O femeie vorbind despre avortul prin care a trecut: „Au pus copilul într-o pungă și l-au lăsat acolo ca și cum nu ar fi reprezentat nimic”

Sursă: LifeNews.com

Milioane de femei din întreaga lume regretă că au făcut avort și foarte multe dintre acestea au vorbit de-a lungul anilor despre regretul lor. Ele povestesc despre chinul psihologic și remușcările pe care le resimt cu privire la avort și despre dorința lor de a se întoarce în timp pentru a-și anula decizia.

Dar există un fenomen comun în multe dintre aceste povești: modul complet inuman în care personalul medical tratează ceea ce este, în mod evident, distrugerea vieții umane și uciderea unui copilaș printr-un avort.

Reflectă te rog la povestea despre avort a lui Rachel, o membră a campaniei de conștientizare Silent No More. În mărturia ei, aceasta descrie cruzimea cu care personalul de la clinica unde a făcut avortul tratează copilul nenăscut a cărui viaţă tocmai au luat-o.

“Am făcut două avorturi. Primul a fost la 16 de săptămâni de sarcină. Soțul meu de atunci m-a pus să aleg între el şi copil. L-am ales pe el. ALEGERE GREȘITĂ!

Mi-am privit copilul cum se mișca în pântecele meu cu o noapte înainte de injecția salina. Mi s-a spus că bebeluşul nu va simți nimic. Am fost tratată ca și cum nu aș fi avut inimă.

Doctorul a scos copilul afară și eu am țipat, iar el m-a întrebat de ce am țipat?

Apoi copilul a fost dat asistentei pentru a-l pune într-o pungă transparentă și l-am văzut . Ea doar stătea acolo ca și cum bebeluşul nu ar fi reprezentat nimic. M-am simțit goală și lipsită de credință pentru ceea ce tocmai făcusem.

Când soțul meu a venit să mă ia, am simţit cea mai puternică ură față de el. Niciodată nu am mai simțit iubire pentru el și la scurt timp am divorțat. Al doilea avort a fost când eram proaspăt căsătorită (am rămas însărcinată în luna de miere.)

Apoi, când sarcina avea 12 săptămâni, soţul mi-a spus că trebuie să avortez. Mi-a zis că asta ne-ar forţa să rămânem într-un apartament și niciodată nu am avea nimic. De asemenea, pentru că am participat la înmormântarea mamei fostului meu soţ, el a crezut că e posibil să îl fi înşelat și copilul să nu fie al lui. Susţinea că mă crede că acesta este copilul lui, dar în continuare prefera avortul.  I-am spus cât de mult m-a rănit primul avort. Am fost neîncrezătoare că aș face-o din nou.

În timpul avortului m-am urât și m-am simțit amorțită. După aceea nu am mai discutat despre avort iar soțul meu nu are vreo remușcare cu privire la decizia pe care am luat-o. Avem un fiu de 31 de ani cu probleme serioase și simt că Dumnezeu mă pedepsește prin el pentru avorturile făcute. De asemenea, simt că fiica mea nu ar fi făcut avort dacă nici eu la rândul meu nu aş fi făcut. Nu-mi amintesc cum a aflat. M-am simţit de-a lungul anilor ca o criminală fără inimă pentru că, în loc să-mi dau copiii spre adopție, eu pur și simplu i-am ucis.

M-am tot gândit la ceea ce erau, la cum ar fi arătat. Acestea s-au întâmplat acum 35 și 32 de ani și încă mă mai doare. Nu m-am gândit să le dau nume, să le ofer un memorial sau să îi cinstesc cumva, ci doar prin cele două programe pe care am încercat să le duc la capăt. Ieri am ajuns la Silent No More. Plângeam și mă rugam lui Dumnezeu și El mi-a spus numele Ruth. Cred că Dumnezeu mi-a arătat că am avut o fată și El a numit-o Ruth. Este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat cu privire la avorturile mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu! Poate că de data aceasta va fi vindecare pentru mine.

Traducere: Alina Codiţă

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Avorturile lor – ce scot la iveală cu adevărat aceste mărturii?

de Albert Mohler, LifeSiteNews, 15 noiembrie 2013

Un eveniment remarcabil a atras atenția în luna noiembriea a anului 2013 în ceea ce privește lungul proces american asupra tragediei avortului. Este vorba despre apariția pe pagina de titlu a revistei New York a unei povești intitulate: „Avortul meu”. Articolul a adus în atenție “relatările a 26 de persoane din interiorul unui război cultural fără sfârșit”.

Chestiunea este captivantă întrucât oferă mărturii ale femeilor care și-au avortat copiii – unele în mod repetat. Meaghan Winter își începe articolul prin plasarea acțiunii în contextul anului 2013, la 40 de ani de momentul în care Curtea Supremă a SUA a decis în cazul Roe vs. Wade, având convingerea că a rezolvat problema.

După cum explică Winter: „Dintre toate bătăliile războiului cultural din ultima jumătate de secol, probabil niciuna nu pare mai departe de a fi soluționată, în termeni legali și în conștiințele noastre, decât avortul.”

Această mărturie, luată separat, este de-a dreptul revelatoare, fiind de la sine evidentă. Apărătorii avortului legal sunt în particular nedumeriți și frustrați de acest lucru. Convingerea lor era că Roe rezolvase chestiunea și că avortul la cerere avea să devină un aspect important din consensul moral al națiunii. Însă cazul Roe nu a oferit o soluție și de aceea avortul a fost și este de atunci încoace un conflict moral central inevitabil în această națiune.

Înainte de cazul Roe, mișcarea pro-viață nu era bine închegată. Se poate demonstra chiar că Roe a declanșat mișcarea pro-viață și a transformat-o într-o putere morală și politică în America. Conștiința națională privind avorturile este mult mai conflictuală acum decât era în 1973. Argumentele pro-viață și dezvoltarea tehnologiilor imagistice medicale prenatale au condus la schimbarea atitudinii față de avort, astfel încât mai mult apără viața tinerii americani decât o fac părinții lor. Mulți americani se identifică acum mai curând ca fiind pro-viață decât pentru libertatea de a alege.

Pe de altă parte, există o mică parte dintre americani care sprijină cauza Roe și disponibilitatea avortului legal, cel puțin în primele luni de sarcină. America are de altfel o conștiință națională divizată și o inimă divizată în ceea ce privește avorturile. Însă acest lucru trebuie privit ca o victorie a mișcării pro-viață, pentru simplul fapt că avortul rămâne o atât de controversată problemă morală încât zdruncină pretenția că avortul la cerere este un aspect definitiv stabilit. El nu este, după cum  scoate în evidență articolul publicat.

Revista New York este un barometru pentru pulsul cultural urban al națiunii. New York-ul este liberal din punct de vedere social și cultural, iar avortul la cerere este sprijinit de un procent dramatic de mare al populației. În unele cartiere ale orașului majoritatea sarcinilor sfârșesc cu avort. Însă acest articol scoate în evidență foarte clar faptul că avortul este încă un subiect care dă bătăi de cap conștiinței new york-ezilor.

Meaghan Winter amintește în articol de faptul că o serie de state au adoptat legislații privind avortul mai ales în ultimii doi ani. În această perioadă, explică ea, „26 de state au adoptat 111 prevederi restricționând avortul”. După secole întregi de legislație și provocări juridice privind avortul, „niciun consens nu se arată la orizont privind când, unde, cum și dacă o femeie ar trebui să poată să întrerupă o sarcină”. Ea adaugă în mod corect că Roe „a fost un caz limitat din punct de vedere al sentinței”. Nu am auzit pe nimeni recunoscând acest lucru atunci când decizia a fost luată în 1973.

Apoi Winter aruncă bomba: „Însă în ciuda tuturor protestelor și a reglementărilor, a părerii că avortul e <<lipsit de pericol, legal, rar>> sau <<avortul este o crimă>>, el este parte din viața de zi cu zi. Aproape jumătate din sarcini sunt neintenționate; aproape jumătate dintre acestea – 1.2 milioane – sfârșesc în avort, anual”.

Aceasta este tragedia avortului. Mișcarea pro-viață a câștigat câteva lupte și anumite state adoptă noi restricții, însă valul morții de copii avortați continuă să se ridice cu milioane de victime de la Roe v. Wade încoace.

Cele 26 de mărturii publicate în articolul revistei sunt sfâșietoare și profund problematice. Este evident că multe dintre femeile care-și povestesc experiența nu au conștientizat încă ce este cu adevărat avortul și cum trebuie să se raporteze la copilul a cărui viață a fost luată. Nicole, care scrie din Kentucky, avea 19 ani când a fost constrânsă emoțional de prietenul ei să facă avort. „Nu cred că avortul înseamnă ucidere”, spune ea, „dar am fost întotdeauna împotriva lui”. La o lună după avort, povestește Nicole, amândoi au regretat că au ales avortul. Ulterior adaugă: „Când plâng din cauza asta, plâng singură. El crede că m-ar întrista să vorbesc despre asta, dar nu vreau ca bebelușul nostru că creadă că l-am uitat. Nu am auzit pe nimeni altcineva aici care să fi făcut avort.”

Atenție mare la cum se referă la copil: „bebelușul nostru”. Faptul că viața din ea era într-adevăr o persoană, nu doar țesut, reiese chiar și din felul în care ea își amintește despre copilul pe care îl regretă.

Anya, pe de altă parte, spune că nu are niciun regret. A făcut avorturi în 2003 și 2006. În drum spre al doilea avort, i-a cerut prietenului ei să o lase pe ea să conducă, el nefiind într-o stare emoțională bună. „Respect faptul că pentru el era o experiență emoțională. Eu nu mă gândesc niciodată la avorturi. Când le spun oamenilor, primesc drept răspuns o privire panicată și când le spun că sunt în regulă în privința asta, primesc o a doua privire panicată. Sfârșesc încurajându-i eu pe ei.”

Alex, în vârstă de 24 de ani, a făcut 2 avorturi. „Uneori regreți, alteori te simți bine,” spune ea. „Te gândești că bebelușul ar fi avut un an acum”. Și remarcăm din nou, fata își amintește de el ca de un copil, nu altceva.

Maria, pe de altă parte, a făcut un avort în Pennsylvania în 2003. În timp ce ea suferea de contracții post-avort, soțul ei o întreba unde vrea să meargă în vacanță. „Ne-am planificat o excursie în Spania”, povestește ea. Oare conștiința ei a urmat-o în Spania?

De ce a publicat revista New York acest articol? Meaghan Winter afirmă că „avortul este ceva despre care ne simțim mai în largul nostru când vorbim la modul abstact”. S-ar putea să aibă dreptate. Susținătorii vieții, citind acest articol important, acceptă faptul că atât de multe femei se află într-o situație atât de constrângătoare încât văd avortul ca pe o scăpare, deși aceasta înseamnă moartea copilului. Asta scoate în evidență munca atât de nobilă și esențială pe care o depun centrele pentru sarcini în criză, precum și cât este de necesar ca aceste femei să fie asistate și îndrumate și după ce au ales viața pentru copiii lor.

Dacă scopul acestui articol a fost de a ajuta femeile să depășească stigmatul avortului, este greu de imaginat că a reușit. Faptul că acest articol apare la 4 decenii după cazul Roe este dovada că acea decizie a eșuat să restabilească conștiința națională privind avortul.

Mișcarea pro-viață întâmpină provocări uriașe în misiunea sa de a accesa conștiința națională, însă există și oportunități mari. Din acest articol reies ambele cu foarte multă forță.

Pentru susținătorii avortului, aceste mărturii reprezintă o respingere a strategiei lor de a vorbi constant despre „dreptul femeii de a alege”, fără nicio referire la copilul implicat. Copilul refuză să dispară. Când aceste mărturii despre avort relevă că însele femeile care au făcut avort vorbesc despre „copilul nostru” și despre cum „copilul ar fi avut acum un an”, eșecul moral al argumentului pro-avort este mai mult decât evident. Copilul refuză să părăsească tabloul.

Elementul esențial este surprins puternic în poemul lui Bryce A. Taylor, „Cum să faci un avort”, publicat în First Things:

Nu te gândi la pistruii ei sau ai lui

Sau la cât păr sau la ce zâmbet

Sau dacă ar înota ca un expert

Sau la vioară dacă ar avea talent.

Nu te gândi la absolvire, la iubire

Sau calcule, sau nea, sau primăvară

Ori la altceva ce ți-ar aduce aminte

De viitorul aflat acum în pântece.

Nu lua în calcul anxietatea sau căința

Nu te neliniști dac-auzi conștiința

Nu lua în calcul legătura și nu lăsa

Pe demodatul Don Quijote-a te influența

Iar la răscruce de vei fi – nu irosi cerneala

Pe cercetări de sine. Nu simți. Nu gândi.

Meaghan Winter spune că americanii preferă să vorbească despre avort ca despre ceva abstract. Dar, după cum poemul clarifică, copilul nu e de acord să rămână o abstracţiune. Din acest motiv ar trebui să privim la acest articol ca la o dovadă a urgenței și a provocării enorme de a apăra viața, precum și a marii noastre oportunități de a o apăra.

Traducere: Iulia Catargiu

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Gravidă pe poante: Cum o dansatoare profesionistă şi-a riscat cariera pentru a alege viaţa

"Soluţia la o criză de sarcină constă în eliminarea crizei şi nu a copilului.", declară Jeannie W. French, fondatoarea National Women's Coalition for Life

Potrivit studiului realizat în septembrie 2012,de Institutul pentru Politici Publice, România se situează la nivel ​mondial pe un îngrijorător loc 6 în privința numărul avorturilor, cu aproximativ 120.000 realizate în fiecare an. ​Cu o populație de circa 15 ori mai mare decât a României​, Statele Unite au doar de 6 ori mai multe avorturi. Această diferență se datorează eforturilor organizațiilor pro-viață și faptului că femeile care află că sunt însărcinate au la dispoziție numeroase centre de consiliere în criza de sarcină. În prezent, numărul centrelor de consilere este de patru ori mai mare decât cel al clinicilor de avort. Din păcate, în România Parlamentul a respins în anul 2012 Propunerea legislativă privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criză de sarcină (L275/2012).

Mărturii precum cea de mai jos arată cum consilierii ajută ​la eliminarea crizei, nu a copilului, care nu rezolvă criza.

Rebecca împreună cu fiica ei Jeniffer

Dupage, Illinois, 15 septembrie, 2011 (LifeSiteNews.com)

Rebeca avea 23 de ani, era singură şi se bucura de o carieră de succes ca dansator profesionist, când a aflat, spre disperarea ei, că este însărcinată. Vestea nu putea să vină într-un moment mai nepotrivit pentru ea.

Era februarie 2009 şi tocmai semnase un contract cu Opera Naţională din Washington pentru perioada aprilie-iunie a acelui an.

„Trebuia să mă decid dacă aveam să continui contractul sau să renunţ la el datorită sarcinii", a declarat dansatoarea, a cărui nume de familie nu doreşte să fie menţionat, într-un interviu pentru LifeSiteNews. „A fost o adevărată provocare pentru mine această decizie, deoarece nu ştiam cum avea să arate corpul meu."

"Eram speriată, nervoasă şi supărată", a mărturisit ea.

Rebecca, care crescuse într-o familie creştină, cu principii pro-viaţă, simţea acum că are de făcut o alegere chinuitoare între o întrerupere a sarcinii şi o posibilă încheiere a carierei.

În timp ce dansatoarele căsătorite uneori dansează şi după ce au copii, adesea menţinând contactul cu această industrie prin intermediul soţilor lor dansatori, Rebeca spune că situaţia nu este aceeași în cazul mamelor singure. Nu doar că mamele singure se confruntă cu o pauză devastatoare în cariera lor, dar există şi o altă provocare pentru ele, aceea de a găsi o îngrijire copilului care să se potrivească cu programul neregulat al unui dansator.

Rebeca spune că nu a întâlnit niciodată o dansatoare profesionistă care să fie, de asemenea, şi mama singură.

Cu toate acestea, în cele din urmă, tânăra a reuşit să ducă la bun sfârșit contractul cu Opera din Washington, după care s-a întors în oraşul său natal, Chicago. Ajunsă acolo ea şi-a ţinut sarcina ascunsă de familie şi prieteni.

Într-o zi, copleşită de gândul că devenind mamă îşi va distruge cariera, la realizarea căreia muncise din greu, a mers la un magazin naturist pentru a căuta o metodă de avort „holistică”. Ce a găsit în schimb a fost o vânzătoare pro-viaţă care i-a dat informaţii despre un centru pentru criză de sarcina local, CareNet Pregnancy Services of DuPage.

Rebecca s-a dus şi a făcut o ecografie la unul din centrele lor. Dar ceea ce afectat-o cu adevărat, spune ea, a fost întâlnirea cu o femeie ce avusese un avort şi cu care centrul a pus-o în legătură.

„Mi-a vorbit despre cât de mult regretă avortul făcut", îşi aminteşte Rebecca „Însă un lucru m-a blocat pur şi simplu. Mi-a spus că nu mărturisise acest lucru nimănui."

După această experienţă, Rebecca s-a hotărât să se destăinuie unei prietene, care, la rândul său, i-a mărturisit că şi ea făcuse un avort și trecea prin problemele post-avortive.

Încă nedecisă, Rebecca şi-a făcut o programare pentru avort la Planned Parenthood. Dar, în dimineaţa în care avea programarea, o sună pe această prietenă, care a venit la ea acasă şi a ajutat-o să le spună vestea şi părinţilor ei.

În noiembrie, Rebecca a adus pe lume o fetiţă, reuşind apoi să revină la dansul profesionist, fiind ajutată de părinţii ei care au grijă de micuţă atunci când ea este plecată.

Fiicei ei, Jennifer, care are aproape doi ani, îi place să danseze împreună cu mama ei şi o aclamă la concursuri şi spectacole.

„Ea este partenerul meu de dans. E o binecuvântare. Îi place să danseze cu mine acasă şi doar ce am dansat în jurul casei", spune Rebecca. „A o avea pe ea mă face cea mai fericită persoană".

Sfatul Rebeccăi pentru alte femei care se confruntă cu sarcini neplanificate este să nu le fi teamă să caute și să apeleze la tot ceea ce le poate sprijini pe ele și copiii lor.

„Mi-a fost teamă că voi fi judecată de oamenii de la biserică şi de cei pe care i-am cunoscut în comunitatea creştină", povesteşte ea „Fiind însărcinată iar ei ştiind că nu sunt căsătorită ar fi fost ca şi cum aș fi avut scris cu litere roşii pe mine lucrul acesta”.

Dar ea recunoaşte că susţinerea de care a avut parte, atunci când, în cele din urmă, şi-a deschis sufletul şi a cerut ajutor, a fost ceea ce a convins-o să meargă mai departe.

„Au fost oameni care au venit la mine şi m-au îmbrăţişat spunându-mi că Dumnezeu mă iubeşte pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea am făcut", a declarat ea.

Cara Bain, director adjunct de consiliere la CareNet of Dupage, susţine necesitatea unei reţele de sprijin. Ea spune că centrul se străduieşte să umple golul din jurul acestor femei care sunt supuse mai degrabă presiunii de a avorta decât să fie aibă parte de un sprijin iubitor.

„Noi furnizăm servicii ce pot oferi sprijinul de care clientele noastre au nevoie, sprijin ce poate le lipseşte." a declarat ea pentru LifeSiteNews. „Avem un program numit Connections care reuneşte un grup de femei de la o biserică din oraş cu tinerele însărcinate, astfel încât ele să poată primi suport emoţional pe toată perioada sarcinii".

Centrul are, de asemenea, şi un consilier profesionist care îi poate îi consilia atât pe părinţii viitoarei mame cât şi pe tatăl copilului.

Organizaţia sărbătoreşte anul acesta a 30-a aniversare şi estimează că în această perioadă a ajutat între opt şi zece mii de femei aflate în aceeaşi situaţie ca şi Rebecca, să aleagă viaţa.

Cara Bain spune că femeile aflate în criză de sarcina adesea se grăbesc să facă o alegere, fără a-şi acorda suficient timp pentru a se gândi la decizia ce trebuie luată. De multe ori sunt influenţate de cei din jurul lor dar, în definitiv, decizia trebuie să le aparţină.

„Deşi oamenii care vă iubesc sunt importanţi în acest proces, în cele din urmă cel mai mult contează ceea ce simţiţi voi" - este sfatul ei pentru femeile aflate în criză de sarcină. „Trebuie să luaţi o decizie pe care să nu o regretaţi."

Rebecca nu putea să nu fie de acord cu asta.

"Urmează-ţi inima!" - spune ea "Acesta nu e sfârşitul. Este începutul a ceva nou."

 Prelucrare după LifeSiteNews

Traducere: Eugenia Turcu 

 
Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
 

O scrisoare deschisă către femeile care au făcut avort

de Kristen Walker Hatten

12 martie 2013 (LiveActionNews.org) - De obicei îmi condimentez blogul cu ceva umor, dar astăzi o să fiu extrem de serioasă... în cea mai mare parte a articolului.

Iată care-i treaba: Primesc multe e-mailuri de la multe persoane. Unele dintre ele vor să-mi demonstreze cât de idioată sunt, dar multe au o poveste de zis. 

Păi, până la urmă toată lumea are câte o poveste, dar majoritatea femeilor care-mi scriu povestea vieţii au şi câte un avort undeva în istorioară.

Nici măcar una dintre ele nu mi-a zis vreodată: „De-abia aşteptam să fac un avort.” sau „M-am simţit extraordinar după avort.” sau „Nu am avut niciodată dubii în legătură cu hotărârea mea de a face avort.” Tot mai aştept pe cineva care să-mi scrie că „Am făcut un avort, m-am simţit fantastic şi sunt super fericită că l-am făcut!” (Oricum, probabil că n-aş crede-o nici măcar o clipă).

Cel mai adesea aud cuvinte de genul: „constrângere”, „rămasă fără opţiuni”, „singură” şi „îngrozită”. Mai aud cuvinte precum „regret” şi „tortură”, „depresie” şi „negare”.

Din experienţa mea acumulată în urma discuţiilor cu diverse femei, atât înainte cât şi după ce am intrat în mişcarea pentru-viaţă, m-am convins că până la urmă efectiv toate femeile regretă că au făcut avorturi. Chiar cred cu tărie asta. N-am întâlnit până acum nici o mamă care să regrete că şi-a născut copiii şi n-am întâlnit nici o femeie care să nu regrete că a făcut avort.

Dacă ai făcut avort, există mari şanse ca în adâncul inimii să-l regreţi.

S-ar putea să îţi exprimi pe faţă regretul sau s-ar putea să te arăţi foarte furioasă pe cel care-ţi sugerează că ar trebui să-ţi pară rău. În orice caz, eu cred că în adâncul inimii tu suferi. Şi vreau să te ajut.

Vezi tu, cunosc o doamnă foarte drăguţă la inima căreia am vrut de mult să ajung în mod special, dar care se ofensează imediat ce se aduce în discuţie subiectul numit avort. De fiecare dată când aduc vorba despre avort pe Facebook – se mai întâmplă din când în când – ea apare adesea de nicăieri şi postează un comentariu cu referire la dreptul femeii de a alege ce face cu corpul ei.

Dar din întâmplare ştiu că ea a făcut avort. Şi mai ştiu şi că ea n-a vrut să-l facă. Dar nu ştiu dacă ea ştie că eu ştiu. Este o situaţie ciudată, în cel mai bun caz.

N-o cunosc prea bine, dar adesea îmi vine să-i scriu şi să-i spun că „Ştiu că ai făcut avort. Ştiu că te doare.”

Totuşi nu ştiu dacă e cel mai potrivit să procedez aşa ceva. Nu vreau ca ea să creadă că vreau astfel să am câştig de cauză în discuţiile noastre. Iar asta m-a pus pe gânduri. Ştiu o grămadă de femei care au făcut avort şi vreau să le zic în principiu cam acelaşi lucru tuturor.

Aşa că vă scriu tuturor chiar acum, în acest blog. Tuturor celor pe care vă cunosc personal dar celor pe care nu vă cunosc. Dacă aţi făcut avort, iată care-i mesajul meu pentru voi. Nu are girul vreunui specialist în psihologie, iar eu nu sunt un consilier autorizat. Nu ştiu dacă spun „cuvintele potrivite”. Vorbesc pur şi simplu din inimă: 

  ***

Nu sunt mânioasă pe voi şi nici nu ţin duşmănie. N-am nimic de zis în legătură moralitatea a ceea ce aţi făcut. N-am nimic de zis nici în legătură legile sau cu drepturile femeilor sau cu etapele de dezvoltare a fetuşilor. Nu mă interesează să port sau să câştig o discuţie în contradictoriu.

Ştiu că credeţi că n-ar trebui să simţiţi nimic pentru copilaşul vostru avortat. Vreau să ştiţi că este în regulă. Ce simţiţi este absolut normal. Ceea ce simţiţi este doliul pentru pierderea copilului vostru.

Nu vă aşteaptă decât iertare şi vindecare.

Este normal să plângeţi. Este normal să fiţi contrariate. Este normal să aveţi regrete. Este normal să fiţi furioase. S-ar putea să fiţi furioase şi pe mine chiar acum. Credeţi-mă - pot face faţă.

Dacă vreţi să vorbiţi cu mine, vă pot ajuta să cunoaşteţi oameni care au trecut prin ce treceţi voi acum şi cunosc lucrurile astea, pentru că sincer eu nu le cunosc. Dar sunt şi eu om, deci ştiu ce este aia durere şi ştiu că vreţi să se termine.

Există oameni cu care puteţi sta de vorbă. Există lucruri pe care le puteţi afla citind, le puteţi face, le puteţi învăţa şi le puteţi descoperi şi care vă vor ajuta să vă vindecaţi. Sunt câteva linkuri la sfârşitul articolului care vă vor da idei ca să vă puneţi în mişcare sau, dacă vreţi, îmi puteţi trimite un e-mail.

Vorbesc efectiv în numele fiecărei persoane pro-viaţă pe care o cunosc când spun asta: Vreau să vă ajut. Nu este vreo şmecherie la mijloc ca să vă fac să vă deschideţi inima în faţa mea şi să vă pot judeca. Nu găsesc nicio plăcere în a vă judeca. Nu sunt de părere că voi „meritaţi” să suferiţi sau să fiţi pedepsite. Dacă ar fi aşa, atunci şi eu aş merita aşa ceva. Şi restul lumii.

Meritaţi mai mult. Meritaţi acceptare şi vindecare.

Oricine aţi fi, există atâţia oameni pe care nici nu-i cunoaşteţi dar care de-abia aşteaptă să vă ajute. Şi eu mă număr printre ei.

Şi oamenii ăştia vor să vă ajute: Rachel’s Vineyard

Şi aceştia: Silent No More

Puteţi să-mi lăsaţi şi un e-mail. Şi să aveţi încredere că tot ce-mi veţi spune va rămâne doar între noi.

Oricine aţi fi, eu mă rog din inimă să vă vindecaţi şi să fiţi fericite.

  ***

Sursa: LifeSiteNews