Am primit un gând incredibil: „Minte! Minte, că ai făcut avort și păstrează copilul!”/ Mărturii despre criza de sarcina, 01

În viața fiecărei femei există momente de mari intensități interioare, un fel de frământare puternică a aluatului sufletesc, timp în care plămădeală duce spre culmi nebănuite până atunci de firea ei firavă.

Momentul în care sufletul și cugetul meu au primit provocarea maximă din partea vieții a fost atunci când am rămas însărcinată pentru prima oară, în 2006.

Eram o femeie tânără, în cei peste 25 de ani ai mei, aflată mereu în centrul atenției bărbaților, ceea ce-mi oferea o anumită încredere de sine, visând însă în adânc la o dragoste eternă. Mă simțeam în cea mai plină perioadă a vieții mele, în care totul îmi părea posibil. Aveam un job foarte bun și eram implicată într-o relație ca-n cărțile Sandrei Brown, de o pasiune nebunească, cu un bărbat de o frumusețe răvășitoare. Care nu era al meu, ci era el însuși într-o relație de câțiva ani cu o altă femeie, pe care, spunea el, nu o mai înșelase niciodată. Nu îmi doream însă să-l fur cuiva, era chiar prima și ultima oară când, împotriva principiilor mele, eram o „cealaltă femeie” din viața unui bărbat. Știam că relația noastră se va sfârși când pasiunea intensă se va mistui în propriul ei foc. Știam și simțeam că el încă își iubește prietena (acum știu sigur că nu așa este iubirea, iubirea adevărată nu înșală), însă asta nu mă deranja. Deocamdată eu îi ocupam mințile și asta îmi era de ajuns. Așa gândeam eu atunci, așa simțeam.

Povestesc acum ca despre viața altei persoane, parcă a unei străine, și nu a mea…

Am început să observ după vreo 5 luni de relație, că…. arăt din ce în ce mai bine, sânii parcă îmi crescuseră, tenul și pielea erau din ce în ce mai strălucitoare. Ce mai, parcă înflorisem ca o floare de primăvară! Mă bucuram, în infatuarea mea, de atenția sporită a celor din jurul meu, care mă elogiau zilnic. Până când o colegă de serviciu m-a întrebat: „Fată, nu cumva ești însărcinată?!”. Ups, la asta chiar nu mă gândisem. Îmi întârziase ciclul aproape 2 luni, dar asta mi se întâmpla de 2–3 ori pe an, de aceea nu mă alarmasem până atunci. În plus, noi ne protejam. Odată luasem chiar și o pastilă de a doua zi.

Îmi iau însă un test de sarcină, mă duc în toaletă. Oroare! Iese pozitiv. Lumea mea se prăbușește! Știam că el îmi va spune să fac avort. Iar eu avort îmi propusesem, încă de când am auzit prima oară cuvântul, să nu fac niciodată așa ceva. I-am spus, m-am dus la control. La ecografie, medicul îmi spune că am o malformație la uter și că sigur voi naște un copil cu probleme, mai ales din cauza pastilei de a doua zi. Lumea mea era la pământ. Era o luptă pe viață și pe moarte în sufletul meu. Simțeam o presiune imensă pe umerii mei. Visul meu de a avea o familie fericită, fără divorțuri, despărțiri, era dintr-o dată atât de departe, de neatins. Crescusem fără tată de la vreo 8 ani și mă chinuia gândul să-i fi făcut și copilului meu la fel.

Ador copiii, iar atunci eram pentru prima dată mamă. Mamă ești din momentul în care copilul este zămislit în pântecele tău. Au urmat zile întregi de discuții, de frământări, de nopți nedormite. El punea o presiune imensă pe mine, iar eu nu doream sub nicio formă să-mi clădesc viitoarea viață pe sfâșierea unei alte femei, cu un bărbat pe care nu-l iubeam și care nici el nu mă iubea la rândul lui. Iar să-mi omor copilul, primul meu copil, printr-un avort, care, chipurile, m-ar fi scăpat de probleme, m-ar fi sfâșiat pe mine. Și nu cred că mi-aș fi revenit vreodată, știind ce am făcut.

I-am spus însă că o să fac avort, iar el a promis că mă lasă în pace, după cum l-am rugat. M-am dus în oraș să caut un cabinet într-o zonă unde știam că sunt mai multe. Doream să fie o femeie ginecolog. Ca și cum aceasta ar ușura cumva rușinea și durerea mea… Căutarea mea de atunci, preumblarea mea prin oraș, timp de o oră-două, nu o voi uita niciodată. Căutam un cabinet să fac avort, rugându-mă la Dumnezeu să nu găsesc niciunul. Și nu am găsit. Deși eram într-un loc în care văzusem foarte multe, acum, în nebunia mea, nu le mai găseam, deși am întrebat. Am amânat avortul. Mai aveam o săptămână și făceam 2 luni de sarcină. Îl chem pe el la o întâlnire într-un parc. Îi spun că nu am făcut avort și că m-am hotărât să păstrez copilașul, fără să cer nimic de la el. El a luat foc, s-a rugat de mine „să nu-i distrug viața”. Nici nu vroiam. Bărbatul care mai ieri era înnebunit după mine, acum îmi spunea lucrurile acestea. Din nou, i-am spus că voi face avort, ca să pun capăt presiunilor. Și alungându-mi toate gândurile din minte, a doua zi mi-am propus să mă duc la medic. Eram ca un robot, fără simțăminte. Însă, în adâncul meu, așteptam ceva de la Dumnezeu. Să facă cumva… El…

M-am dus la o clinică unde știam sigur că voi găsi un doctor. Nu mai aveam nici preferințe. Intru la ecografie, îi spun situația mea, că mă gândesc să fac avort. Îi spun și ce mi-a spus doctorul de la prima ecografie. Îmi văd copilașul pe ecran. Doctorul îmi spune: „Este un copil perfect!” și că să mă gândesc bine până a doua zi, că ar fi păcat să… fac avort. Deși momentele erau pline de o emoție de maximă intensitate, eu, totuși, în adâncul meu, aveam o liniște pe care nu o puteam nici explica. Simțeam că… va fi bine… cumva. A urmat noaptea. A doua zi trebuia să mă duc la cabinet cu o decizie finală. Sarcina era deja destul de avansată, nu mai puteam amâna. Nu-mi mai aduc aminte zbuciumul din sufletul meu din noaptea aceea. Știți de ce? Pentru că m-am rugat să-mi dea Dumnezeu în gând o soluție, astfel încât nimeni, dar nimeni, să nu sufere. Și mi-a dat.

Am primit un gând care mi-a spus ceva incredibil: „Minte!”. „Minte că ai făcut avort și păstrează copilul, crescându-l undeva departe, să nu afle el niciodată!”. M-am hotărât instant să fac exact așa. Atunci mi s-a întâmplat ceva incredibil. S-a așternut în sufletul meu o liniște, o pace pe care niciodată, dar niciodată în viața mea nu o mai experimentasem. Nimic nu mă putea tulbura. Puteau să fie împrejurul meu războaie, cataclisme, că nimic nu mi-ar fi luat acest simțământ adânc.

Am născut un băiețel perfect și frumos care este bucuria vieții mele. Tatăl lui a aflat târziu că eu am născut, a rămas șocat, însă nu s-a mai putut face nimic, mai ales că el chiar se căsătorise între timp cu prietena lui. Acum băiețelul meu e măricel, e foarte ascultător, cuminte și deștept.

M-am căsătorit la câțiva ani de la naștere cu un bărbat minunat care îl adoră pe băiețel. Viața mea s-a schimbat, pentru că eu m-am schimbat și am ascultat de glasul conștiinței în cel mai important moment al vieții mele.

Lucrez acum în domeniul asistenței sociale, luptând zi de zi pentru viață, viața copiilor, viața mamelor, contra avortului, sprijinind femeile aflate în criza de sarcină, pe care eu însămi am trăit-o.

Simt și trăiesc cu intensitate sentimentul că feminitatea nu este deplină decât atunci când femeia devine mama. Iar Dumnezeu iubește mamele, eu știu asta!

Elena C., București

****************************************************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor

101 oameni care au supraviețuit avortului

101 avorturi forțate

101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Sursa: Știri pentru Viață

Doi medici români, un bebeluș în burtica mămicii, o operație unică în Europa

de Ionuț Pătrăhău, co-fondator BRAIN Institute

Articol preluat de pe Brain Institute

Joi, 5 noiembrie, a fost o zi de toamnă ca oricare alta. Se spune că atunci când salvezi o viață, salvezi o lume. Oare cum s-or simți medicii care salvează lumea în fiecare zi?

Fiecare medic are un vis sau, în fine, câteva. Dincolo de viața personală – în care toți își doresc liniște, motoare puternice și rapide, recolte record la porumb și căruțe întregi de struguri culeși din vie – doi prieteni, Sergiu Stoica și Hadi Rahimian, au avut un vis profesional comun: să opereze in utero un caz despina bifida la un copilaș încă nevenit pe lume. Este ca și cum, în burtica mămicii fiind, cineva îmi face cunoștință cu lumea pentru vreo oră, pentru ca mai apoi să mă bage înapoi în ceea ce eu îmi inchipui că e lumea mea pentru încă vreo opt săptămâni. Iar între timp, adormit fiind, un neurochirurg să îmi opereze capătul coloanei vertebrale pentru a-mi reface canalul în care trebuie să îmi stea măduva și nervii. Am numai 1 kg și 250 de grame și probabil că nu îmi voi aminti cum doi îngeri de pe altă planetă mi-au îmbunătățit șansele de a da piept cu lumea peste câteva luni. Și toate astea în București, România. Dar, până atunci, eu o să cresc. O să cresc mare și o să țip cât pot de tare pentru ca o lume întreagă să mă poată auzi la naștere: “Am venit! Nu știu cum, dar îmi e bine!”

Astfel de operații s-au făcut în Statele Unite în mod experimental numai în două centre universitare. În Europa, Sergiu și Hadi sunt singurii care au încercat și au reușit cu mult succes să ducă treaba asta până la capăt, într-o banală zi de 5 noiembrie.

Cazul acesta o să treacă sigur neobservat de către comunitatea medicală și nimeni nu o să spună “wow, ei chiar fac minuni”. Doi medici din nenorocitul sistem medical românesc au avut tupeul să depășească cu eleganță un standard european neatins încă. Asta pentru că trăim într-o lume în care ne-am obișnuit cu mediocritatea. Ne-am obișnuit să mergem în străinătate ori de câte ori avem o problemă medicală mai gravă. Ne poate învinovăți cineva?

Putem oare clădi o țară din câteva excepții? Probabil că nu, dar ceea ce mi-ar plăcea să văd ar fi ca mediul profesional și universitar să conducă la reforma bunăstării și însănătoșirea sistemului. Să ia exemplu de la clinici precum BRAIN Institute și să ne ajute la construirea unui centru de neuroștiințe, contribuind cu toate resursele disponibile. Să constate, fără invidie, că ceea ce se petrece aici de doi ani de zile este ieșit din comun, demn de cele mai bune clinici americane și europene. Modelul de afaceri concentrat în jurul pacientului, nu în jurul specialităților medicale, este calea pe care o vor urma oricum peste zeci de ani. Să îndrăznească să pășească peste timp așa cum noi am îndrăznit și îndrăznim în fiecare zi. Și, nu în ultimul rând, dacă Sergiu și Hady au reușit în România noastră o performanță science fiction, să ne putem mândri cu ea și cu altele pe care le vom reuși în viitor.

Bebelușul este în continuare în burtica mămicii. Nu știe ce i s-a întâmplat, dar în ziua care va înțelege ce este lumea, va fi mult mai fericit și pregătit să o schimbe la rândul lui, să o facă mai bună.

Jos pălăria, Sergiu Stoica și Hadi Rahimian. Operația asta va deveni probabil o rutină. Și apoi vom aștepta cu nerăbdare momentul în care doi copilași siamezi cu capetele unite vor trăi în urma unei intervenții.

Eh, îmi torn un pahar de vin roșu, închid ochii și îmi imaginez că sunt la Mayo Clinic în New York. Sau la Cleveland Clinic. Sunt atât de norocos și nu realizez.

Sursa: Știri pentru Viață

A fi sau a nu fi mamă singură

Preluare de pe: spiralacolorata.ro

Anul 2015 mi-a adus multe schimbări în viață: am renunțat la a munci pentru alții, am început construirea unui nou business (agenția de comunicare MAINOI, în prelungirea activității Asociației MAINOI), am câștigat o finanțare de la POSDRU, am evoluat mult cu programul ECO de la Electric Castle, am întărit relația profesională și personală cu echipa GIANT, am dezvoltat noi parteneriate.

Ce mi s-a întâmplat însă în iulie 2015 era ceva de negândit, neașteptat, neprogramat: am aflat că sunt însărcinată. Cu o relație de șase ani proaspăt încheiată, am nimerit într-o combinație de câteva săptămâni, fără angajamente prea puternice din partea niciunuia dintre noi, din care a rezultat o sarcină. O sarcină pe care am încercat să o evit cu o pastilă ”de după”, dar care nu și-a făcut efectul.

El a decis repede ca răspunsul lui e NO WAY și a încercat tot ce a fost posibil să mă convingă că un avort este cea mai bună soluție. Nu e însurat, nu are copii, nici iubită, doar o carieră în afara țării la care ține foarte mult. Și planuri de viață care nu includ un copil neprogramat.

Argumentele pro-avort ale lui:

• nu omori nicio ființă, nu-i mai spune „baby”, e doar un embrion;

• dacă îl păstrezi, vei distruge trei vieți: a mea, a ta si a lui;

• ești egoistă alegând să dai naștere unui copil pe care îl privezi din start de grija, atenția și dragostea tatălui lui natural;

• vei avea un copil handicapat emoțional, care te va urî pentru că l-ai adus pe lume, deși știai că tatăl lui nu îl dorește;

• vei avea mereu probleme financiare și nu îi vei putea oferi singură tot ce va avea nevoie pentru a avea o viață lipsită de griji;

• pentru că noi nu ne iubim, nu suntem căsătoriți și nu avem o familie, copilul nu va avea un model corect pe care să îl urmeze și va avea o viață lipsită de moralitate.

Argumentele pro-avort ale mele (nu pot să fac acest copil pentru că):

• aș avea un copil cu un om pe care nu am apucat să îl iubesc;

• tocmai mi-am deschis afacerea și am câștigat finanțarea, un copil înseamnă să renunț la visele mele de antreprenoriat;

• nu prea am bani, mai ales că nu voi primi indemnizație pentru creșterea copilului. Fact: Legea româneasca îți dă dreptul la indemnizație doar dacă ai fost angajată în ultimele 12 luni înainte să naști. Cum eu am renunțat la serviciu în ianuarie ca să îmi cresc startup-ul și ong-ul, nu am avut carte de muncă în ultimele șapte luni. Nu mai contează cei opt ani de contracte de muncă neîntrerupte și taxe virate către bugetul de stat, reprezentând 72% din venitul meu (contribuțiile angajatului + angajatorului). Statul român crede că e mai bine să le ajute pe femeile care își plănuiesc să facă un copil, se angajează fix cu un an înainte să nască, iar apoi intră în concediu de maternitate, pe banii de la buget. Într-un fel, până și statul român încurajează avortul;

• nu mi-am întâlnit sufletul pereche, nu am făcut nunta, luna de miere și toate celalelate conform planului;

• e prea greu să cresc un copil de una singură, nu sunt suficient de matură, de responsabilă, de deșteaptă, de dedicată;

• nu o să mai pot merge la party-uri, nu o să mai ies cu prietenii mei (majoritatea nu are copii), nu o să pot să mă mai duc la competițiile de ciclism;

• o să îi supăr foarte tare pe părinții mei care nu vor înțelege cu ce au greșit, încât fata lor nu a putut să fie și ea în rândul lumii;

• o să fiu stigmatizată, judecată, catalogată, bârfită, arătată cu degetul, compătimită;

• nu o să îmi mai găsesc niciodată un bărbat cu care să îmi fac o familie, căci cine își dorește o femeie care vine din start cu un copil al altcuiva?

Trei săptămâni de zbateri emoționale intense, de citit pe net și aflat implicațiile fizice ale unei intervenții de întrerupere de sarcină, dar și ce au făcut alte femei, păreri, experiențe, sfaturi. În final, am vorbit cu ai mei părinți, prieteni, colaboratori. Îmi devenise deja clar că dacă tot amân să fac avortul și le spun din ce în ce mai multor oameni de situația mea, înseamnă că inima îmi spune să nu îl fac. Mintea spunea că DA, fă-l că e mai bine pentru tine, inima spunea NU, nu îl face, va fi cel mai rău lucru pentru tine.

Am decis să îl păstrez și am lăsat inima să îmi îmblânzească creierul, ieșind la iveală argumentele anti-avort:

la prima ecografie (7 săptămâni, adică aprox. 5 de la concepție), medicul mi-a pus să îi ascult bătăile inimii; deci o fi fost el un embrion, dar unul care avea inimă;

m-am gândit că a distruge o viață înseamă să o curmi, deci dacă păstrez bebelușul nu distrug nici viața tatălui, nici pe ea mea, nici pe a copilului. Dacă fac avort, cu siguranță distrug viața celui mai nevinovat dintre noi;

faptul că un copil se naște într-o familie (cu părinții căsătoriți) nu îi garantează faptul că el va crește echilibrat emoțional. Sunt milioane de părinți, deopotrivă mame și tați, care își handicapează emoțional copiii, neavând grijă de ei, neiubindu-i, neînțelegându-i, bătându-i, etc.

dacă tatăl natural decide să nu fie alături de copilul lui, este alegerea, asumarea și responsabilitatea LUI, nu a mea;

dacă m-am luptat îndârjit și neobosit pentru cauze care nu sunt ale mele (Roșia Montană, câini vaganonzi, drepturi cetățenești, piste de biciclete, etc), cu siguranță am putere să lupt pentru cea mai importantă și personală cauză a mea: fericirea copilului meu;

dacă până acum lucrurile nu au mers conform planului (întâlnit omul potrivit, prietenie, iubire, locuit împreună, căsătorie, copii), de ce am impresia că în viitor ele se vor așeza așa cum vrea mintea mea să le așeze? Și chiar dacă s-ar întâmpla conform planului, cine îmi garantează că nu am divorța în 3 ani de la nașterea copilului (știați că rata divorțului în Europa este de 60%)?

banii sunt necesari, dar niciodata nu au fost o condiție suficientă pentru fericire. Dacă există șansa să îmi privez copilul de bunuri materiale, sunt sigură că nu îl voi priva niciodată de înțelegere, dragoste, grijă, empatie, ascultare, educație, stimulare mentală, apropiere sufletească. Și sunt convinsă ca acestea sunt ingredientele absolut necesare pentru a crește copii echilibrați. Banii vin și pleacă. Dragostea rămâne;

după cum spuneam mai sus, orice e posibil, chiar să-mi găsesc sufletul pereche, deși am un copil cu alt bărbat;

în orice circumstanță, am convingerea că un copil te transformă într-un om mai bun.

Decizia de a păstra copilul a venit pe fondul argumentelor de mai sus, dar adevărul este că mi-a fost ușurată enorm de sprijinul pe care l-am primit de la: părinții mei, fratele meu, rudele, prietenii, clienții mei, colaboratorii, vecinii, amici mai apropiați sau mai îndepărtați. Toți s-au bucurat sincer când le-am spus cam ce aș vrea eu să fac și m-au asigurat de sprijinul lor necondiționat.

Și nu pot să nu mă gândesc: oare cum ar fi dacă mai multe femei aflate în situația mea, cu un copil respins de cealaltă jumătate procreatoare, chiar și mult mai puțin norocoase decât mine (eu recunosc, am o situație materială cât de cât stabilă, chiar și fără ajutorul de la stat), ar fi sprijinite de comunitate? În primul rînd, ar fi nevoie să nu fie stigmatizate. Stigmatizat ar trebui să fie bărbatul care fuge, nu femeia care alege să întâmpine viața. În al doilea rând, fiecare din jurul mamei și copilului să promită că ajută cu ce poate: un loc de locuit, ceva de muncă pentru mamă, sprijin în creșterea copilului, un pătuț, haine, mâncare pentru copil, ceva bani pentru analize și ecografii, timp pentru babysitting, etc. În al treilea rând, cu sprijin moral, care e cel mai important. Societățile primitive (și multe altele contemporane, dar cu alt model cultural) își cresc copiii la comun, în comunitate. Există celula de bază (mama+tatăl), dar la creșterea copilului participă mulți alți membri din jur. Iar acești copii cresc având mai multe modele, atât masculine, cât și feminine, sunt mai sociabili și mai adaptați vieții.

Finalmente, aș vrea să spun că eu cred că dacă ne-am schimba atitudinea față de ce înseamnă viață, atunci am evita praticarea atât de multor avorturi și, în consecință, traumatizarea atât de multor femei (nu am facut avort niciodată, dar sunt sigură că pe tine, ca femeie, te traumatizează tare un asemenea act). Apropo, știți că suntem pe primul loc in Europa la numărul de avorturi? Practic, la noi, din trei copii, unul nu se naște :(

Nu mă înțelegeți greșit, nu am devenit o militantă anti-avort. Cred cu tărie că e dreptul femeii să aleagă dacă face sau nu o întrerupere de sarcină. Însă, trăind pe propria-mi piele situația de a lua o asemenea decizie, sunt sigură că majoritatea femeilor alege avortul pentru că nu are sprijin de la tatăl copilului, și, în consecință, nici de la comunitatea din jurul ei, care în loc să o sprijine, o acuză și o marginalizează. Ea, în sufletul ei l-ar ține, dar fără să aibă aprobarea celor din jur, coroborat cu alte argumente, alege calea ”ușoară”.

Închei într-o notă optimistă și le spun viitoarelor mămici, singure sau cu partener, că sarcina nu e o boală, că te poți simți minunat în această perioadă, că poți să faci aproape tot ce făceai înainte și că aici nu se termină viața ta și începe viața copilului, ci începe viața voastră nouă și minunată împreună. Pentru mine e nou experiment, care cred că îmi va aduce multe satisfacții.

Ca dovada, eu nu m-am lăsat de biciclit, și nici de activism, așa că vă aștept pe toți părinții cu copii să îmi fiți alături în noua mișcare pe care am făcut-o cu gândul la acest nou început: Mămici pe biciclete! :) Sâmbătă, 26 septembrie, de la ora 14.00 ne întâlnim la Herăstrău toți părinții care își doresc un oraș mai verde pentru copiii lor și facem o tură de biciclete în jurul parcului pentru a arăta că nu ne-am oprit din pedalat, acum că avem copii. Ba chiar am pedala mai mult, dacă am avea infrastructură dedicată. Avem entertainment pentru copii la start și tombolă cu premii pentru mămici la finish. Event facebook aici.

Vă mulțumesc și vă pup,

nico

p.s.:Dacă ești într-o situație de cumpănă, te rog să îmi scrii (saywhatnico @ gmail.com). Cu siguranță, nu o sa încerc să te conving de nimic, doar o să îți fiu alături.

p.s 2: am patru luni, încă nu știu ce e, dar vă anunț curând.

Preluat de pe Știri pentru Viață

Învierea unei fetiţe premature: a supravieţuit 10 ore la congelatorul de la morgă

Având o presimţire, a dorit să-l mai vadă o singură dată pe copilul ei după ce a fost pronunţată moartea lui de către medicii spitalului. Aşa că lucrătorii de la morgă au deschis congelatorul, apoi sicriul unde se afla bebeluşul, şi copilul a început să plângă.

Era o fetiţă foarte mică: avea 850 de grame, era rece ca gheaţa şi condamnată la moarte. Însă a supravieţuit

Luz Milagros Veron are acum o săptămână şi este copilul minune al Argentinei. Naşterea ei în preajma Paştilor a fost în măsură să arate puterea lui Dumnezeu de a ţine în viaţă copiii în condiţii extreme. Imediat după naşterea prematură a fost pronunţată moartă şi a fost depozitată într-un congelator de la morga spitalului. Medicii spun că şansele ca un copil de 850 de grame să spuravieţuiască într-un congelator timp de 10 ore sunt 0.

„Astăzi este cea de-a opta zi a învierii fetiţei mele”, a spus tatăl fetei, Fabian Veron, pentru CNN. Medicii de la Spitalul din Perrando din nord-estul Argentinei nu pot explica această eroare imensă, însă toţi doctorii, asistenţii şi moaşele care au avut de-a face cu acest copil au fost suspendaţi din funcţie până la sfârşitul investigaţiei.

Luz Milagros rămâne în condiţie stabilă la terapie intensivă. Analia Boutet, mama fetiţei, a născut de patru ori prematur până acum şi a avut şi un copil care a murit în timpul sarcinii. Copilul s-a născut la 6 luni şi nu avea semne vitale, a spus directorul spitalului Dr. Jose Luis Meirino pentru CNN.

Ginecologul nu a găsit niciun semn vital la copil, iar neonatologul de asemenea nu a găsit niciunul.

Sursa: Doxologia.ro

Preluare de pe Știri pentru Viață

VIDEO viral: La 11 săptămâni, sare în sus în pântecele mamei!

Ce vreţi mai uman decât atât? Un video tandru şi emoţionant încinge reţelele de socalizare, cu aproape 3 milioane de redistribuiri.

Imaginile de ecograf arată un copilaş sărind în sus în pântecele mamei, la 11 săptămâni, vârsta gestaţională la care se fac majoritatea avorturilor. Mama copilului, care voia iniţial să avorteze, s-a răzgândit după ce a văzut aceste imagini.

O altă ecografie ulterioară a arătat că era vorba despre un băieţel.

Monica Barba, care lucrează la un centru de consiliere în criza de sarcină din El Paso, SUA, a postat aceste imagini, cu precizarea: „Pentru toţi cei care se întreabă ce se poate vedea la ecograf în primul trimestru de sarcină. Vizionare plăcută!”

Preluat de pe Știri pentru Viață

Nu omorî micuțul, vă voi hrăni eu!

foto: http://www.freedigitalphotos.net

Într-o seară de vară, stăteam de vorbă cu o măicuță, și nu ne era somn deloc.

- Eu m-am întors la Dumnezeu cu ajutorul banilor, a râs deodată măicuța.

- Adică?

- O să vă povestesc. De profesie sunt chimistă și, înainte de perestroikă, laboratorul nostru elaborase o tehnică de fabricație a coloranților de nouă generație, mult mai buni și mai ieftini decât cei din import. Am transmis cercetările noastre la o firmă cu care am convenit să ne plătească un procent din profitul lor. În perioada perestroikăi, firma a dat faliment și laboratorul nostru a fost desființat. Atunci, am lucrat peste tot. Am spălat vasele la o cafenea, am vândut fructe pentru niște azeri, apoi m-am angajat la o librărie. Pe rafturile acesteia se afla doar literatură ușoară, horoscoape, magie, și în plus șeful mă hărțuia plin de obrăznicie. Am respins avansurile sale obscene, iar el m-a snopit în bătaie. Am rămas acasă, supărată foc, și mi-am zis: „Gata, de mâine îmi cumpăr o mitralieră folosită!”.

- Dar de ce, o întreb, folosită?

- Păi n-aveam bani de una nouă!... Ajunsă la limită, eram gata să ripostez. Însă în acel moment a apărut Nadenka, vecina de sus. O fată frumoasă, modestă, bună, studentă premiantă a facultății de medicină. Din lipsă de experiență, i s-a întâmplat un necaz: a rămas însărcinată, iar iubitul a părăsit-o. Mama ei, femeie de serviciu, a alungat-o de acasă cerându-i să facă avort – abia se descurcau singure, dar să mai hrănească și-un copil?... Nadenka se tânguia și plângea în hohote. Îi era milă să-și omoare copilul, dar se părea că nu are de ales. Și atunci m-am supărat atât de tare, încât am prins curaj și i-am zis: „Nadia, ține minte: rușii nu se dau bătuți! Vă voi întreține eu, și pe tine, și pe copil! Nu omorî micuțul, vă voi hrăni eu!”. I-am dat Nadiei toți banii pe care-I aveam, până la ultima lețcaie. Îmi amintesc și acum de suma aceasta: 507 ruble și 20 de copeici. Mai târziu Nadenka s-a căsătorit și a mai născut doi copii. Dar eu am rămas atunci fără bani, nu mai aveam nici măcar de pâine.

„Bine”, m-am gândit, „voi împrumuta de la vecina de jos”. Coborând, m-am uitat și în cutia poștală, și acolo am găsit un mandate poștal cu bani în valoare de 50.720 ruble. S-a dovedit că firma supraviețuise și, obținând un profit din coloranții noștri, ne-a transferat procentul. Dar nu atât banii m-au uimit, cât taina cifrelor: am dat pentru copilaș 507 ruble și 20 de copeici, și am primit aceeași sumă, cu două zerouri mai mare!

Atunci am început să plâng, aducându-mi aminte de răposata mea mamă. Mama era credincioasă, îi ajuta mereu pe cei săraci și pe noi ne învăța: „Când dai tot, te îmbogățești!”. Numai că înainte de aceasta eu nu credeam în Dumnezeu, iar acum nu înțelegeam ce se petrece, de parcă mama îmi vorbea…

Nina Pavlova, Ziua Sfântului Arhanghel Mihail, Editura Egumeniţa, 2014

O mamă britanică însărcinată refuză sfatul doctorilor de a avorta bebeluşul prematur. Un an mai târziu, copilul este sănătos

de Dave Andrusko, 5 Ianuarie, 2015, nationalrighttolifenews.org

O situaţie obişnuită: o mamă însărcinată căreia i se spune că bebeluşul său nu este viabil refuză să cedeze la ceea ce ea considera presiune din partea medicilor pentru a avorta.

Cu siguranţă, micul Jett Morris, care s-a născut prematur la 25 de săptămâni, nu auzea scenariile triste şi înfricoşătoare la care urma să fie supus. În ciuda previziunilor sumbre, în prezent, este un copil sănătos de 1 an, conform declaraţiilor Jessicăi Fleig din partea publicaţiei britanice The Mirror.

Mhairi şi Paul Morris au declarat că fiul lor, care la naştere avea doar 635 g, nu ar fi fost astăzi alături de ei dacă aceştia ar fi cedat presiunilor medicilor de la spitalul East Surrey. În continuare declaraţia lor, prezentată de Fleig :

“La puţin timp după ecografia cu ultrasunete de la 20 de săptămâni, în care totul părea perfect, lui Mhairi i s-a rupt apa.

Doctorul a spus: “te vom transfera în sala de spectacol (n.a. sala de operaţii). Trebuie să întrerupi sarcina pentru că nu mai putem face nimic.’’

Ea a adăugat : ‘’Înţeleg că doctorii trebuie să îţi prezinte şi să îţi explice cel mai grav scenariu într-un mod cât mai simplu, ca şi cei mai grei de cap să înţeleagă, dar nu există două persoane identice pe lume, iar doctorii nu i-au dat nicio şansă lui Jett.’’

‘’Când s-a întors, după ce am discutat cu Paul, i-am spus amândoi că nu vreau să merg în sala de spectacol. Doctorul s-a uitat la ceas şi şi-a dat ochii peste cap, ca şi cum eu pierdeam timpul.’’

‘’I-am spus lui Paul:’trebuie să plecăm de aici’.’’

Ulterior situaţia s-a înrăutăţit, conform spuselor lui Mhairi şi Paul. Ei i-au declarat reporterului Fleig că ulterior discuţiei cu medicul li s-au acordat doar 5 minute pentru a lua o decizie – şi un cărucior le-a fost adusă pentru a o transporta pe Mhairi în sala de operaţii.

Mhairi a suferit o rupere prematură a membranei şi ulterior a fost diagnosticată cu placenta previa (placenta este poziţionată sub copil şi poate cauza sângerări şi infecţii).

Lui Mhairi i s-a spus că cel mai probabil va începe travaliul în 48 de ore şi copilul ei va muri. Dar după câteva zile ea nu născuse încă şi a fost lăsată să meargă acasă.

Abia după 12 zile ea a început să sângereze şi a fost dusă de urgenţă la spital. Dar puţin timp după aceasta au fost obligaţi să se îndrepte către un alt spital, aflat la aproximativ 130 de km distanţă, din cauză că spitalul East Surrey nu avea echipamentul necesar să se ocupe de un bebeluş prematur născut înainte de 28 de săptămâni.

Potrivit declaraţiilor familiei, doctorii de la spitalul Portsmouth i-au avertizat ‘’că bebeluşul poate suferi de un traumatism cerebral şi că este foarte posibil să moară la naştere din cauză că plămânii săi nu sunt suficient dezvoltaţi’’, relatează Fleig.

Dar Jeff s-a opus zvonurilor şi a ieşit lovind şi zbătându-se pe 6 Decembrie 2013, oferind chiar şi un mic scâncet înainte de a fi introdus în incubator.

Suferea de afecţiuni pulmonare şi icter – de care a scăpat rapid după ce plămânii şi celelalte organe s-au dezvoltat.

A fost lăsat să plece acasă abia pe 5 martie – cu aproape 3 săptămâni înainte de termenul iniţial stabilit iniţial pentru 24 martie.

Aşa cum am menţionat anterior, nu e ca şi cum Jett nu ar fi întâmpinat provocări. El are de asemenea două găuri mici în inimă, ‘’dar nu sunt considerate periculoase încât să-i cauzeze probleme în viitor şi a fost deconectat de la un aparat de oxigen în mai’’. Este totuşi un copil care se adaptează uşor în faţă dificultăţilor.

Mhairi declară :

‘’Pentru noi s-a întâmplat să avem un final fericit, dar sunt îngrijorată pentru alte mame care au suferit un avort, deşi copiii lor ar fi putut supravieţui’’.

‘’Mi s-a prezentat o perspectivă atât de sumbră, încât mă gândeam tot timpul că ceva rău urmează să i se întâmple, dar de fapt asta nu s-a întâmplat niciodată’’.

Mhairi mărturiseşte că a fost forţată mai degrabă să caute soluţii online decât i-au fost oferite de către medici – iar acum speră că povestea sa vă ajuta alte mame însărcinate aflate în aceeaşi situaţie.

Traducere : E.E.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În Irlanda un bebeluş minune supravieţuieşte unui avort spontan şi pilulei contraceptive

Le blog de Jeanne Smits, 6 iulie 2014

Megan este o fetiţă grăsuţă de 18 săptămâni care e perfect sănătoasă. Dar povestea venirii ei pe lume este o adevărată minune. De când medicii au urmărit aventura mamei sale, Michelle Hui, au fost de acord că ea trebuie să fi fost „binecuvântată”, căci copilul a supravieţuit unui avort spontan şi pilulei contraceptive.

Michelle, 31 de ani, însărcinată în 6 săptămâni, se îndrepta spre gară pentru a merge la serviciu. Deodată, a început să sângereze puternic. Panicată, ea îşi sună soţul: „Sunt pe cale să pierd copilul!”. Ross Hui care se ocupa de ceilalți doi copii ai cuplului, Mya, de 4 ani şi Noah, de 2 ani, nu a putut să-i lase pentru a veni să o ia. Ea s-a întors singură, apoi s-a dus la spitalul Rotunda din Dublin.

Cinci ecografii le-au permis medicilor să stabilească faptul că ea a pierdut definitiv copilul. Pentru a se asigura că uterul său este cu adevărat gol – în caz contrar ea ar fi riscat o infecţie gravă – i-au prescris două pilule avortive şi a rămas sub supraveghere până a doua zi.

Cu atât mai mult nu este vorba despre un avort voluntar ci de o îngrijire după un avort spontan, o măsură de precauţie într-o situaţie în care copilul încetează să mai trăiască şi a fost evacuat.

Michelle Hui povesteşte că era „devastată”. A doua zi seara, ea iese cu nişte prieteni. Bea o sticlă şi jumătate de vin. „Nu mai băusem niciodată atâta.” „Nu sunt o băutoare.” Fără îndoială, pentru ea şi pentru soţul ei, chiar şi la începutul sarcinii, nu este vorba despre un embrion sau un fetus pe care-l pierd ci despre un fiu sau o fiică…

Cu toate acestea, pentru a se asigura că totul mergea bine, medicii i-au cerut atunci lui Michelle să facă un test de sarcină – nu pentru că ea putea încă să fie însărcinată, ci pentru a verifica dacă au rămas cheaguri în uter. Test pozitiv. Se decide să se efectueze chiuretaj.

Atunci s-a produs minunea. O ultimă ecografie permite medicului să descopere ceea ce nu s-ar fi aşteptat niciodată să vadă. El pleacă neîncrezător să caute un coleg mai experimentat. „Nu o să vă vina să credeți: se aude o bătaie de inimă” a spus el în sfârşit mamei, beată de fericire de data aceasta. Michelle însărcinată cu gemeni, pierduse unul dintre copii. Dar celălalt, în mod inexplicabil, a supravieţuit. Şi a fost, probabil, ascuns la ecografiile din momentul avortului spontan, de către sânge şi cheaguri care au creat o „umbră”, au explicat medicii. Ei nu-şi explică de ce al doilea copil nu a fost văzut imediat, nici cum a supravieţuit pastilelor avortive.

Această bătaie mică de inimă a fost întâmpinată cu bucurie. Megan s-a născut pe 25 februarie, având aproape 3 kg şi perfect normală.

„Ea este mica noastră minune”, asigură Michelle. „Noi am fost întotdeauna o familie puternică, dar această poveste ne-a făcut şi mai puternici. Eu nu aş fi putut trece peste această încercare fără soţul meu şi cei doi copii. Asta a fost incredibil de dificil, dar astăzi avem o fetiţă scumpă şi sănătoasă.

Traducere: Iulia Maria Iosif

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.