Smerenia și teama de Dumnezeu / Cuvinte despre bine și rău

Smerenia este „o virtute atât de prețuită în lumea noastră tocmai pentru că îți ușurează viața”. Sunt cuvintele pe care Orhan Pamuk le pune în gura bătrânului Osman, un miniaturist din secolul al XVI-lea. Este una dintre cele mai scurte și mai surprinzătoare definiții piezișe ale smereniei, care nu vine să îți spună ce este, ci doar îți arată de ce ar trebui căutată: îți simplifică viața, elimină din ea tot soiul de contorsionări și de pretenții inutile. Aș spune, mai mult chiar, că smerenia este cea care face viața posibilă: a ta și a celorlalți. A fi plin de sine, după cum inspirat sună expresia românească, este nefiresc; o proastă raportare la tine însuți și la ceilalți. Smerenia este, în schimb, o cât se poate de firească recuperare a sinelui prin ignorarea lui bine temperată. Dacă smerenia îți ușurează viața, înseamnă că despre ea putem face o afirmație paradoxală: e nevoie de un mare efort pentru a ajunge la smerenia care ușurează viața. De obicei însă cedăm în fața efortului.

Avva Ioan cel Pitic zicea că „smerenia și teama de Dumnezeu întrec toate virtuțile”. Calitatea acestor virtuți este dată tocmai de faptul că le fac posibile pe celelalte; sunt ca o temelie rezistentă pe care se poate clădi durabil. În pildele lui Solomon se spune că „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7). Pe aceeași linie putem afirma, bazându-ne pe experiența părinților duhovnicești, că smerenia este începutul dragostei. Dar, la fel cum frica de Dumnezeu nu încetează odată cu dobândirea înțelepciunii, nici iubirea nu ia locul smereniei, care este singurul mediu în care dragostea se poate manifesta. Chiar oamenii cei mai plini de sine când iubesc pe cineva, fie și cât de puțin, o fac tocmai pentru că s-a fisurat pe undeva platoșa greu penetrabilă a egoismului.

Smerenia și teama de Dumnezeu întrec toate virtuțile pentru că, dacă sunt căutate atent, pot fi găsite în toate celelalte, într-o formă sau alta. Smerenia înseamnă să iei distanța necesară față de tine însuți așa încât să îi poți vedea pe ceilalți; să îți cureți privirea de obsesiile privindu-te pe tine și calitățile tale pentru a te putea uita la celălalt cu apreciere genuină. În cele din urmă, smerenia, în relația cu ceilalți, înseamnă să îți poți vedea aproapele prin ochii lui Dumnezeu. Smerenia, deși are o componentă ce ține de relația cu Dumnezeu, guvernează în primul rând relația omului cu sine însuși și cu cei din jur. Teama de Dumnezeu este suverană în relația omului cu Ziditorul. Iar această virtute este înțeleasă în conformitate cu vârsta și gradul de maturitate duhovnicească a fiecăruia. Dacă la început frica este orientată către pedeapsa lui Dumnezeu, pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu și Îl cunoaște mai mult, teama devine, de fapt, grija de a nu răni dragostea nemărginită și infinit delicată a Domnului. Despre o asemenea evoluție vorbește și avva Antonie, care a zis despre sine: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama”.

Smerenia și teama de Dumnezeu sunt caracteristicile cele mai pregnante nu doar ale sfinților, ci ale tuturor care încearcă să aibă o minimă viață creștină. Prin universalitatea lor și pentru că, dincolo de aparențe, fac viața mai ușoară, întrec toate celelalte virtuți, după cum ne încredințează avva Ioan cel Pitic.

Autor: Paul Siladi

Sursa: Ziarul Lumina

Sfinţii Părinţi ne învață cum să evităm capcanele vieții / Cuvinte despre bine și rău

Lumea este frumoasă: natura, păsările, animalele, oamenii, florile, aromele, culorile, formele, luminile, podoabele, băuturile, hainele, banii, petrecerile, dansurile, dragostea, călătoriile, locurile frumoase, sărbătorile, ştiinţele, artele, prieteniile, cunoştinţele, lucrurile de slavă, de cinste, desfătările şi câte şi mai câte. Toate acestea alcătuiesc o lume frumoasă, cu o mulţime de frumuseţi. Însă este nevoie de multă atenţie! Căci apropierea de aceste frumuseţi poate provoca stricăciune. Dedesubtul lor se pot găsi capcane, gropi adânci, catastrofe, moartea. Este nevoie de multă atenţie!

Mulţi au pornit să cunoască lumea fără să ştie cum să procedeze, cum să se apropie de ea, cum să îi evite capcanele. Au pornit singuri, în special la vârsta tinereţii, copilăreşte, fără frică şi îndrăzneţi din cauza necunoaşterii pericolului. Singuri, fără călăuze sigure şi fără ajutoare, sau cel mult urmând pe vreunii orbi duhovniceşte, de aceeaşi vârstă sau mai mari, au păţit ceea ce păţesc animalele sălbatice: au căzut în capcană, în groapă.

Uite cum vorbeşte Domnul de patima oamenilor care îndrăznesc să cunoască lumea urmând călăuze oarbe duhovniceşte sau pe unii înşelători din lume. Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14).

Ca să nu păţească deci omul, fie tânăr, fie vârstnic, ceea ce păţesc fiarele sălbatice care sunt călăuzite doar de instinctele lor, ca să nu păţească ceea ce păţesc orbii care sunt călăuziţi de orbi, este nevoie să fie învăţat şi călăuzit în cunoaşterea lumii de către Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aici există siguranţă şi numai aceştia sunt vrednici de încredere.

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor – Ortodoxia şi lumea, traducere din limba greacă de Părintele Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 27-28)

Sursa: Doxologia

Stareţul Efrem Katunakiotul - De tine depinde ca mintea să-ţi fie liniştită / Cuvinte despre bine și rău

foto: владимир чуприков (OrthPhoto)

Să nu stai fără lucrare nicio clipă. În fiecare moment să te cercetezi, să te supraveghezi pe tine însuţi, să vezi dacă eşti în regulă.

Dacă eşti un monah silitor şi nevoitor, te vei cerceta pe tine însuţi să vezi cum ţi-ai petrecut ziua.

Un bolnav nu este supravegheat numai de medic, ci şi el însuşi se cercetează pe sine, să vadă dacă merge spre mai bine sau nu cu acele medicamente pe care i le-a dat medicul. Nu stareţul te va urmări pas cu pas, ci tu însuţi trebuie să te urmăreşti pe tine însuţi.

De multe ori l-am întrebat pe bătrânul Iosif cum a ajuns la această stare duhovnicească. Şi mi-a răspuns:

„M-am adâncit foarte mult în cunoaşterea de sine. Ce eşti tu? Nici măcar un vierme nu eşti. Nimic. A venit harul, te-a ridicat şi ai devenit înger. A plecat harul, iarăşi te-ai întors la starea ta de mai-înainte.”

Dar spune-mi, cum putem să atragem harul?

De tine depinde ca mintea ta să fie liniştită. Numai de tine depinde şi nu de ispititorul care vă atacă, nici de comportamentul împreună-nevoitorului vostru, al fratelui din obştea voastră. Tu însuţi vei fi pricina mântuirii sau osândirii tale. De tine depinde. Când tu îţi doreşti mântuirea şi te sileşti pe tine însuţi, le vei dobândi pe toate prin rugăciune.

Ieromonah Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul

traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti

Sursa: Logos

Sf. Porfirie Kavsokalivitul - Mereu iubește și iartă, alungând din minte orice gând rău / Cuvinte despre bine și rău

Părintele mă învăța prin urmare că gândul rău față de fratele nostru, pe de o parte, ne întunecă sufletul, iar, pe de alta, poate face rău chiar fratelui.

Gândul cel rău degajă o putere negativă care îl influențează în aceeași măsură în care îl ajută rugăciunea. Toate acestea trebuie înțelese corect, prin învățătura Bisericii despre duhurile rele și cele bune și despre lucrările lor (care sunt, în ce privește cele rele, ponegrirea, înșelăciunea, tulburarea, pizma etc., iar, în ce le privește pe cele bune, lucrarea bună a celor ce vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu). 

Gândul rău nu poate fi ascuns. El influențează în mod nefericit pe cel despre care gândim rău, chiar și de departe, chiar și când acela nu înțelege motivul pentru care vine în contradicție cu noi.

Suntem datori, așadar, să fim curați cu inima – curați nu doar de fapte, ci și de gânduri rele, mai ales de amărăciune și ținerea de minte a răului.

Stareţul Nicon de la Optina - Faceţi din Sfânta Evanghelie rânduiala vieţii voastre! / Cuvinte despre bine și rău

Foto: Oana Nechifor

Citiţi Sfânta Evanghelie, pătrundeţi-vă de duhul ei, faceţi din ea rânduiala vieţii voastre. Abordaţi orice lucrare şi orice problemă a vieţii în duhul învăţăturii Evangheliei. Aceasta este singura lumină a vieţii noastre. Printre alte învăţături şi porunci, citim în Evanghelie cum a vorbit Hristos pe scurt despre trebuinţa smereniei şi cum le-a arătat aceasta ucenicilor chiar înaintea patimilor Sale.

Fără smerenie nu poţi fi ucenic al lui Hristos. Fără smerenie inima omului nu primeşte şi nu-şi însuşeşte învăţătura lui Hristos. Inima smerită îl îndeamnă pe om să se supună voii lui Dumnezeu, să primească toate cu cuminţenie, iar Domnul va face în aşa fel încât omul să-şi supună mintea, înţelegerea şi voia sa în ascultarea lui Hristos. Experienţa dovedeşte că cei ce fac totul după priceperea lor culeg roade amare. Ce chinuri pricinuieşte omului “raţiunea independentă”, în ce întuneric al căderii şi al pierzaniei este aruncat omul prin părăsirea învăţăturii şi a căilor lui Hristos! Calea lui Hristos ajunge pentru noi strâmtă şi dureroasă, dar îi dă omului care o urmează ceva ce nu poate da în schimbul nici unui fel de comori deşarte şi vremelnice, sau al plăcerilor acestei lumi – aşa de scumpe sunt darurile dăruite de Hristos celor credincioşi lui… Să ne încredinţăm, aşadar pe deplin voii lui Dumnezeu. Prin rugăciunea inimii Îl încredinţăm pe Hristos pentru a fi alături de noi pe căile vieţii şi de a intra împreună cu El în Ierusalimul cel de sus. Amin

(Stareţul Nicon de la Optina, Editura Doxologia, p. 203)

Sursa: Doxologia

Pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou / Cuvinte despre bine și rău

Gândurile rele hărţuiesc sufletul mândru şi, cât timp el nu se smereşte, nu va cunoaşte odihnă de la ele. Când gândurile năvălesc asupra ta, strigă către Dumnezeu ca Adam: „Doamne, Făcătorul şi Ziditorul meu, Tu vezi că sufletul meu e chinuit de gânduri rele… Miluieşte-mă!” Şi când stai înaintea feţei Stăpânului, adu-ţi aminte cu tărie că El ascultă toate cererile tale şi, dacă îţi sunt de folos, le împlineşte.

A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi.

Fragment din: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 185

Sursa: Ortodox.md

Milostivirea: asemănarea noastră cu Dumnezeu (II) / Cuvinte despre bine și rău

Vorbind de ospitalitate faţă de străini ca expresie a iubirii de aproapele, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază: „De nu primeşti pe străin ca pe Hristos, nici să nu-l primeşti. Iar de-l primeşti ca pe Hristos, nu te ruşina să speli picioarele lui Hristos”[1]. Fapta milei noastre trece la Hristos, pentru că El „nu se ruşinează să întindă mâna şi să primească prin mâna săracului”[2]. Dar o dată cu aceasta, are loc şi o relaţie de „transferare” a milosteniei de pe pământ în ceruri: „Împarte-le celor sugrumaţi de foame, celor îngheţaţi de frig. Trimite-le (cele dăruite) prin mâinile acestora în patria ta, în care te vei duce nu peste multă vreme. Săracii, mai cu seamă, vor putea să-ţi ducă averile în patria ta, ca să le găseşti pe toate pregătite când te vei duce acolo… Averile pe care le pui în mâinile săracilor le pui într-o vistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu”[3].

Privită prin prisma efectelor ce se răsfrâng asupra omului milostiv, această virtute este folositoare mai degrabă celor ce o practică, decât celor către care se adresează. „Săracii sunt doctorii sufletelor noastre; sunt binefăcătorii şi apărătorii noştri”[4], afirmă Părintele bisericesc, producând o spectaculoasă inversare a perspectivei. Urmând aceleiaşi răsturnări de perspectivă pe care o aduce în lume modul paradoxal al lui Dumnezeu de a lucra în universul creat, Sfântul Ioan continuă: „Nu dai cât iei! Dai argint, şi primeşti împărăţia cerurilor. Pui capăt sărăciei, şi te-ai împăcat cu Stăpînul! Vezi că răsplata nu-i egală? Datul este pământesc, răsplata cerească! Datul piere, răsplata rămâne!”[5] Principiul milosteniei este „iei mai mult decât dai”[6], şi pentru a-l ilustra, Sfântul Ierarh reaminteşte minunea înmulţirii grâului şi uleiului în casa văduvei din Sarepta Sidonului, care l-a primit pe proorocul Ilie.[7]

Totodată, suntem stingheriţi de aspectul contract introdus în viaţa creştină: Îi dau lui Dumnezeu, care trebuie să-mi dea înapoi. Aici trebuie să amintim că, în calitatea sa de propovăduitor, Ioan Hrisostomul se adresează unor creştini a căror majoritate era lipsită de convingeri şi era mai mult solicitată de atracţiile lumi. Dar dându-i crezare Anastasiei Sifoniou sub acest aspect, Ioan Hrisostomul apare ca fiind un copil al mediului său: „Un fel de do ut des moralizator este o trăsătură constantă a eticii creştine în Orient. Această răsplată este concepută ca un serviciu adus în echivalenţa (άμοιβή) milosteniei practicate, ca o plată (μισός, μισθοδοσία), uneori chiar ca o tranzacţie comercială (έμπορία)” [8]. Cu toate acestea, autorul are grijă să adauge, şi pe bună dreptate: „Ioan Hrisostom nu ignoră faptul că în raporturile omului cu Dumnezeu, totul este gratis, dat fiind faptul că, orice ar face omul, el rămâne datorul lui Dumnezeu”[9]. Motivul acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi provine exclusiv din bunătatea Lui[10]. Este o dragoste dezinteresată. Dumnezeu nu aşteaptă nimic de la noi, decât mântuirea noastră; nici slujire, nici slavă, nimic din ce am putea să-i dăm Lui. La ce bun? Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Dacă vrea să fie slujit sau lăudat de noi, este pentru ca dragostea Lui pentru noi să devină şi mai arzătoare; în orice lucru, El are în vedere doar mântuirea noastră[11]. Apostolul Pavel numeşte milostenia[12] har, comuniune, diaconie, liturghie[13], adică foloseşte cuvinte ce au în mod limpede un conţinut bisericesc şi, desigur, şi euharistic. Ioan Gură de Aur spune că Hristos în persoană a practicat milostenia[14], dându-i acesteia un caracter hristologic. De asemenea, el subliniază şi caracterul bisericesc al milosteniei, spunând că „milostenia se întinde tuturor şi îmbrăţişează mădularele lui Hristos”. De altfel, faptele bune ce îi cuprind pe mulţi sunt mult mai mari decât cele ce se opresc în jurul unei persoane. Milostenia este mama iubirii, a iubirii ce caracterizează creştinismul, care e mai mare decât toate minunile, prin care se arată şi se dovedesc ucenicii lui Hristos. Milostenia „este medicament pentru păcatele noastre proprii, săpun pentru necurăţia sufletului nostru, scară sprijinită pe cer; ea uneşte Trupul lui Hristos”[15].

Referințe:

[1] Despre milostenie…, Ibidem.

[2] Ibidem.

[3] La Geneză (I), Omilia 20, 5.

[4] Despre milostenie…, Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] A. Sifoniou, art. cit., 250-251.

[9] Ibidem.

[10] La Matei, Omilia 23, 1, PG 57, 318.

[11] La Efeseni, Omilia 9, 4, PG 62, 75. Vezi PG 51, 160.

[12] Despre milostenie în gândirea Sfântului Ioan vezi O. Plassmann, Das Almosen bei Johannes Chrysostomus, Münster, 1960.

[13] II Cor. 8, 4-7.

[14] La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665.

[15] La Tit, Omilia 6, 3, PG 62, 698.

Sursa: Teofan Mada