Virgiliu Gheorghe, bioetician: ”Expoziţia de la Antipa ne aminteşte de marile sisteme concentraţionare ale secolului al XX-lea: de nazism şi comunism”

Virgiliu Gheorghe

Matei Dobrovie

”Expoziţia The Human Body aminteşte de un demers ideologic pentru care omul nu are absolut nici o valoare, în care libertatea şi viaţa acestuia este tranşată discreţionar de conducători. Din expoziţie, ca şi din toată filmografia pornografică, nu rezultă că omul ar avea conştiinţă şi sentimente, valori precum dragostea şi puterea de a se jertfi”, susţine cunoscutul bioetician Virgiliu Gheorghe într-un interviu acordat Epoch Times.

Expoziţia de cadavre umane a stârnit ample controverse în mai multe ţări, organizatorii fiind acuzaţi de lipsă de etică. Motivul este că trupurile umane expuse şi conservate prin tehnica plastinaţiei ar fi aparţinut, unor prizonieri chinezi executaţi şi torturaţi. Cum vi se pare această idee de a prezenta în numele ştiinţei şi cunoaşterii medicale cadavre, pe care să le vadă şi copii la muzeul Antipa?

În mod cert, este una dintre cele mai grave atentate la demnitatea umană, aceasta la scara întregii istorii a umanităţii. Aşa-zisa expoziţie pune sub semnul întrebării întregul eşafodaj axiologic al societăţii moderne. Aceasta pentru că prin batjocorirea simbolică a omului, toate drepturile şi libertăţile acestuia sunt suspendate, sunt anulate. Expoziţia, ca demers ideologic ne aminteşte de marile sisteme concentraţionare ale secolului al XX-lea, de nazism şi comunism, ideologii pentru care omul nu are absolut nici o valoare, în care libertatea şi viaţa acestuia este tranşată discreţionar de conducători, exterminarea unor întregi popoare nefiind decât o problemă care nu reclamă altceva decât soluţii practice şi nicidecum acte de conştiinţă.

În textul reclamei expoziţiei se spune că evenimentul urmăreşte un caracter „educativ şi ştiinţific de a schimba modul în care vizitatorii percep corpul uman, oferind românilor, în premieră, o şansa unică de a-şi privi organismul prin ochii unui chirurg şi de a experimenta o incursiune vizuală în interiorul său”. Ca bioetician, ce valoare de cunoaştere credeţi că poate avea expunerea acestor corpuri şi ce probleme de bioetică ridică ea?

În primul rând, prezenţa acestor trupuri umane împăiate în muzeul Antipa pune semnul egalităţii între om şi animal. Pe urmă, tratamentul aplicat acestor oameni este mult mai degradant decât cel aplicat animalelor. Nu o să vedeţi animale împăiate în poziţii de împerechere sau cu burta tăiată în care se poate observa puiul. În mod evident expoziţia nu are un caracter ştiinţific, ci mai curând unul asemănător celui pornografic. Nu este apelată raţiunea, ci senzaţiile, sentimentele, sau mai precis se urmăreşte trezirea unui amestec de excitaţie şi groază. Iar prin aceasta, expoziţia se înrudeşte cu materialele pornografice şi cu filmele de horor. Putem chiar să vedem această expoziţie ca o consecinţă normală a campaniei de batjocorire simbolică a fiinţei umane care se desfăşoară prin acest tip de materiale. Din expoziţie, ca şi din toată filmografia pornografică, nu rezultă că omul ar avea conştiinţă şi sentimente, valori precum dragostea şi puterea de a se jertfi. Totul se rezumă la divertisment, de parcă acesta ar circumscrie definitoriu existenţa omului în lume.

Vă aşteptaţi ca intelectualii români să ia atitudine faţă de această problemă?

Din păcate, vocile oamenilor de carte şi de ştiinţă din România nu sunt prezente în cea mai mare parte a mass-media. Mai cu seamă în acest caz, în condiţiile în care acestea ar condamna senzaţionalul şi divertismentul pe care expoziţia le promovează în spiritul celei mai mari părţi a mesajului mediatic. O investigaţie culturală şi bioetică ar putea pune sub întrebare însuşi conţinutul acestor media. Aşa că este dificil pentru un intelectual să se facă auzit în societatea mediatică în care trăim, cu excepţia cazului în care este obedient curentului general în care acestea se înscriu. Citeşte continuarea în Epoch Times

A apărut numărul 8 al Revistei TABOR - "Părintele Nicolae Steinhardt - 100 de ani de la naştere"

A apărut un nou număr la revistei Tabor (nr. 8, anul VI, noiembrie 2012). Tema lui este: "Părintele Nicolae Steinhardt - 100 de ani de la naştere". Date suplimentare puteţi găsi la adresa: http://www.tabor-revista.ro/

Cuprins

ACTUALITATE

† ANDREI ANDREICUŢ

Eu m-am născut în lume să dărui, să mă dărui, oricând şi orişicărui ....................................................................................................... 5

ALEXANDRU SURDU

Nicolae Steinhardt. Despre fericire .................................................... 9

DOINA CURTICĂPEANU

Energia radiantă a integralei ...........................................................12

VASILE GORDON

Loc de cinste pentru monahul Nicolae Steinhardt în omiletica românească ....................................................................................................................18

CONSTANTIN CUBLEŞAN

Scriitorul monah N. Steinhardt .......................................................... 29

.

AUREL SASU

Iată-mă, Doamne!............................................................................. 34

RĂZVAN IONESCU

Amintiri despre taina libertăţii sau De te voi uita Ierusalime…............... 38

FLORIAN ROATIŞ

Marginalii la corespondenţa N. Steinhardt – Virgil Ierunca ................... 43

DIANA CÂMPAN

Părintele Nicolae Steinhardt – intuiţii axiologice sau despre scris ca boierie culturală ............................................................................................ 50

ŞTEFAN ILOAIE

Moralitatea – aspect defi nitoriu al comportamentului uman, în viziunea lui N. Steinhardt ........................................................................................... 55

CONSTANTIN NECULA

Ars de fericire... – cum a salvat Jurnalul fericirii de la moarte scolastică gândirea unei generaţii – ............................................................... 61

GEORGE ARDELEANU

N. Steinhardt şi refuzul „opiumului” .................................................... 64

IOAN PINTEA

Elogiul ştiinţei şi splendorile teologiei ............................................ 71

MIREL BĂNICĂ

Jurnalul fericirii – sau cartea convertirii unei generaţii ............................ 79

ADRIAN BOLDIŞOR

În genul… înţelepţilor. Mircea Eliade – Nicolae Steinhardt .................... 82

INTERVIU

„Mă atrăgea dragostea lui pentru libertate, respingerea completă a minciunii comuniste, ataşamentul fără rezerve faţă de România.” ..................................................................................................... 95

Interviu cu Toma Pavel realizat de Călin Emilian Cira

RECENZII ................................................................................ 97

MACARIE DRĂGOI, Ortodocşi şi Greco-Catolici în Transilvania (1867-1916). Convergenţe şi Divergenţe, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, 465 p. (MIRCEA POPA)

DAN PURIC, Fii demn!, Bucureşti, 2011, 208 p. (ION ALEXANDRU MIZGAN)

PETER E. GILLQUIST, Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară, trad. Ioan Tănase Chiş, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006. (PAUL SILADI)

PANAYOTIS NELLAS, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu şi îndreptarea noastră – pentru o soteriologie ortodoxă, traducere de pr. prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, 364 p. (SILVIU CRISTIAN RAD)

*

Prolegomene - Editorialul programatic apărut în numărul princeps al TABOR-ului

La un dialog interior

Schimbarea la faţă a lui Iisus s`a petrecut la puţină vreme după ce între El şi ucenici se consumase un scurt dialog asupra identităţii Sale.

- Cine zic oamenii că sunt Eu?

- Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia, sau altcineva dintre profeţi, înviat din morţi.

- Dar voi, voi cine ziceţi că sunt?

- Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu.

Cu această mărturisire a lui Petru - rostită, desigur, în numele tuturor -, convorbirea s`a încheiat sub pecetea tainei.

Pe Tabor, însă, de faţă fiind Petru, Iacob şi Ioan, Iisus renunţă pentru câteva momente la ipostaza chenotică şi, îmbrăcat în lumina ce izvora din Sine Însuşi, Se arată flancat de Moise şi Ilie, cu care stă prieteneşte de vorbă. O exegeză oarecum simplistă a textului biblic ar duce la concluzia că Învăţătorul a vrut să arate două lucruri: că El este altcineva decât Moise şi Ilie şi că El este mai mare decât Moise şi Ilie. Demonstraţie inutilă, de vreme ce ucenicii ştiau acest adevăr, cel puţin în relaţie cu Ilie. Surpriza vine doar din prezenţa lui Moise, al cărui nume nu circula printre suveicile eresului public.

Iată de ce, ori de câte ori m`am aflat în faţa unei icoane a Schimbării la Faţă, mi-a plăcut să văd în ea dialogul dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Tradiţie şi Actualitate, în universul unei Arhaităţi care se înnoieşte din propria-i Substanţă.

Dialogul însă se desfăşoară, iniţiatic, în văzul şi auzul celor trei ucenici pe care Iisus obişnuia să-i ia cu Sine ca unici martori ai unor evenimente excepţionale, de profundă intimitate duhovnicească. Aşadar, aceştia erau înzestraţi cu o anume capacitate de a decela semnificaţii inaccesibile oamenilor de rând, iar aceasta nu putea fi operantă decât pe fondul unei culturi suficiente. Ştim că erau pescari de meserie, dar nu le putem refuza creditul unor autodidacţi. Petru era originar din Betsaida, una din aşezările care alcătuiau confederaţia celor zece oraşe (Decapole), comunităţi greceşti în care se vorbea limba lui Demostene. Ştim precis că Andrei, fratele lui Petru, vorbea curent greceşte, fapt pentru care a şi fost rânduit să predice Evanghelia în coloniile elene de pe ţărmurile Mării Negre (printre care Tomis, Callatis şi Histria), conferindu-i astfel creştinismului nostru origine apostolică. Cât despre Ioan, e suficient să ne amintim că el va deveni autorul celor două capodopere ale Noului Testament, Evanghelia a patra şi Apocalipsa; deşi inspirate de Duhul Sfânt, ele nu se puteau naşte dintr`un vid cultural.

Pe de altă parte, la vremea transfigurării de pe Tabor cei trei nu erau încă apostoli, ci doar simpli ucenici, şcolari care-şi primeau zilnic porţia de învăţătură de la dumnezeiescul lor Dascăl. Va mai trece încă mult timp până când pogorârea Duhului Sfânt le va conferi aura sacerdoţiului. Acum ei nu depăşesc statutul unor intelectuali laici. Nu avem indicii că ar fi priceput chiar totul din subtilitatea mesajului transfigurator sau că ar fi intuit lumina necreată care-i va hrăni mai târziu pe isihaşti. Răvăşit, Petru pare a vorbi în dodii, dar din cuvintele lui se desprinde un sentiment absolut copleşitor:

- Doamne, bine ne este să fim aici!

Este sentimentul comunitar al omului care, în numele său şi al fârtaţilor săi, aspiră la fericirea de a trăi permanent pe vârful muntelui, în trei colibe improvizate, laolaltă cu Iisus şi interlocutorii Acestuia. Nu le-a fost dat. Le va fi rămas însă nostalgia unei perspective a dialogului hristic.

În spaţiul nostru cultural postdecembrist, bântuit de atâtea aproximaţii şi incertitudini, a apărut şi dorinţa de a se institui un dialog între intelectuali şi Biserică. Dezideratul a rămas fără ecou, iar Biserica este acuzată, în continuare, de somnolenţă, paseism, inerţie parazitară, incapacitate de a răspunde unei provocări inteligente. Mai nou, i se impută refuzul de a se implica în viaţa politică şi, ca pe vremea lui Nero, i se pun în cârcă toate relele din scumpa noastră patrie, inclusiv infantilismul democraţiei, incapacitatea acesteia de a absorbi fonduri europene, dar şi zăbava legii cultelor. O seamă de laici se plâng că sunt trataţi doar ca turmă, dar uită că „turma" este o noţiune biblică pe care limbajul bisericesc o defineşte drept „turmă cuvântătoare", adică înzestrată cu raţiune, discernământ şi responsabilitate. Nu trebuie uitat că, în paralel, cea mai puternică (şi mai discretă) instituţie a Bisericii este scaunul de spovedanie, zona prin excelenţă a dialogului interpersonal. Alţii îi atribuie o ghettoizare ritualistică, ignorând faptul că principala misiune a Bisericii este mântuirea sufletelor şi că aceasta nu se poate realiza decât în spaţiul liturgic.

Personal, am avut rezerve asupra unui posibil dialog între intelectuali şi Biserică. Nici astăzi nu cred că acestea ar fi două categorii distincte, care ar trebui să-şi vorbească peste gard. În primul rând, nimeni nu a fost în stare să-mi definească noţiunea de intelectual, când anume şi pe ce criterii i se atribuie insului un astfel de statut, dacă el se legitimează doar prin studii şi diplome sau dacă nu cumva, dimpotrivă, elita intelectuală îl cuprinde şi pe genialul ţăran care a zămislit un basm, o baladă, o colindă, un proverb sau o ghicitoare. În al doilea rând, dacă intelectualii sunt de o singură parte a dialogului, ar însemna că în Biserică, de partea ceastălaltă, ei sunt inexistenţi, că adică un Hrisostom, un Augustin, un Hausherr sau un Stăniloae nu pot sta în acelaşi pupitru cu un, să zicem, Mihail Roller.

Cred însă că absenţa unui astfel de dialog este una din carenţele noastre actuale şi că el trebuie instaurat şi alimentat fără întârziere, dar nu între intelectuali şi Biserică, ci între intelectuali în (întru = intra) Biserică, clerici şi mireni, aceştia fiind deopotrivă membri ai aceluiaşi corp eclezial, fie şi numai printr`un liant minimal, acela al botezului.

Am zis „minimal", întrucât oferta Bisericii e mult mai generoasă şi la îndemâna fiecărei opţiuni. În ultima mea carte de teologie* am dedicat un întreg capitol laicatului creştin, argumentând scripturistic că dacă Taina Botezului îi conferă insului (bărbat sau femeie) calitatea de membru al Bisericii, Taina Mirungerii, administrată îndată după Botez şi făcând cu acesta aproape un singur corp, i-o conferă pe aceea de membru al preoţiei împărăteşti; o preoţie sfântă, fără să fie şi sfinţitoare, dar suficientă pentru a face din fiecare credincios un participant activ la viaţa liturgică, culturală şi socială.

Conceput astfel, sfatul intrabisericesc devine un dialog interior, sintagmă introdusă în orizontul culturii noastre, din câte ştiu, de către filosoful Mihai Şora**. Este exact ceea ce s`a petrecut pe muntele Tabor în convorbirea lui Iisus cu sacerdoţii Moise şi Ilie, avându-i ca participanţi pe intelectualii laici Petru, Iacob şi Ioan.

Aşa s`a născut proiectul revistei TABOR, o tribună a dialogului dintre teologie, filosofie, ştiinţele exacte, naturale, umaniste şi politice, un spaţiu în care să se poată întâlni colaboratori din ţară şi din străinătate, vârstnici şi tineri, bărbaţi şi femei, ortodocşi şi prieteni ai acestora, creştini şi necreştini cu deschidere ecumenică.

La o cotă mai înaltă, dialogul poate fi nu doar între teologie şi disciplinele neteologice, ci şi între acestea laolaltă, ele între ele, angajându-se, până la învecinarea cu prezenţa lui Dumnezeu, în ceea ce Basarab Nicolescu a numit, pentru prima oară în cultura universală, transdisciplinaritate.

Prin urmare, deşi editată de o Mitropolie, ea nu va avea un profil de publicaţie strict bisericească sau eminamente teologică şi nu va afecta sub nici o formă existenţa şi rolul revistelor eparhiale. Nu va deveni nucleu al vreunei grupări sau asociaţii cu profil ideologic. Paginile ei nu vor găzdui înverşunări polemice, ceea ce însă nu exclude diferenţele de opinie, chiar obligatorii în dezbateri de asemenea anvergură. Se contează pe academismul colaboratorilor.

* Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2005.

** Mihai Şora, Du dialogue intérieur. Fragment d`une Antropologie métaphysique, Ed. Gallimard, Paris, 1947. Despre dialogul interior. Fragmente dintr-o Antropologie metafizică, trad. Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1995.

† IPS Bartolomeu Anania

Sursă: Revista Tabor

Bolnavii de Alzheimer au nevoie de suport, nu de izolare

Boala nu este o formă de „nebunie“, atrag atenţia specialiştii cu ocazia Zilei Mondiale Alzheimer, marcată vinerea aceasta. Este însă o boală a creierului care evoluează lent şi ireversibil, chiar şi sub tratament.

Se estimează că, în România, aproape un milion de persoane sunt afectate de boala Alzheimer. Dintre acestea, bolnavi efectiv sunt 274.000. Restul persoanelor afectate sunt cei din anturajul acestora. Potrivit specialiştilor în domeniul psihogeriatriei, pentru îngrijirea unei persoane cu această boală este nevoie, în medie, de doi-trei îngrijitori. Maladia Alzheimer deteriorează astfel calitatea vieţii bolnavilor, dar şi pe cea a familiilor lor.

Cu ocazia Zilei Mondiale Alzheimer, marcată vineri, 21 septembrie, medicii atrag atenţia asupra impactului negativ al acestei boli şi asupra stigmatizării persoanelor  afectate, direct şi indirect.

Imaginea publică negativă a bolii, asociată cu „nebunia", poate duce la izolarea socială a unei întregi familii din care face parte un bolnav de Alzheimer. O astfel de experienţă a avut Lidia Maridor, de la „Fundaţia Părinţilor Noştri" din Cosmeşti Vale, judeţul Galaţi, a cărei mamă a fost diagnosticată cu maladia Alzheimer în 1999.

„Unele familii se simt stigmatizate când această boală îşi face apariţia. Deşi observă multe schimbări la cel apropiat, nu vor să vorbească despre acest lucru, încercând chiar să ascundă bolnavul. Astfel, încetul cu încetul, ei înşişi se rup de viaţa socială. Este foarte important ca oamenii să înţeleagă că boala Alzheimer nu trebuie confundată cu nebunia", atrage atenţia femeia.

Medicul geriatru Gabriela Cîrstescu, director al Societăţii Române Alzheimer, subliniază că sunt necesare numeroase intervenţii la nivel individual, organizaţional, comunitar şi la nivel de societate pentru a reduce stigmatul legat de această boală. „De asemenea, este necesară dezvoltarea unui cadrul legislativ care să asigure, pe de o parte, susţinerea acestor persoane, iar pe de altă parte, protecţia, atât a lor, cât şi a familiilor care îi îngrijesc", afirmă directorul Societăţii Române Alzheimer.

Îngrijirea bolnavului, de preferat acasă

Medicii recomandă îngrijirea bolnavului acasă, eventual cu o persoană pregătită în acest domeniu. În formele severe de boală, se poate apela la centrele de îngrijire specializată.

„Familia trebuie să cunoască stadiul de boală, care uneori nu concordă cu starea aparentă a pacientului (poate fi mai gravă decât pare) şi prognosticul (adică speranţa de supravieţuire a bolnavului). Apoi, familia trebuie să ştie până în ce moment al bolii poate să asigure îngrijirea bolnavului fără suport de specialitate (îngrijitor extern specializat)", spune medicul primar geriatrie şi gerontologie Adrian Stănescu, de la Centrul „Oxxygene" din Otopeni. Pentru că bolnavului îi poate fi afectat centrul nervos al setei, familia trebuie să se asigure că bea suficientă apă, adică doi litri pe zi.

Apare cu mulţi ani înainte de a se manifesta

La nivel mondial, 24,3 milioane de persoane suferă de demenţă. Se estimează că, în 2020, acest număr va atinge 42,3 milioane. Boala Alzheimer se instalează cu mulţi ani înainte de apariţia simptomelor. „Alzheimer (şi nu demenţa Alzheimer) este o boală neurodegenerativă cu evoluţie extrem de îndelungată, de regulă peste 25 de ani faţă de momentul apariţiei primelor leziuni, şi un foarte lung interval de timp este complet lipsită de simptome.

Abia în ultimul stadiu de evoluţie a bolii, când încărcătura lezională cerebrală acumulată într-un timp îndelungat este deja foarte mare, apar primele manifestări clinice, care pot fi de tip tulburare neurocognitivă", explică profesorul Ovidiu Băjenaru, medic primar neurolog, şeful Clinicii de Neurologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti.

În multe cazuri, aceste tulburări neurocognitive sunt precedate de depresie şi de anxietate. Există trei stadii de severitate a acestei boli. În prima fază, apar pierderi scurte de memorie, greutatea de a învăţa lucruri noi şi dificultatea persoanei de a-şi aminti, de pildă, să-şi ia medicamentele. Pe măsură ce boala avansează, pe parcursul a câţiva ani (până la şapte), persoana nu-şi mai aminteşte întâmplările recente şi are greutăţi în a duce la sfârşit activităţile obişnuite, cum ar fi cumpărăturile. Bolnavul se izolează din ce în ce mai mult. În ultimul stadiu al bolii, persoana afectată are nevoie de ajutor pentru a se îmbrăca, de pildă, se rătăceşte uşor şi are probleme de comportament, nu mai poate înghiţi şi ajunge imobilizată la pat.

Întâlnirile cu prietenii au efect terapeutic

Nu există tratament care să vindece boala Alzheimer. Însă, cu cât este descoperită mai devreme şi, implicit, cu cât tratamentul este iniţiat mai repede, creşte şi speranţa şi calitatea vieţii pacientului. Cele două clase de medicamente administrate în această afecţiune reduc tulburările cognitive şi multe dintre tulburările de comportament.

Alături de tratamentul medicamentos, sunt de mare ajutor stimularea cognitivă, terapia de rememorare (memorarea unor texte şi repetarea lor, evocarea unor date vizualizate recent), exerciţiile de logică, integramele, precum şi activitatea fizică, în funcţie de bolile asociate.

În stadiile de început ale bolii, este încurajată socializarea. „Este cunoscut că izolarea socială accentuează boala de memorie şi că socializarea, întâlnirile cu prietenii, ieşirea în parc sau în oraş prelungesc stadiile de început ale bolii. Astfel, forma gravă apare mai tarziu, fiind, de multe ori, mai scurtă", afirmă medicul Adrian Stănescu.

Statistic vorbind, durata medie de supravieţuire a unui bolnav de Alzheimer este de 8-10 ani. Dacă tratamentul este început cât mai repede şi dacă pacientul primeşte o îngrijre adecvată, este posibil ca durata de viaţă să crească la 20 de ani. Din păcate însă, în România, afecţiunea se diagnostichează în stadiu moderat, când şansa de a supravieţui este de trei-patru ani.

Gândeşti mult? Ai risc mai mic de îmbolnăvire!

Există mitul conform căruia Alzheimer este o boală care îi afectează mai ales pe intelectuali. Realitatea este însă că, dimpotrivă, activitatea intelectuală susţinută este un factor de protecţie faţă de această boală. Alţi factori implicaţi în apariţia acestei boli sunt hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, nivelul crescut al colesterolului „rău", sindromul metabolic, bolile cerebrovasculare, boala coronariană şi sedentarismul. Într-un procent mic, boala poate fi cauzată şi de o mutaţie genetică, responsabilă de formarea plăcilor amiloidice (sau senile), care au un rol important în distrugerea sinapselor interneuronale.

"Este important să se cunoască evoluţia bolii Alzheimer, să nu se nege prezenţa ei şi să se ia măsurile adecvate cât mai devreme.''

Adrian Stănescu medic primar geriatrie  şi gerontologie

"Impactul emoţional al stigmatului asupra celor cu demenţă este semnificativ: suferinţa, stânjeneala, ruşinea sunt sentimente frecvente atât la pacienţi, cât şi la cei care-i îngrijesc.''

Gabriela Cîrstescu medic geriatru, director al Societăţii Române Alzheimer

Sfaturi pentru cei care îngrijesc un bolnav

O persoană cu Alzheimer are nevoie de îngrijire medicală, dar şi de supraveghere zi şi noapte, ceea ce poate duce la epuizarea familiei. Iată care sunt recomandările medicului Gabriela Cîrstescu pentru rudele care au grijă de un bolnav de Alzheimer:

- Este necesară păstrarea unei rutine în activităţile zilnice. Sunt importante contactele sociale, mişcarea şi activităţile diverse.

- Păstrarea autonomiei bolnavului este importantă, evitându-se sentimentul de depreciere.

- Bolnavul trebuie susţinut să-şi păstreze demnitatea prin participarea la treburile zilnice şi la viaţa familiei.

- Este util să fie evitate conflictele, să nu fie criticate şi accentuate greşelile bolnavului, să fie menţinută o atmosferă calmă.

- Desfăşuraţi activităţi care permit readucerea aminte a informaţiilor achiziţionate de persoane de-a lungul vieţii (uitaţi-vă în albume de fotografii, purtaţi discuţii, revedeţi locuri familiare).

- Bolnavului trebuie să i se vorbească rar, clar, interlocutorul aşezându-se în faţa pacientului, pentru ca acesta să poată urmări mişcările buzelor şi expresia feţei.

„Mama a avut Alzheimer 12 ani, iar tata s-a stins îngrijind-o"

Lidia Maridor (foto), din Galaţi, ştie ce înseamnă maladia Alzheimer. Mama ei a avut această boală timp de 12 ani, primele modificări ale comportamentului începând la vârsta de 72 ani. „Am observat că începea să se piardă imediat ce era într-un loc nou. Îşi pierduse capacitatea de a memora lucruri noi. După aceea, a început să nu mai aibă încredere în ea. Venise în vizită la mine şi nu voia nici să aprindă aragazul să-şi încălzească mâncarea", îşi aminteşte femeia. A fost momentul în care a dus-o la medic. Diagnosticul: boala Alzheimer. A urmat uitarea treburilor casnice: gătit, ordine prin casă şi curte, spălat. Încetul cu încetul, tatăl Lidiei a preluat toate aceste activităţi.

„Suferinţa cea mai mare a fost când mi-am dat seama că «am pierdut-o» pe mama. A fost într-o zi, când i-am dat o bancnotă de 100 de lei spunându-i să-şi cumpere ceva ce-şi doreşte. Ea m-a privit trist şi mi-a spus: «Dă-i tatălui tău, eu nu mai ştiu ce să fac cu ei». După aceea, a început să aibă momente de depresie, de anxietate şi chiar de violenţă", spune Lidia. Tatăl ei şi-a îngrijit soţia cu multă dăruire. La şapte ani de la diagnosticul soţiei, bărbatul a făcut un accident vascular cerebral care i-a fost fatal.

„Mama a mai trăit apoi 4 ani şi 5 luni, dar degenerarea ei a fost foarte rapidă. Au apărut tulburările de exprimare, de înghiţire, de recunoaştere şi incontinenţa. A fost dificil şi pentru mine, ca fiică, dar cel mai mult a suferit tata, îngrijitorul principal. Cel care este zi de zi lângă bolnav (mai ales când e vorba de un cuplu) şi-i urmăreşte cu multă durere fiecare cădere este cel mai afectat", consideră femeia. Durerea pricinuită de pierderea părinţilor a convins-o pe Lidia să deschidă, împreună cu soţul ei, o fundaţie prin care îi ajută pe cei care se confruntă cu această maladie. Persoanele interesate pot solicita ajutor şi informaţii accesând site-ul: www.parintilornostri.ro .

Sursă: Ziarul Adevărul