Predica la Duminica a XI-a după Rusalii: Pilda datornicului nemilostiv "Iertarea ca soluție la purtător" / Părintele Constantin Coman

foto: Doxologia

APOSTOLUL

I Corinteni 9, 2-12

Fraţilor, voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul. Apărarea mea către cei ce mă judecă aceasta este. N-avem, oare, dreptul să mâncăm şi să bem? N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra? Cine slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi Legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de roade». Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre? Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 18, 23-35

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Atunci acel slujitor, îndrăznind, a îngenunchiat şi se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari, şi, punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui.

*

Părintele Constantin Coman- Pilda datornicului nemilostiv

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să vă mai întreb ceva. 10.000 de talanţi faţă de 100 de dinari, m-am uitat într-o arheologie biblică, este o diferenţă enormă. Nu ştiu dacă am calculat bine, dar este vorba despre un raport de 1 la 75000, aproximativ. Este ca şi cum mi se iartă o datorie de 750 de lei şi eu nu pot ierta o datorie de 1 ban, cred că aşa este. Lucrurile, desigur, sunt puse într-o parabolă, dar se poate întâmpla lucrul acesta? Dumnezeu exagerează oarecum ca să ne facă să înţelegem ce?

Pr. Coman: Aici trebuie spuse câteva cuvinte despre limbajul biblic în general. Acesta nu are obsesia exactităţii cifrelor, aşa cum o avem noi. Iată, dumneavoastră v-aţi dus cu mintea imediat la calcularea diferenţelor dintre cele două sume. Preocuparea pentru dimensiunile exacte ale mărimilor despre care vorbim o are cultura noastră, aş zice cultura materialistă. Pentru limbajul biblic, important este mesajul, sensul lucrurilor. În cazul nostru, trebuie pusă în evidenţă atitudinea datornicului nemilostiv prin contrast cât mai mare între suma cu care era el dator şi-i fusese iertată şi suma cu care îi era cineva datornic şi pe care el nu a putut-o ierta. Când ne aflăm cu faţa spre Dumnezeu ca datornici, nu încetăm a cere iertarea datoriei şi milostivire, când ne întoarcem, însă, cu faţa spre semenii noştri, uitam postura de datornic cu care s-a făcut mila şi devenim executanţi nemiloşi ai datornicilor noştri. Este, aşadar, suficient să constatăm că avem de-a face cu o sumă foarte mare, pe de o parte, şi cu o sumă foarte mică, de cealaltă parte. Nu cred că este productiv să începem să calculăm şi chiar să facem echivalentul în aur, pentru a putea să înţeleagă omul de astăzi exact despre ce sume era vorba, aşa cum am văzut recent într-o predică pe această temă, publicată în presa noastră bisericească.

Dar să revenim la conţinutul parabolei. Aici este reflectată o situaţie frecvent întâlnită. Omul nu se poate aşeza în pielea celuilalt. Este o foarte mare defecţiune, care generează foarte mari conflicte în această lume, începând de la relaţia dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre vecini, dintre colegi, dintre superiori şi subalterni. Îi este foarte greu omului a se aşeza în situaţia celuilalt, rămânând în acelaşi timp şi în postura sa. Dacă nu intri în pielea celuilalt, nu poţi să-l înţelegi şi nu poţi să ai faţă de el o atitudine corectă. Când a fost el datornic, s-a aşezat în postura de a cere milostenie, umilindu-se. Când a trecut în postura de creditor şi a avut în faţa lui un datornic, a uitat instantaneu postura de datornic. Este o atitudine egoistă, egocentrică. De fiecare dată, în orice situaţie, eu şi problemele mele mă interesează. Numai prin prisma interesului personal abordez problemele. Când situaţia mea mi-o cere, devin cerşetor, şi iarăşi, când situaţia mea mi-o cere, devin stăpân nemilos. În contrast cu datornicul nemilostiv, avem exemplul stăpânului dintâi, care nu ţine seama de interesul său, ci are capacitatea să se pună în situaţia disperată a datornicului şi să-i ierte datoria.

Eu, ca preot şi ca duhovnic şi ca om vieţuitor în această societate mai mult sau mai puţin fericită, constat că aceasta disfuncţie – adică a nu putea sau a nu vrea să te pui în situaţia celuilalt - este una dintre cele mai frecvente cauze ale marasmului moral în care ne aflăm. Dacă ne-am aşeza în pielea celuilalt, am fi mult mai înţelegători cu el. Când eşti părinte nu te poţi aşeza în postura copilului sau refuzi să o faci; când eşti şef, nu te poţi aşeza în postura subalternului tău, când eşti bărbat nu te poţi aşeza în postura femeii, sau invers; când eşti soţ nu te poţi aşeza în postura soţiei, sau când eşti soţie nu te poţi aşeza în pielea bărbatului. Este o neputinţă şi o slăbiciune foarte mare, care se întemeiază şi ea ca toate neputinţele şi slăbiciunile noastre în egoismul nostru, în îndreptăţirea de sine, în suficienţa de sine. Neputând să te aşezi în pielea celuilalt te îndreptăţeşti la nesfârşit pe tine, şi celuilalt nu-i dai nici un pic de dreptate. Ce dreptate să-i dai dacă nici nu-l iei în calcul?! El ştia că a împrumutat pe cineva, respectivul trebuia să-i întoarcă datoria. Punct. Ce se întâmplase înainte cu datoria sa era alt scenariu, alt film. Acest lucru este atât de frecvent, încât viciază profund viaţa oamenilor şi a comunităţilor umane. De altfel, nu ar fi consumat Mântuitorul Hristos energie şi vorbe cu un lucru care nu ar fi fost esenţial. În Evanghelii sunt numai lucruri esenţiale, deşi noi nu le tratăm ca atare. Atitudinea datornicului nemilostiv este foarte răspândită. La fiecare pas vom descoperi oameni cărora li se iartă datorii de 10.000 de talanţi, dar care nu sunt în stare să ierte datorii de 100 de dinari.

Aş mai spune un singur cuvânt. Morala parabolei este una teologică, din moment ce se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi la datoriile semenilor noştri faţă de noi. Este un cuvânt tot al Sfântului Ioan Gură de Aur:

 „Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară pentru plata datoriei faţă de El, în măsură să şteargă toate datoriile noastre faţă de El, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii”(Omilii la Matei, pag. 709).”

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Pr. Zaharia Zaharou: "Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptățească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu"

Este bine sau nu să ne smerim în fața unui om mândru, egoist, invidios? Mă gândesc că un astfel de om poate profita de smerenia noastră și astfel poate fi încurajat spre păcat.

Foto: Orthphoto

Nu sunt de acord că îl vom încuraja să păcătuiască. Din nou, Domnul nostru Iisus Hristos ne este pildă. Nu există purtare mai nedreaptă decât purtarea oamenilor din vremea lui Hristos față de El. Cum a reacționat Hristos atunci când a fost înjurat și bătut și când toată ocara a căzut asupra Lui (cf. Ps. 68,11; Rom. 15, 3) Cum a biruit? „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”, zice Isaia (Is. 53, 8). Este o problemă de credință. Dar duhul pe care îl învățăm în Liturghie este exprimat de cuvintele Proorocului Isaia cu care începem Proscomidia, că Domnul nostru a fost dus spre junghiere, precum un miel fără de glas înaintea celor care-l tund, fără să opună nicio rezistență, dar „întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune?” (Is. 53, 7-8). 

Acesta este duhul pe care Sfânta Liturghie încearcă să ni-l împărtășească. Și dacă vrem să aflăm folosul Sfintei Liturghii trebuie să avem același cuget, să dobândim același duh, și atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieți: noi vom dărui mica și mărginita noastră viață lui Hristos și vom primi în schimb viața Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsuna cântarea de biruință pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată”. La această biruință ne călăuzește duhul Mielului lui Dumnezeu, Care este dus spre junghiere fără a Se împotrivi celui rău, precum zice Domnul(cf. Mat. 5, 39).

Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptățească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu; pentru că nu suntem dispuși să luăm asupra noastră vina, ci o punem în cârca celuilalt, și acesta este tocmai opusul vieții desăvârșite pe care Domnul a arătat-o pe pământ.

Sursă: „Merinde pentru monahi” de Arhimandrit Zaharia Zaharou

Ce e de făcut când pe copil îl jignesc cei de-o vârstă cu el? / Sfaturi pentru părinţi

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savyeleva pentru Pravoslavie.ru

Ce trebuie făcut când pe copil îl jignesc cei de-o vârstă cu el? Ce fel de trăsături trebuie cultivate pentru ca cel mic să nu fie afectat? Este, oare, vina părinţilor? Preotul Pavel Humerov a răspuns la întrebările Faridei Savyeleva într-un număr recent al revistei pentru părinţi „Viţa de vie”.

Rep.: Părinte, în prezent, pentru mulţi părinţi a devenit arzătoare problema: „Ce să fac dacă pe copilul meu îl jignesc cei de-o vârstă cu el?” Atitudinea dispreţuitoare, proasta creştere, chiar batjocura se acutizează. Părinte Pavel, de ce se jignesc copiii între ei? Care credeţi că sunt cauzele?

Pr. Pavel Humerov: Cauzele pot fi diferite de la caz la caz, dar putem să le enumerăm pe cele mai importante.

În primul rând, de regulă, în orice comunitate, și în special în cea a copiilor, omul nu este acceptat dacă interesele, opiniile, percepţiile sale despre lume, comportamentul şi aspectul său exterior nu corespund cu cele ale majorităţii. Din cauza neconcordanţei intereselor, apare conflictul, confruntarea, în urma cărora cineva nu se încadrează în colectivul dat. La copii, la adolescenţi mai ales, este foarte dezvoltat instinctul de turmă și dacă vreunul încearcă să iasă în evidenţă prin aspectul exterior sau prin comportament, acest lucru nu este agreat.

În al doilea rând, copilul nostru ar putea să nu aibă un caracter suficient de sociabil și comunicativ. Și, dacă nu știe să comunice, să stabilească relaţii, îi irită pe cei din jur care sunt de-o vârstă cu el. Desigur, niciun copil nu merită să fie dispreţuit, dar unii nu sunt în stare să-și manifeste în colectiv trăsăturile puternice, iar cei de-o seamă aceştia sunt bucuroşi să le descopere slăbiciunile.

Pricină pentru atragerea ostilităţii pot fi aspectul exterior sau comportamentul. Dacă, de exemplu, copilul este mai mărunt, suferă de obezitate, este roșcat, sau poartă ochelari, toate acestea pot deveni pretexte pentru jignire. Aspectul neglijent, îmbrăcămintea sărăcăcioasă pot atrage dispreţul. Iar cei sensibili devin pradă ușoară pentru cei cărora le place să-și bată joc de alţii. Zeflemeaua se îndreaptă de obicei spre copiii plângăcioși, timizi, nesiguri pe ei și slabi.

Şi tutela exagerată a adulţilor asupra copilului lor va atrage asupra acestuia adversitatea celorlalţi copii.

Îmi amintesc cum râdeau copiii de o colegă de-a mea pe care părinţii o aduceau de mână la școală până în clasa a șasea, deși școala era la două sute de metri de casa ei. Când o persoană nu este pregătită pentru o viaţă independentă în societate, când toţi hotărăsc pentru ea, o privează de propria părere, atunci ea devine infantilă. Va fi incapabilă şi ca adultă să hotărască singură.

Bineînţeles că o astfel de persoană nu este în stare să construiască relaţii bune oriunde s-ar afla: nu numai la școală, dar nici în viitoarea sa familie! În vremurile noastre a devenit un lucru obișnuit ca o femeie de treizeci de ani, ba chiar și unii bărbaţi adulţi să depindă în totalitate de părinţi: și financiar și moral.

Îmi amintesc de un alt coleg de clasă care, înainte de a veni la noi, a schimbat mai multe școli și clase. Părinţii l-au adus în clasa noastră cu speranţa că, poate, aici o să se adapteze. Istoria, însă, s-a repetat: copiii au râs de el și nici la noi nu și-a făcut prieteni. Evident că motivul trebuia căutat în altă parte decât în clasă, la școală sau printre copii: cauza ţinea de el însuși și de părinţi, care n-au putut să-l înveţe să stabilească contacte cu alţi oameni.

Vreau să fiu bine înţeles: noi nu-i aprobăm pe cei care-i jignesc pe alţii sau râd de ei. Conflictele cu cei de-o vârstă pot apărea nu numai din vina copilului. Poate fi şi ghinion curat la mijloc. Printre copiii din jur poate fi vreo căpetenie care se afirmă jignindu-i pe cei mai tăcuţi și fără replică.

Răutatea copiilor – care, trebuie spus, trece de obicei cu vârsta – nu trebuie considerată o cruzime conștientă și o manifestare a răutăţii înrădăcinate. Copiii, datorită puţinei lor experienţe de viaţă, nu sunt în stare să simtă durerea pricinuită celuilalt. În povestirea scriitorului englez James Barrie, Peter Pan, este o expresie foarte cuprinzătoare și exactă: „Copiii veseli, naivi și nemiloși”.

Rep.: Asta înseamnă că vinovaţii sunt nu numai cei care jignesc, ci și jigniţii? Ce calităţi să cultivi la copil pentru ca el să nu fie ofensat?

Pr. Pavel: Gândiţi-vă la groapa cu nisip: ce copii nu sunt acceptaţi acolo? Zgârciţii, care nu le dau celorlalţi să se joace cu lopăţelele, găletușele şi greblele lor: „Asta e mașinuţa mea, să nu îndrăznești s-o atingi!” Agresivii, care încep să se bată din cauza unor fleacuri. Pârâcioșii, care pentru orice fleac se duc să se plângă: „Uite, ăsta mi-a luat jucăria, mă jignește, pedepsește-l!” – adică cei care trădează.

Colegii de joacă încetează să mai aibă încredere în ei. Nu-i iubesc și nu vor să aibă egoiști printre prieteni. Nu le plac nici cei care se consideră centrul atenţiei, care se joacă numai după regulile lor, îşi impun egoul celor din jur. Nu le place când se străduiesc să impună prietenia lor, în prietenie toţi preferă să comunice de la egal la egal. În special între copii prietenia înseamnă să știi să interacţionezi cu celălalt, nu să tragi plapuma pe tine!

Iată aceste reguli de la groapa cu nisip sunt valabile în orice comunitate de copii sau adulţi. E vorba de abilităţi care se formează chiar din copilărie: abilitatea de a te împrieteni, de a comunica, de a inter-relaţiona cu alţii, priceperea de a te lupta cu slăbiciunile tale: zgârcenia, agresivitatea, ostilitatea…

Rep: Unii spun despre copii că sunt reflexia și continuarea noastră. În ce constă vina părinţilor?

Pr. Pavel: Foarte des, problemele copiilor își au rădăcina în familie, într-o educaţie incorectă. În majoritatea cazurilor, conflictele cu cei de aceeaşi vârstă se întâmplă la copiii care provin din familii cu probleme, în care părinţii se poartă urât cu copilul, îl umilesc și îl jignesc. În școală, astfel de copii sunt fie foarte agresivi, fie foarte inhibaţi. Iar aceasta este „meritul părinţilor”.

Se pot observa câteva extreme în comportamentul parental. În primul rând, inhibarea personalităţii copilului. Ca urmare, copilul percepe toată lumea înconjurătoare ca pe ceva ostil. Sau poate să se înrăiască și să înceapă să-și verse supărarea asupra celor mai slabi de o vârstă cu el.

O altă extremă este tutela exagerată. Când părinţii își îngrădesc odrasla, o opresc de la toate, nu-i lasă nicio iniţiativă, nu-i dau voie să comunice cu nimeni. Copilul începe să se teamă de toţi, cu excepţia părinţilor. Numai să-l atingi cu un deget, că imediat începe să plângă.

O altă situaţie extremă este creşterea unui egoist, a micului tiran în jurul căruia se gravitează toată casa. El va cere acelaşi lucru şi de la copiii din jur.

Când părinţii se confruntă cu problema pe care o discutăm, ei, în primul rând, trebuie să-și îndrepte atenţia asupra lor înșiși, să gândească unde și ce le-a scăpat. În general sarcina noastră părintească constă în a pregăti copilul pentru o viaţă independentă, în care el trebuie să se întâlnească cu oameni foarte diferiţi. Învăţaţi copilul să se adreseze altora cu sinceritate, fără pică, prietenește, binevoitor, dar fără lingușeală. Atunci el îi va atrage şi pe alţi copii.

Rep.: De regulă, primul impuls părintesc este să-și apere copilul…

Pr. Pavel: I-aș sfătui să nu dramatizeze. În asemenea situaţii, e mai bine să nu ne grăbim să-l pedepsim pe cel care jignește. Mai întâi trebuie să ne străduim să înţelegem de ce s-a întâmplat acest lucru: fie trebuie, într-adevăr, să-l apărăm pe copil, fie ceva din comportamentul lui nu este în ordine. Dacă, fără să ne lămurim, îl pedepsim pe cel care a jignit şi prin aceasta facem o greşeală flagrantă, copiii se vor strădui să-și ia revanșa tot asupra copilului nostru!

Îmi aduc aminte de un caz din copilăria mea: eram un copil scund, slab, ușor de rănit. Odată, pe stradă, copiii m-au bătut destul de serios și am ajuns acasă plâns și cu fizionomia șifonată. Care a fost reacţia mamei?

Eu speram că o să-mi plângă de milă, să mă liniștească. Totuși, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Nu pot să redau exact cuvintele ei, dar mi-a zis cam așa: „Ești bărbat și trebuie să înţelegi că în viaţă se întâmplă asemenea lucruri”. La început, atitudinea mamei m-a necăjit, dar apoi am înţeles că este corectă.

Dacă îţi aperi băiatul de orice şi îi plângi de milă, nu faci bărbat din el. El trebuie să înţeleagă că pe lume nu sunt numai oameni plăcuţi. Dar e important în acelaşi timp să-i arătăm compătimire copilului. Eu consider că greutăţile care apar în viaţa copilului îi conferă o experienţă nepreţuită în stabilirea contactelor cu oamenii, sunt o lecţie de viaţă!

Rep.: Mulţi își pun întrebarea dacă să înveţe copilul să riposteze, chiar să se bată.

Pr. Pavel: Nu pot să vă dau sfaturi categorice, dar nu văd niciun rău în a învăţa copilul să riposteze. Abilitatea de a te apăra te ajută să-ţi depășești frica, iar calităţi bărbătești precum curajul și hotărârea, sunt necesare în viaţă. Te-ar putea ajuta cândva să-ţi aperi soţia, copiii, familia, să lupţi. Aceste calităţi ar trebui să le aibă obligatoriu băieţii.

Pe copil, însă, trebuie să-l înveţi să se apere, nu să se bată. Străduiţi-vă să ajungă la el înţelepciunea veche: „Bătaia cea mai bună este aceea pe care ai reușit s-o previi!”. Faceţi-l să înţeleagă că forţa trebuie folosită pentru apărare și nu pentru atac.

Dar nu trebuie nici să fie excesiv de preocupat de autoapărare sau să se bazeze prea mult pe propriile puteri. Există anumite pericole în asta. În primul rând, orice naş îşi are naşul. Dacă nişte huligani vor să-și regleze conturi, o fac în bandă sau înarmaţi, și aceasta este deja periculos. În orice bătaie, se implică adesea oameni pregătiţi, care fac box, carate și altele asemenea. Or, dacă în primul act al piesei pe perete atârnă o armă, în al treilea sigur se va trage cu ea. Dacă omul se pregătește de bătaie, el sigur o găsește. Când adolescentul a învăţat să se bată bine, el va utiliza această deprindere în scopuri deloc pașnice. El însuși îi va provoca pe tovarășii lui. De aceea e nevoie de măsură în toate.

Pe de altă parte, dacă dăm copilul la sambo (tehnică rusească de autoapărare fără armă) sau ceva similar, aceasta poate avea efect pozitiv: copilul devine mai sigur pe forţele sale, învaţă să comunice cu tovarășii de la sală și să suporte durerea fără să facă o tragedie dintr-un ochi vânăt. Vărul meu, care a făcut box în copilărie, nu a performat, dar părinţii lui au zis că acum nu se mai teme să fie jignit și știe să suporte durerea.

De cine se leagă cel mai mult huliganii la școală? De copiii săraci cu duhul, neîncrezători în ei, plângăreţi, de așa-zișii „ţipători”. Cum îi atingi, ei și încep să ţipe. Dacă băiatul sau fata reacţionează la jignire și zeflemea calm, nu plânge și nu le răspunde la fel, atunci huliganii își pierd interesul și caută o ţintă mai potrivită. Asta trebuie să-i învăţăm pe copii!

Rep.: Și, în final, ce putem face când un copil creștin se află într-un mediu neîmbisericit, unde se simte ca oaia neagră a grupului?

Pr. Pavel: Sarcina părinţilor este să găsească pentru copil un mediu propice comunicării. Uneori, la școală copilul are tovarăşi cu care e mai bine să nu comunice prea mult. Se pot găsi prieteni şi în afara școlii. Există cercuri, centre sportive, școli parohiale, cluburi pentru copii. Acolo copilul are posibilitatea să comunice cu alţi copii, cu care au interese comune. Nimic nu-i unește pe copii mai bine decât lucrul în comun!

Copiii de azi nu mai au conflicte pe probleme religioase, sunt destul de pozitivi în ceea ce privește credinţa, sau cel puţin nu mai uimește pe nimeni dacă ești credincios. Totuși, după cum am mai spus, din cauza diferenţelor de valori morale și opinii despre viaţă, între ei nu se poate stabili contact.

De exemplu, în mediul în care am învăţat eu, erau promovate cu totul alte valori decât cele pe care se străduiau părinţii să mi le inculce. Eram la una din obişnuitele şcoli raionale suprapopulate. Copiii înjurau, fumau în pauze, în timp ce părinţii mei își cenzurau riguros vocabularul, îngrijindu-se ca şi eu să procedez asemenea. Copiii de vârsta mea se distrau cu războinici americani, care tocmai apăruseră în URSS pe casete, dar noi nu aveam acasă nici măcar televizor, ce să mai vorbim de video. Interesele noastre nu prea coincideau, deci nu aveam prieteni la școală.

Mai târziu, însă, pe la 14-16 ani au apărut băieţi cu care mă interesa, într-adevăr, să comunic. Construiam împreună avioane, ascultam muzică rock de calitate, mergeam la competiţii. Ne aflam deja în vremea perestroicii, în vremea dezgheţării relaţiilor cu Biserica. În parohii a apărut tineretul. Ne adunam în apartamente, unde se montau spectacole la sărbătorile bisericești şi se desfășurau cursurile școlii de duminică pentru copii. Așa că nu ne plictiseam deloc.

Dacă nu ai prieteni la școală, nu e nicio nenorocire. Adevăraţii prieteni, cei care gândesc ca tine, nu sunt mulţi, deci oamenii apropiaţi de sufletul tău trebuie să-i cauţi în alte locuri.

Este important ca primii prieteni ai copilului trebuie să fie părinţii, la care copilul trebuie să vadă acele calităţi importante pe care trebuie să le aibă un om.

Pe copilul nostru îl ajută foarte mult în viaţă şi încrederea în propriile forţe, iar pentru aceasta trebuie să-l ajuţi să-și formeze o stimă de sine sănătoasă: să-i formezi abilităţi utile, cunoștinţe practice, să dirijezi autoformarea lui, să-i propui cărţi bune. Acesta este fundamentul care face ca viaţa lui să fie împlinită, consistentă, care îl ajută să devină o personalitate.

Un om interesant, integru devine interesant şi pentru cei din jur. Nu trebuie confundat acest lucru cu mândria. Deși fiecare dintre noi trebuie să conștientizeze că nu este mai presus decât alţi oameni, iar înaintea lui Dumnezeu este nimic, trebuie să conștientizeze, însă, în mod real de ce este în stare și ce reprezintă. Dacă omul nu este încrezător în forţele sale, n-o să realizeze nimic în viaţă, nu-i ajunge nici încrederea, nici hotărârea.

În plus, când omul se respectă, este greu să-l jignești – pe cel puternic nu poţi să-l numești în fel și chip, nu poţi să-i cauţi pricină de ceartă, numai cel slab răspunde cu rău la rău. De cel puternic oamenii sunt atrași.

Iar acest lucru se formează cu iubire părintească, cu încurajare, cu susţinere. Apărarea noastră este scutul iubirii pe care ne-o dau părinţii. Acesta ne ajută și când ei nu mai sunt cu noi. Ne ajută să nu ne simţim jigniţi de mărunţișurile vieţii. Numai astfel înlăuntrul nostru va fi o lume luminoasă și bună.

Sursă: Pravoslavie.ru

Preluat de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Te-ar mai putea interesa şi:

Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul(I)

Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul(II)

Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul /Sfaturi pentru părinţi (III)

Fragmente din România reală /3/ Copiii și fericirea părinților

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com