De dragul Sofiei și al pruncilor născuți sau nenăscuți…

 

sursa foto: www.debanat.ro

de Nicoletea Ţintea, nicoletatintea.blogspot.ro

"Acesti copii au apărut ca să ne arate o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumuseţea a biruit dubiile şi moartea. De atunci eu ştiu că sarcina mea este aceea de a face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala, prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlineşte pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Şi atunci Cel care a creat aceşti copii va umple viaţa lor scurtă cu sens.” (Elvira Parravicini, medic neonatolog la Columbia University din New York)

Unul dintre lucrurile care mă doare cel mai tare când mă gândesc la Sofia este acela că nu am ţinut-o în braţe. Că între noi a stat mereu un incubator impersonal. Că nu am atins-o niciodată. Atmosfera era atât de apăsătoare la terapie intensivă, nimeni nu-ți spunea nimic, era un fel de tăcere impusă de medici (doar ei puteau da părințiilor informații), puteam sta cu ea atât de puţin, încât aveam senzaţia că oricine greşeşte cu ceva, nu-şi va mai vedea copilul, niciodată.Pare iraţional, tot ceea ce scriu acum, dar aşa simţeam atunci, în vâltoarea aceea de trăiri şi sentimente. Eram năucă și totul se derula parcă într-un relanti dureros.Am ales să fiu diplomată. Să mă port frumos ca să nu supăr pe nimeni. Și să mă concentrez mai mult pe rugăciune.În clipele acele nebune nu știam ce să fac mai întâi. Așteptam momentul prielnic pentru a nimeri buzunarul vreunei asistente în speranța că o mică atenție o va face să-mi mai "scape" o informație despre starea Sofiei. Așa mi se "traduceau" și mie noțiunile abstracte trecute pe fișa ei. De cele mai multe ori, pe șoptite. Mă chioram pe hârtia aia pe care erau scrise mărunt ce medicamente îi erau administrate, mă uitam disperată la aparate, la saturația oxigenului, încercam să evaluez în funcție de starea celorlalți bebeluși, cam cum se simțea ea, cât de bine sau de rău, mă uitam îngrozită la înțepăturile care se înmulțeau, de la o zi la alta în mânuțele ei fragede rupându-mi inima și îi vorbeam. Îmi înghițeam lacrimile și îi vorbeam.

O miruiam zilnic. Tot pe asistentă o rugam să deschidă incubatorul şi să o ungă cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou. Poate că aș fi putut să fac și eu asta. Să bag mâna prin acea fantă a incubatorului. Recunosc că nu am întrebat dacă aveam voie, pentru că eram cumva paralizată de frică. Mi-era teamă să nu fac ceva greșit.

La câteva zile sau săptămâni după ce ne-am despărţit  de Sofia (nu mai rețin data cu precizie) am plâns o seară întreagă când am citit că undeva, în Australia, o mamă căreia i-a murit pruncul l-a ţinut la piept, iar copilul şi-a revenit miraculos, după două ore.

Am plâns pentru că, undeva m-am gândit dacă nu cumva Sofia s-ar fi făcut bine dacă ar fi stat la căldura pieptului meu. Am regretat că nu am cerut să fac asta, în ciuda faptului că noi am fost anunțați de deces cu două ore întârziere, deși eu eram chiar acolo, internată în spital, la câteva saloane distanță.Ştiu că acesta va rămâne marele meu regret. Că nu am strâns-o pe Sofia la piept. Că nu am luptat suficient ca măcar în ultimele ore să stea în braţele mele. Că am respectat regulile impuse de spital. Regret că-n ultima zi, cea în care am fost lăsați amândoi (ce onoare, pentru că în mod normal tăticii nu au acces la terapie) la terapie (la o altă oră decât cea admisă pentru vizitele mămicilor), pentru că Sofia se simțea rău, nu am cerut s-o luăm în brațe. Am stat lângă ea plângând și am murmurat o rugăciune, îmbrățișați.Am sperat până în ultima clipă că Sofia va trăi. Am refuzat să accept prognosticul sumbru al medicilor care-mi spuneau mereu că nu va prinde a doua zi. Că ei fac tot ce pot dar noi să nu ne facem speranțe.

Recunosc că dacă ar fi să schimb ceva, mi-aş dori enorm să pot schimba această percepţie în spitalele din România. De-a separa copilul de mamă. De-a interzice mamei să-şi vadă pruncul, grav bolnav mai mult de două ori pe zi.

Ştiu că nu este la fel în toate spitalele. Am citit chiar că, pe la Timişoara i se permite mamei să-şi ţină pruncul la piept. Uf...

Aseară a venit acest articol. L-am primit pe mail şi a scos la suprafaţă exact ceea ce mă doare cel mai tare.

O să-mi reproşez toată viața că nu am luptat mai mult pentru a sta 24 din 24 de ore alături de Sofia mea, în cele cinci zile în care a fost alături, cu noi, pe pământ. Mă întreb mereu ce a simțit ea, în acele zile. Cât de greu i-a fost fără mine, acolo. Cât de singură s-a simțit poate. Singura alinare pe care o am este că sunt sigură că i-au fost sfinții aproape. Și că a avut înger păzitor, chiar din prima oră de viață.

Îmi doresc din tot sufletul să existe şi în România medici care să aibă curajul medicului neonatolog de la Columbia University din New York. Un medic care s-a desprins din grupul doctorilor care la orice posibilă malformaţie, depistată ecografic, în timpul sarcinii le încurajează pe mame să facă avort. Elvira Parravicini a decis să-i susţină pe părinţii care merg până la capăt, care păstrează copilul indiferent de probleme. E un medic care se străduieşte să celebreze viaţa. Orele sau zilele de viaţă ale bebeluşului oferindu-i confort. Dragoste şi confort prin faptul că i se permite copilului să fie înconjurat de iubirea familiei şi să stea la sânul mamei.

Medicul din New York a avut pacienţi care au supravieţuit. Au supravieţuit chiar dacă nu aveau nicio şansă. Pentru că deasupra tuturor stă numai Dumnezeu.

Citiţi articolul şi daţi-l mai departe. M-aş bucura ca articolul să le determine pe toate mamele care se gândesc să omoare pruncul pe care-l poartă în pântece să nu o facă. Indiferent de motivele care stau în spatele acestei decizii.M-aş bucura ca articolul să încurajeze medicii din România să lupte pentru viaţă. Să aibă curaj să lupte pentru viață. Să nu-și mai încarce sufletul cu păcatul acesta atât de greu. Poate că aici, pe pământ se vor lupta cu prejudecățile sistemului. Dar plata în Cer va fi nemărginită, sunt sigură.M-aş bucura ca în spitalele din România, în secţiile de neonatologie, terapie intensivă să se schimbe ceva. Mamele să poată sta cu pruncii lor. Să aibă dreptul să-i ţină la piept. Pentru ca bebeluși să simtă că sunt iubiți. Și să se simtă în siguranță.

Dacă aveţi idei sau sugestii despre cum s-ar putea schimba ceva în spitale, în sensul descris mai sus, vă rog să-mi scrieţi. Dacă sunteţi medic şi doriţi să schimbaţi ceva vă rog să-mi daţi de veste. Dacă cunoașteți NEONATOLOGI sau directori de maternități deschiși spre această direcție vă rog să-mi spuneți. Vă mulțumesc tuturor!Aştept mesaje pe adresa: nicoletatintea@gmail.com

Am fugit din clinica de avorturi iar Dumnezeu ne-a salvat pe amândoi

Următoarea relatare este o mărturie personală primită de la filiala din Letonia a organizaţiei Human Life International (HLI), Kustība “Par dzīvību!” (Mişcarea „Pentru Viaţă!”):

Mă numesc Vilma şi am patru copii. Cei mari sunt adolescenţi. Cei mici sunt Gatis, care va împlini 6 ani în septembrie şi Reinis, care va împlini 3 ani în mai. În prezent, soţul meu este şomer deci am rămas cea care aduce majoritatea banilor în casă. În ciuda dificultăţilor, sunt fericită că Dumnezeu mi-a dat nişte copii minunaţi.

Aş vrea să împărtăşesc experienţa pe care am avut-o cu doctorii care au asistat la naşterea băieţilor mei Gatis şi Reinis. Am avut parte de o naştere foarte epuizantă fizic în cazul lui Gatis, care a fost diagnosticat şi cu sindromul Down. Ne-a luat tuturor ceva timp ca să-i înţelegem nevoile, modul de gândire şi comportamentul. Graţie dragostei dumnezeieşti şi dragostei noastre pentru Gatis, a reuşit să înveţe o mulţime de lucruri în ciuda handicapului său.

Când Gatis avea 2 ani, Dumnezeu m-a binecuvântat cu încă o sarcină. Când m-am dus la doctor, ginecologul mi-a zis că trebuie să fac avort pentru că deja aveam trei copii, dintre care unul cu nevoi speciale. Doctorul m-a întrebat: „Nu conştientizaţi că acest copil nenăscut ar putea suferi şi el de sindromul Down?”

Doctorul mi-a explicat că existau o mulţime de riscuri şi complicaţii la această sarcină. Eram disperată şi derutată şi nu mai ştiam ce să fac.

După următoarea consultaţie la ginecolog, acesta m-a trimis să fac avort la un spital. Mi se strângea inima de durere. Mă tot gândeam: „Cum aş putea omorî această viaţă nouă din mine?” şi L-am rugat pe Dumnezeu să ne salveze. Într-un moment de disperare înainte să aibă loc avortul, am primit putere, mi-am luat hainele şi restul lucrurilor şi am fugit afară din clinica de avorturi. Fugeam şi-i ziceam copilului meu nenăscut: „Dumnezeu ne-a salvat!”

Aşa a fost salvat fiul meu Reinis. Am căutat ajutor la biserică şi la filiala HLI din Letonia am dat peste nişte oameni care credeau în Hristos şi care au fost gata să mă ajute. Am mers la întâlnirile lor cu familiile şi am vorbit des la telefon.

Şi naşterea lui Reinis a fost dificilă, dar slavă Domnului că a ieşit cu bine!

Mult timp Reinis a stat la secţia de terapie intensivă. Doctorii nu mai sperau că va supravieţui. Chiar l-au neglijat pentru că erau absolut convinşi că oricum va muri. Este o minune de la Dumnezeu că trăieşte! 

La spital un preot l-a botezat şi după ce ne-am întors acasă starea lui de sănătate s-a îmbunătăţit neaşteptat de mult.

Pe 21 mai, Reinis va împlini 3 ani. Este un băiat sănătos, isteţ şi minunat. Îi place să aibă grijă de Gatis şi chiar are grija ca acesta să nu dea de bucluc. Când intră în vreo belea, Reinis mă sună imediat. Reinis este ca un înger păzitor pentru fratele lui mai mare care are nevoi speciale.

Sunt recunoscătoare Domnului că m-a salvat din acel moment teribil în care mi-aş fi putut ucide copilul. Sunt foarte fericită că-i am pe amândoi băieţii!

Acest articol a apărut iniţial în HLI Worldwatch şi a fost republicat cu permisiunea lor.

Sursa: LifeSiteNews