurile rele de sub cer.
Oare
rareori aceste puteri demonice isi fac loc in inimile noastre?
Permanent, in fiecare zi, in fiecare ceas patrund in ele. Fiindca
este multa rautate in inimile noastre si mult dispret pentru semeni.
Este
oare putina mandrie in noi, cuvinte si simturi intinate, care ii
supara pe apropiatii nostri? Oare sunt printre noi oameni care, dupa
ce s-au rugat in biserica, se intorc acasa si incep sa faca zile
fripte apropiatilor lor?
Exista,
spre rusinea noastra, unii care sunt capabili de hotie, de
desfranare, care lasa acces liber puterii demonice – oricarei pofte
si placerilor. Locuiesc in sufletele lor demonii exact ca si in
sufletul nefericitului demonizat din tinutul Gadara.
Dar
sa nu vorbim despre ei – cei care pot fi numiti unelte demonice.
Vom vorbi despre cei care nu fura, nu desfraneaza, nu vorbesc urat,
nu se supun patimilor, despre cei care duc o viata aparent nepatata,
care sunt devotati unei profesii folositoare omului, de exemplu
trateaza oamenii. Despre ei vom vorbi.
De
curand a venit la mine o tanara fata de profesie medic; nu a venit ca
un episcop, ci ca la un profesor, pentru vindecare.
– Ei
bine, spuneti-mi: care este problema?
– Pai
sa vedeti, sunt neurastenica, ma supara neurastenia.
– Dar
in ce consta neurastenia dumneavoastra?
– Nu
am liniste; plang intotdeauna, sunt irascibila, cea mai mica
observatie la serviciu ma scoate din sarite, imi pierd stapanirea de
sine si plang, plang fara oprire de la orice maruntis.
Eu,
ca medic, stiu ce este neurastenia si pentru mine este clar ca nu
poate fi vorba de asa ceva. Incep sa analizez starea ei sufleteasca,
o intreb despre toate, aflu care ii sunt interesele: chirurgia, un
pic literatura, un pic arta.
Ii
raspund:
– Deci
traiesti doar cu chirurgia? Este prea putin. Dumneavoastra faceti
primii pasi in chirurgie, dar eu am parcurs cale lunga, am ajuns la
glorie in domeniul ei si va voi spune ca acest lucru pentru mine nu
este important, nu este semnificativ.
Exista
ceva infinit mai important. Sufletul omului este adanc fara de capat.
Au existat si exista oameni care au atins mari inaltimi ale
sufletului, ale gandului si sentimentului. Au existat mari asceti
crestini care si-au petrecut toata viata in rugaciune neincetata si
in post. In fata acestor mari asceti se descopera deschis astfel de
taine ale vietii duhovnicesti, care ne sunt complet necunoscute noua,
oamenilor simpli, obisnuiti. Inaltimea vietii lor duhovnicesti era
atat de mare, incat ei, la fel ca si Apostolul Pavel si Cuviosul
Serafim de Sarov, au fost inaltati inca din viata pana la al treilea
cer si au vazut ce ii asteapta pe toti sfintii in viata vesnica.
Au
existat mari asceti care au scris lucrari teologice profunde, cu care
ne hranim ca si cu o hrana duhovniceasca pretioasa. Toata viata lor
au trait-o in Dumnezeu, dispuneau de o bogatie nepretuita –
unitatea sufletului. Sufletul lor era concentrat la Dumnezeu.
Au
fost si altii – mari oameni de stiinta, filosofi – care si-au
tait viata cercetand natura si sufletul. Este remarcabil ca astfel de
ganditori si-au petrecut viata asemenea pustnicilor. De exemplu,
Kant, Descartes, toata viata si-au trait-o in singuratate. Kant a
trait mult timp in oraselul Koenigsberg si cunostea doar drumul spre
universitate, unde a fost profesor, si spre fotoliul sau, unde
reflecta.
Traim
noi asa oare? Suntem ocupati cu gandul la suflet, cu gandul la
problemele importante pe care urmeaza sa le rezolvam – cele
privitoare la viata noastra, la comportamentul nostru? Nu! Noi suntem
ocupati cu activitatile casnice si cu cele de serviciu, cu goana dupa
distinctii, dupa bunastare, dupa o viata indestulata, iar cerintele
sufletului ne sunt straine. Nu numai ca nu cauta oamenii unitatea
sufletului, ci mai degraba cauta imprastierea lui; cauta sa fuga de
propriile lor suflete, incearca sa inabuse toate aspiratiile
sufletului, merg la cinema, se dedau distractiilor de tot felul.
Ei
nu au nevoie de unitatea sufletului, ci de imprastierea lui. Ei nu
suporta singuratatea, ci au nevoie mereu de compania oamenilor de
nimic, asemenea lor. Se distreaza, merg in ospetie, vorbesc fara rost
banalitati, vorbesc obscenitati si flecaresc, joaca carti si prin
aceasta isi distrag inima si gandurile de la ceea ce este cel mai
important, mai inalt si mai sfant.
Asa
s-a petrecut si cu aceasta fata despre care v-am povestit. De ce
plangea mereu si era irascibila? Pentru ca sufletul ei nu cunostea
linistea, pentru ca sufletul ei era flamand.
Unul
dintre invatatorii Bisericii din secolul al II-lea, Tetulian, a spus
niste cuvinte uimitor de adevarate si de profunde: “Sufletul omului
este crestin dupa natura sa”. El inseteaza dupa hrana
duhovniceasca, curatie si sfintenie, inseteaza dupa Hristos. Sufletul
dupa natura sa este crestin si, daca nu se hraneste cu hrana
duhovniceasca, atunci se abate asupra acestui suflet nefericit o
foame spirituala grea. Si precum omul flamand, lipsit de hrana,
devine din ce in ce mai iritat, la fel si acesti oameni care
flamanzesc duhovniceste se irita; varsa usor lacrimi din ochi, nu au
liniste si nu pot uita de sine, fiindca sufletul lor – “crestin
dupa natura sa” – inseteaza dupa hrana duhovniceasca, iar ei nu-i
pot oferi o asemenea hrana.
Este
si aceasta una din formele de demonizare, e drept, intr-o mai mica
masura.
De
ce atunci oamenii devin demonizati?
Omul
locuieste intr-un anumit mediu social. Gandurile lui, dorintele,
faptele, intelegerea lumii sunt determinate, in mare masura, de
influenta mediului care-l inconjoara. Stiti voi ca daca un om sanatos
se va afla timp indelungat langa un bolnav de tuberculoza si va
respira acelasi aer, si el insusi se va infecta? La fel ne molipsim
si noi de la cei bolnavi de gripa sau de vreo boala contagioasa.
Asa
se intampla si in viata spiritula. Daca omul traieste intr-o
atmosfera plina de tentatii, de necinste, de pervertire, de patimi
omenesti nestapanite, daca traieste intr-o atmosfera de prostie si de
vulgaritate, atunci nu poate ramane neafectat de aceasta atmosfera.
In fiecare zi respira acest aer otravit, in care misuna duhurile rele
de sub cer. Si se imbolnaveste sufletul nefericit si singur devine
adapost demonilor.
Ce
sa facem noi? Unde sa fugim de aceasta atmosfera grea si aducatoare
de moarte? Unde este refugiul nostru? Unde este apararea noastra
impotriva demonilor, a duhurilor rele de sub cer? La toate
intrebarile dificile cautati mereu raspuns in Sfanta Scriptura.
Cititi
Psalmul 61 si veti gasi acolo raspunsul:
Oare
nu lui Dumnezeu I se va supune sufletul meu? Ca de la El imi este
mantuirea. Fiindca El este Dumnezeul meu, Mantuitorul meu si
ocrotitorul meu, si mai mult nu ma voi clatina.
Iata
unde este refugiul nostru, iata unde este antidotul la acea otrava pe
care o primim din mediul inconjurator!
Daca
vom fi ocupati sa fim de folos celor din jur, intotdeauna incercand
sa tindem spre curatie si sfintenie, traind in iubire fata de
Dumnezeu si fata de oameni, atunci nu vom mai fi unealta demonilor.
Atunci demonii, care traiesc in fiecare dintre noi, cu rusine vor fi
obligati sa paraseasca inima noastra.
Si
atunci cand va iesi duhul necurat din inima noastra, el va merge prin
locuri pustii, cautand liniste. Dar uneori, se intampla ca din nou se
intoarce si gaseste inima noastra maturata si ingrijita, pregatita
pentru a-l primi din nou. Pentru ca permitem cu multa usurinta
necuratiei si rautatii sa intre in inimile noastre.
Si
iata, daca el, venind, gaseste inima maturata si ingrijita, atunci
merge si ia cu cine alte sapte duhuri, mai rele ca dinsul, si, o data
intrate, locuiesc in el si se fac pentru om cele din urma mai rele
decat cele de la inceput.
Sa
nu se intample nici unuia dintre noi o astfel de nenorocire! Sa nu
gaseasca duhurile rautatii de sub cer intrarea la noi, in inimile
noastre, sa nu se faca ele adapost demonilor!
Sa
fie inimile voastre curate si sfinte! Amin.
12
noiembrie 1944″
(Sfantul
Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)
Sursa:
Cuvantul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu