Părintele Mihai Aldea s-a luptat timp de 11 ani pentru a reuşi să-şi construiască propria biserică. Acesta a început să ţină slujbe în două garaje care i-au fost donate. Iarna, gheaţa stătea pe pereţi, însă slujbele se ţineau regulat. Acum, garajele fac parte din fundaţia unei biserici noi, o clădire impresionantă.
Pe aleea Covasna din cartierul Berceni, departe de agitaţia străzii principale, câţiva oameni muncesc de zor. Un gard şubred din metal, uşor ros de rugină, împrejmuieşte o biserică cu o poveste interesantă.
Biserica Sfântul Daniil Sihastru se află încă în stadiul de construcţie. Clădirea, lungă de 20 de metri şi înaltă de 8, are ca fundaţie două garaje. Un domn înalt şi cărunt îşi mângâie barba lungă şi deasă.
Tricoul gri este brăzdat de firicele de transpiraţie. „La început se ţineau slujbe în garaj", spune Nicolae Braşoveanu, unul dintre epitropii bisericii, în vârstă de 68 de ani. Domnul Braşoveanu îşi abu¬reşte ochelarii, îi şterge, după care, cu tonul călduros al unui bunic, începe să povestească.
„În anul 2000, părintele Aldea a fost numit în căminul de copii din vecinătate şi spera să obţină un teren ca să facă un paraclis. Într-un final, autorităţile locale i-au dat ermisiunea să construiască o biserică, după ce, iniţal, preotul amplasase două garaje. Ăsta a fost primul pas. Se ţineau slujbe în garaj", îşi aminteşte epitropul, fost inginer de instalaţii.
Părintele Mihai-Andrei Aldea este un preot tânăr. Are ochii verzi şi vioi, însă vocea îi este sobră şi plină de înţelepciune. Destul de mic de înălţime, acesta păşeşte apăsat, plimbându-şi strana prin praf. Cu toate că exteriorul bisericii este aproape gata, interiorul mai necesită multă muncă. „Am vrut să fac o bisericuţă în apropierea căminului de copii, însă acolo nu exista spaţiu. Mergând la episcop şi prezintându-i această problemă, mi-a spus să găsesc un teren în zonă, dându-mi şi binecuvântare scrisă. Cu mila lui Dumnezeu, l-am găsit pe acesta", spune părintele, în timp ce lumina de afară se strecoară prin geamurile din turlă şi îi luminează chipul.
Biserica a fost ridicată pe spaţiul unui fost loc de joacă, care devenise „un cimitir de fiare vechi". Terenul aparţine domeniului privat al primăriei, însă urmează să fie trecut în proprietatea Patriarhiei.
Lăsaţi copiii să vină la mine
Atât părintele, cât şi epitropul au numai respect pentru enoriaşii din cartier, fără a căror binevo¬nţă biserica nu ar fi existat. După ce a primit un garaj de la nişte persoane binevoitoare, părintele era gata să pună bazele bisericii.
Primii care au dat o mână de ajutor au fost copiii care, cu ajutorul unor beţe, au întins betonul din fundaţie. „La început a fost un singur garaj şi condiţiile erau extrem de improprii. Noi am turnat şapa şi am întins betonul cu nişte beţe. Primele ajutoare au venit din partea unor copii care au auzit că vrem să facem o biserică şi au luat nişte beţe şi ne-au ajutat să nivelăm", îşi aminteşte preotul.
Rezultatul a fost unul pe măsura instrumentelor folosite, iar părintele Aldea râde în timp ce povesteşte despre atmosfera „romantică" din biserică. „A ieşit un beton atât de denivelat încât puteai să bagi mâna pe sub garaj şi să dai noroc cu cineva de afară. Cât a fost vară a fost în regulă, chiar dacă mai intra apa înăuntru când ploua. Mai romantic a fost însă când a venit frigul şi şuiera vântul", spune acesta.
Secta din garaj
Construcţia neconvenţională care adăpostea locul de rugăciune a stârnit, iniţial, controverse. Locatarilor le era frică că şi-a făcut sediu în cartierul lor cine ştie ce sectă. „Oamenii credeau la început că eram cine ştie ce sectă şi erau prudenţi. Însă copiii au venit repede către biserică. Au văzut că era mică, mai pe măsura lor, şi avea icoane care le plăceau. Am început să slujim cu ei, ţineau strana. Făceam Sfânta Liturghie în fiecare zi şi copiii se spovedeau şi se împărtăşeau", povesteşte preotul.
Chiar dacă sănătatea i-a fost afectată de condiţiile improprii din garaj, părintele Aldea îşi aduce aminte cu plăcere de acele vremuri. „A fost frumos, chiar dacă iarna aveam 2-3 centimetri de gheaţă pe pereţi. Era romantic, ca într-un basm cu Crăiasa Zăpezilor. Am făcut şi un reumatism cervical, dar a fost bine", spune acesta zâmbind. „Se mai întâmplă şi din astea".
Meşterul Manole şi pactul cu Dumnezeu
Să ridici o biserică nu este un lucru uşor, mai ales atunci când nu dispui de fondurile necesare. Arma principală a preotului a fost credinţa. „Un om obişnuit nu ştie cât de multă muncă trebuie pentru a se face o biserică. Această bătălie de 11 ani a fost un lucru bun care a ajutat multă lume. Mai presus de biserica din zid este biserica din suflet. Este foarte important ca mai înainte să existe biserica din suflet şi apoi cea de zid", spune părintele, pe un ton sobru, dar duios. Cu toate că, la început, credea că nu-şi va putea duce misiunea la capăt, părintele a făcut un „pact cu Dumnezeu".
„Eu ştiam că biserica nu poate fi construită, însă am făcut un pact cu Dumnezeu. Eu i-am spus lui Dumnezeu: «Doamne, tu ştii că eu nu pot face biserica, dar un lucru voi face: nu mă voi da bătut. Eu voi sta aici până mor, sau până când faci Tu biserica». Nu m-am clintit şi Dumnezeu a binecuvântat", iar construcţia a început să capete contur.
Părintele se compară, la un anumit nivel, cu Meşterul Manole, şi explică legenda acestuia.
„Legenda Meşterului Manole are un anumit înţeles. Oricine construieşte o biserică jertfeşte foarte mult. Prima care are foarte mult de suferit este famila. Sunt 11 ani de când suntem aici şi încercăm să construim biserica".
Acesta îşi continuă pilda, povestind cum a trebuit să se împrumute de la un prieten pentru a-şi cumpăra un bilet de tramvai.
„Noi nu am pornit de la o sumă. Am pornit de la un minus. În clipa în care am început alergătura, m-am împrumutat de la un prieten pentru un bilet de tramvai cu două călătorii. Însă Dumnezeu ne-a ajutat şi am mers mai departe. A fost foarte greu şi au fost clipe de adâncă deznădejde, dar am ştiut de la început că acestea vor veni şi am ştiut că trebuie să fim statornici", spune părintele Aldea, uitându-se spre geamul din turlă.
Părintele îşi aminteşte ce uimit a fost „când, într-o dimineaţă, la o săptămână după ce începusem să ţinem slujbe în biserica mică, în garaj, am găsit 10 oameni care zugrăveau înăuntru".
Donaţiile au început să vină din mai multe părţi şi construcţia unui lăcaş de cult adevărat a început. Garajele au fost zdrobite, şi au fost incluse în fundaţia bisericii actuale, deoarece, „după ce slujisem peste 1.000 de Liturghii, nu puteam folosi garajul la altceva. Trebuia să rămână aici. Cu ajutorul lui Dumnezeu aşa a fost".
„În timpul construcţiei, a fost construit paraclisul, folosit ca biserică mică", spune Nicolae Braşoveanu. Până acum au fost investite „7-8 miliarde de lei vechi", iar banii au venit de la Departamentul Cultelor, diverşi sponsori, dar şi din donaţii ale oamenilor din cartier, majoritatea pensionari. Acesta se aştepta ca exteriorul bisericii să fie gata până la 15 august.
„Diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică"
În afară de lipsa fondurilor, părintele s-a înfruntat şi cu altfel de probleme de-a lungul celor 11 ani. Reacţii negative au venit atât din partea unor enoriaşi, cât şi din partea unor preoţi din zonă.
„Probleme s-au ivit, pentru că diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică. Unele persoane s-au împotrivit din cauza unui realism exagerat, crezând că, eu fiind un preot sărac, nu voi putea ridica biserica.
A existat atât aprobarea episcopului de atunci, cât şi a patriarhului. E adevărat că au existat persoane chiar din interiorul bisericii care s-au împotrivit construcţiei. Însă cuvântul patriarhului a fost cel care a contat", spune preotul.
Principala problemă a oamenii din cartier a fost cea a zgomotului produs de clopote.
„Au fost probleme cu vecinii. Fiecare judecă cu capul lui şi fiecare are o anumită părere. Au fost unii care cereau să se tragă clopotele duminica mai târziu. Clopotele nu se pot trage decât înainte de începerea slujbei. În cele din urmă au înţeles. În general sunt binevoitori şi ajută. Gardul a fost făcut cu ajutorul oamenilor din zonă", spune epitropul pe un ton înţelegător.
Părintele crede că nu sunt suficiente biserici pe teritoriul României şi că ar fi „corect ca ortodocşii din Bucureşti să poată merge toţi la slujbă". Acestuia îi este milă de cei care se împotrivesc construcţiei lăcaşelor de cult".
„Mi-e milă de cei care sunt împotriva ridicării unei biserici. Îşi fac mult rău singuri. După o socoteală dreaptă, avem foarte puţine biserici în Bucureşti. Dacă ne gândim la libertatea religioasă a oamenilor, corect ar fi ca ortodocşii din Bucureşti să poată merge toţi la slujbă. În acest moment, nu pot merge la slujbe decât 100.000 de oameni din 2.000.000 de ortodocşi. Nu ar trebui să existe opoziţie faţă de ridicare unei biserici", spune acesta, pe un ton sobru.
O mână spală pe cealaltă şi ambele spală obrazul
Părintele Mihai Aldea încearcă să dea ceva înapoi comunităţii care l-a ajutat să ridice biserica. Astfel, acesta îi ajută pe cei în ananghie, mobilizând enoriaşii, făcând donaţii şi chiar ţinând cursuri suplimentare pentru copiii dintr-o şcoală din apropiere. Acesta nu este mulţumit de numărul de oameni care vin la slujbă, dorindu-şi mai mulţi enoriaşi care să înţeleagă stilul de viaţă creştin. „Lumea vine la slujbă, însă eu nu sunt mulţumit. Eu vreau mai mult decât atât. Încerc să-i ajut pe oameni să înţeleagă că noi trebuie să fim creştini în toată viaţa noastră, nu numai la slujbă. Trebuie să lucrăm neîncetat. Mulţi dintre oameni sunt foarte săraci. Dacă nu am merge pe o mobilizare sufletească neîncetată nu am putea să-i ajutăm pe cei foarte săraci. Nu am fi ajuns să oferim ajutoare şi în afara parohiei. Am putut ajuta şi când au fost inundaţii, în Harghita, în Moldova. Ne-a ajutat Dumnezeu prin oamenii care au luptat", îşi laudă preotul enoriaşii.Biserica a pus accentul pe copiii din centrul din apropiere, dar şi pe anumite grupuri de oameni săraci din parohie. Părintele spune despre copiii orfani că „sunt viitorul ţării noastre. Sunt o comoară. O comoară care trebuie îngrijită".
Sursa: România Liberă
0 comments:
Trimiteți un comentariu