Nu vi se pare ciudat că societatea nu are răspuns la întrebarea: De ce nu e bine să fie avortați copiii cu handicap ?

de Matt Walsh  

Nu pot găsi un răspuns la întrebarea: De ce nu e bine să fie avortaţi copiii cu handicap?

Chiar nu pot.

Chiar nu pot aduce alt gen de explicaţii la acest lucru. Pot eu oare să aduc într-adevăr argumente care să explice de ce nu e bine să omorâm copiii cu dizabilităţi? Dacă nu puteţi percepe instantaneu masacrarea eugenică a nou-născuţilor cu handicap ca pe un lucru înfiorător, nu cred că vă pot oferi alte argumente care să vă poată facilita înţelegerea.

Vedeţi dumneavoastră, tocmai aici este problema. Din această cauză nu putem ajunge la un punct comun. Din această cauză argumentele noastre sunt neproductive. Şi lucrurile nu trebuie să stea aşa – o discuţie argumentată poate să reprezinte o activitate destul de rentabilă. Dar o argumentaţie constructivă, o dezbatere, un dialog sau cum vreţi să o mai numiţi are nevoie ca ambele părţile implicate să împărtăşească un bagaj minim de viziuni comune asupra noţiunilor de bine versus rău, realitate versus ficţiune. Fără acestea, nici una dintre părţi nu o poate convinge pe cealaltă de absolut nimic, pentru că fiecare trăieşte într-o lume paralelă.

Aşa că, eu personal, trăiesc într-o lume în care nu este niciodată scuzabil să fie executat un bebeluş cu sau fără handicap, din indiferent ce motiv. De fapt în lumea mea, o lume pe care am putea-o numi „realitate”, uciderea copiilor ar putea fi catalogată, fără exagerări, ca fiind CEL MAI rău lucru posibil. Este cel mai rău lucru dintre toate lucrurile rele posibile. Este cel mai josnic lucru dintre toate lucrurile josnice şi cel mai urât dintre toate cele urâte. Reprezintă apogeul a tot ce e greşit. Dacă nu este greşit să omorâm copiii, atunci orice altceva este permis.

Permiteţi-mi să mă repet, pentru că este o afirmaţie-cheie:

Dacă nu este greşit să omorâm copiii, atunci orice altceva este permis.

Şi prin „altceva” nu mă refer la ceva la modul figurat.

Sclavie? Genocid? Cum de au ajuns condamnabile? Potrivit cărui standard moral au devenit inacceptabile? Dacă standardul moral a decăzut atât de mult încât infanticidul să ajungă un lucru acceptabil din punct de vedere social, atunci mă îndoiesc că alt gen de atrocităţi nu vor ajunge să fie şi ele considerate normale.

Deşi pare incredibil, chiar şi comentariile politic incorecte privind homosexualitatea vor trebui să fie pardonabile, dacă vom ajunge să credem că omorârea nou-născuţilor este un lucru acceptabil din punct de vedere moral.

Mi se spune adesea să fiu mai înţelegător în această chestiune, dar acest lucru mi se pare o cerere nedreaptă. Există persoane – de ordinul milioanelor, de fapt – care consideră că ar fi bine să fie legal să omorâm nou-născuţi, dar să fie ilegal să plătim un lucrător la un restaurant de tip fast-food cu mai puţin decât salariul minim pe economie sau să fie ilegal să refuzăm să onorăm comanda pentru un tort de nuntă al unui cuplu gay, de exemplu. Cum aş putea înţelege o asemenea mentalitate? Cum aş putea să-mi contorsionez mecanismele psihice şi logica pentru a le putea plia pe o asemenea mentalitate, care să mă conducă la concluzia că ultimele două situaţii, date ca exemplu, sunt atât de abominabile şi dezumanizante încât trebuie interzise prin lege, pe când prima situaţie este atât de acceptabilă încât trebuie ferm apărată şi chiar finanţată de guvernul federal?

Înţelegere? Nu există. Nu pot să înţeleg. Chiar nu pot. Şi sper că nu voi ajunge vreodată să pot. Cartea lui C.S. Lewis, „Abolirea omului”, m-a ajutat cel mai mult să înţeleg o societate care a degenerat până la o asemenea stare de nebunie ucigaşă. Lewis a scris că:

„Tao, pe care alţii l-ar putea denumi Legea naturală sau Morala tradiţională sau Primele principii ale Raţiunii Practice sau Primele platitudini, nu este încă unul dintre nenumăratele sisteme de valori. Tao este unica sursă a tuturor judecăţilor de valoare. Dacă el este respins, orice valoare este respinsă, iar dacă orice valoare este  susţinută, şi Tao este susţinut. Efortul de a-l respinge şi de a-l înlocui cu un nou sistem de valori este o contrazicere în sine. În istoria umanităţii, nu a existat şi nu va mai exista vreodată o judecată de valoare cu totul nouă. Tot ceea ce se pretinde a fi un nou sistem sau ideologie nu reprezintă decât fragmente din Tao însuşi, care după ce au fost smulse în mod aleatoriu din context, au căpătat proporţii de nebunie în izolarea lor, dar tot îi datorează în exclusivitate lui Tao validitatea pe care o deţin.”

Noi am smuls într-un mod aleatoriu anumite valori din Unica Sursă a tuturor valorilor, iar acum aceste valori, în izolarea lor, au căpătat proporţii de nebunie.

Vă spun toate acestea pentru că intenţia mea de început a fost să scriu un articol despre un cuplu din Washington care tocmai câştigase într-un proces de culpă medică despăgubiri în valoare de 50 de milioane $. Soţii Brock şi Rhea Wuth au dat în judecată un spital pentru că fiul lor s-a născut cu un handicap grav. Nu, nu s-au plâns că spitalul a cauzat handicapul, ci că spitalul (şi un laborator de analize medicale) nu au efectuat analizele corecte care urmau să detecteze defectele genetice ale copilului cât timp acesta era încă în burta mamei. Dacă li s-ar fi livrat analizele corecte, părinţii ar fi aflat că fiul lor este „defect” şi l-ar fi omorât. Din nefericire au fost privaţi de ocazia de a-şi avorta copilul, aşa că spitalul este obligat să plătească pentru îngrijirea acestuia pe viaţă.

Dar staţi, nu-i judecaţi: ei tot îşi „iubesc” băiatul. Îşi doresc să fi murit, să-l fi ucis cu mâna lor, dar tot îl „iubesc”. Nu comentaţi. Nu lansaţi critici acide. Aceşti părinţi au dat în judecată un spital pentru că nu le-a dat ocazia să-şi omoare copilul, dar să nu vă credeţi în măsură să condamnaţi acest lucru.

Sau cel puţin asta mi s-a spus şi mie.

Aşa că m-am aşezat la calculator cu intenţia de a scrie despre acest caz. Voiam să-l analizez din toate unghiurile posibile.

Voiam să demonstrez, ca o chestiune adiacentă, cum acest gen de procese de culpă medicală (acesta nefiind primul din istorie) vor face să fie tot mai scump să naşti un copil la spital. Gândiţi-vă la ce gen de răspundere vor purta unităţile medicale dacă de acum vor putea fi date în judecată pentru că nu v-au provocat moartea copilului. Voiam să explic cum această poveste este un efect secundar inevitabil al filozofiei cultului morţii care ne spune că viaţa umană n-are nicio valoare şi că dreptul părinţilor la confort şi bunăstare materială poate călca în picioare dreptul copiilor lor la viaţă dat de Creator. Mai voiam să evidenţiez faptul că naziştii i-au omorât pe copiii cu handicap pentru acelaşi motiv pentru care îi omorâm şi noi azi: să scape societatea de aceia care ar putea fi consideraţi o „povară”.

Mai jos este un extras din Legea lui Hitler pentru prevenirea urmaşilor taraţi genetic:

„Deşi de la Revoluţia naţională, opinia publică a devenit tot mai preocupată de politica demografică şi de declinul demografic, nu numai declinul populaţiei reprezintă o sursă de îngrijorare, ci şi structura genetică tot mai evidentă a oamenilor noştri. În timp ce familiile cu zestre genetică sănătoasă merg pe premisa naşterii a unu sau doi copii, nenumăraţi dintre cei inferiori şi cei care suferă de boli genetice se reproduc fără restricţii în timp ce urmaşii lor bolnavi şi nesociabili împovărează comunitatea. “

Voiam să spun că apologeţii avortului s-au aliat în multe feluri cu unul dintre cele mai malefice regimuri politice din istoria umanităţii.

Voiam să explic de ce acest lucru nu a fost un lucru bun.

Voiam să explic de ce copiii cu handicap n-ar trebui omorâţi.

Voiam să explic de ce toţi copiii, cu sau fără handicap, ar trebui protejaţi.

Voiam să fac toate aceste lucruri, dar nu mai pot. Aceste stări de fapt sunt evidente prin sine însele, or eu nu pot da explicaţii la ceva evident prin sine însuşi. Nu sunt chiar atât de bun.

Dacă nu puteţi înţelege lucrurile astea, nu vă pot forţa să o faceţi. Tot ce pot să fac e să mă rog pentru sufletele voastre.

Şi asta voi şi face. Vă promit.

 Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Gabriela Coşereanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Mijloace de luptă împotriva patimii noastre de a osândi - Arhimandrit Serafim Alexiev / Învățături despre bine și rău

Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.

Avva Isaia a spus plin de înțelepciune: "Neosândirea aproapelui slujește ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea rațiunii duhovnicești. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimicește această îngrădire".

Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general și când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire?

Întrucât osândirea, fie tâșnește din noi înșine, fie se naște din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru siuația când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din afară.

1. Primul mijloc este să conștientizăm și să căpătăm simțământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, și încă un mare păcat. Trebuie să luăm aminte la ce-i așteaptă pe toți ce ce-și iau de la sine autoritatea de falși judecători și pe toți acei oameni grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ... ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, ... călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.

Dacă omul își dă seama că osândind săvârșește un mare păcat, el lesne se va simți rușinat înaintea conștiinței sale. Acest simțământ va naște în inima lui pocăința, iar pocăința îl va conduce la mărturisire și la dorința sinceră de a suporta epitimia pentru care a osândit.

2. Pentru lupta cu osândirea este necesară în cel mai înalt grad luarea-aminte asupra noastră. Cine este cel care care veghează asupra sa? - Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu și care își dă osteneală să-și aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: "Nu osândi!"

3. Ca al treilea mijloc de luptă cu păcatul osândirii vom indica osândirea de sine. Sfinții Părinți recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat și să ne osândim pe noi înșine. Dacă omul este cinstit înaintea sa și înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuși este plin de patimi și de fapte rele.

4. Un foarte puternic mijloc de luptă este smerenia. Cel mândru osândește în stânga și în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alții. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greșelile sale și însetează doar pentru un singur lucru - după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greșește, nu-i socotește păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.

5. Dragostea este unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ți milă de cel păcătos, iubește-l, și vei înceta să-l ponegrești!

Dragostea acoperă toate cusururile(Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă!

Poate oare cel ce iubește pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui și să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învață să iubești și te vei dezobișnui să osândești!

6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alții ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită și să ne străduim să înghițim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu și încununează sufletul răbdător cu cunună cerească.

Desigur, nu este nicicum ușor să fii osândit, iar tu să taci și să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoință. Dacă creștinul înțelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă și se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri și minciuni la adresa lui, el Îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind și ia seama să nu se dea mâniei. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El (I Petru 2, 19).

7. Adeseori nu avem dorința de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne și pe noi către săvârșirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri?  Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, noi trebuie cu tactică să abatem discuția și pe nebăgate de seamă să trecem la o altă temă. În unele cazuri este mult mai folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, trebuie să nu participăm la osândire, ci să tăcem și să ne rugăm atât pentru noi înșine, cât și pentru cei ce osândesc, și pentru cei osândiți. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.

8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă și distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuți ai noștri care au slăbiciunea osândirii, și, nicicând să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Cor. 15, 33).

9. Chibzuința duhovnicească este un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înțelepciune duhovnicească pentru a vâna înșelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascați înaintea noastră, ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înșelare acționează patimile proprii, ea pătrunde foarte ușor în inimile noastre și cu ajutorul nostru ne rătăcește, încredințându-ne că nu săvârșim nimic rău atunci când osândim.

Sfântul Apostol Iacov ne dă un minunat sfat despre cum să dobândim discernământ duhovnicesc: Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu… și i se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nicio îndoială(Iac. 1, 5-6).

10. Aici este locul să spunem că, înfrânâdu-ne de la osândirea altora, noi înșine trebuie să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândească pentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândești, de asemenea este păcat să povoci pe alții să te osândească. Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă judecați aceasta: Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală! (Rom. 14, 13).

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia București -2008, p.117-156)

Sursă: Doxologia

Bolnavii de Alzheimer au nevoie de suport, nu de izolare

Boala nu este o formă de „nebunie“, atrag atenţia specialiştii cu ocazia Zilei Mondiale Alzheimer, marcată vinerea aceasta. Este însă o boală a creierului care evoluează lent şi ireversibil, chiar şi sub tratament.

Se estimează că, în România, aproape un milion de persoane sunt afectate de boala Alzheimer. Dintre acestea, bolnavi efectiv sunt 274.000. Restul persoanelor afectate sunt cei din anturajul acestora. Potrivit specialiştilor în domeniul psihogeriatriei, pentru îngrijirea unei persoane cu această boală este nevoie, în medie, de doi-trei îngrijitori. Maladia Alzheimer deteriorează astfel calitatea vieţii bolnavilor, dar şi pe cea a familiilor lor.

Cu ocazia Zilei Mondiale Alzheimer, marcată vineri, 21 septembrie, medicii atrag atenţia asupra impactului negativ al acestei boli şi asupra stigmatizării persoanelor  afectate, direct şi indirect.

Imaginea publică negativă a bolii, asociată cu „nebunia", poate duce la izolarea socială a unei întregi familii din care face parte un bolnav de Alzheimer. O astfel de experienţă a avut Lidia Maridor, de la „Fundaţia Părinţilor Noştri" din Cosmeşti Vale, judeţul Galaţi, a cărei mamă a fost diagnosticată cu maladia Alzheimer în 1999.

„Unele familii se simt stigmatizate când această boală îşi face apariţia. Deşi observă multe schimbări la cel apropiat, nu vor să vorbească despre acest lucru, încercând chiar să ascundă bolnavul. Astfel, încetul cu încetul, ei înşişi se rup de viaţa socială. Este foarte important ca oamenii să înţeleagă că boala Alzheimer nu trebuie confundată cu nebunia", atrage atenţia femeia.

Medicul geriatru Gabriela Cîrstescu, director al Societăţii Române Alzheimer, subliniază că sunt necesare numeroase intervenţii la nivel individual, organizaţional, comunitar şi la nivel de societate pentru a reduce stigmatul legat de această boală. „De asemenea, este necesară dezvoltarea unui cadrul legislativ care să asigure, pe de o parte, susţinerea acestor persoane, iar pe de altă parte, protecţia, atât a lor, cât şi a familiilor care îi îngrijesc", afirmă directorul Societăţii Române Alzheimer.

Îngrijirea bolnavului, de preferat acasă

Medicii recomandă îngrijirea bolnavului acasă, eventual cu o persoană pregătită în acest domeniu. În formele severe de boală, se poate apela la centrele de îngrijire specializată.

„Familia trebuie să cunoască stadiul de boală, care uneori nu concordă cu starea aparentă a pacientului (poate fi mai gravă decât pare) şi prognosticul (adică speranţa de supravieţuire a bolnavului). Apoi, familia trebuie să ştie până în ce moment al bolii poate să asigure îngrijirea bolnavului fără suport de specialitate (îngrijitor extern specializat)", spune medicul primar geriatrie şi gerontologie Adrian Stănescu, de la Centrul „Oxxygene" din Otopeni. Pentru că bolnavului îi poate fi afectat centrul nervos al setei, familia trebuie să se asigure că bea suficientă apă, adică doi litri pe zi.

Apare cu mulţi ani înainte de a se manifesta

La nivel mondial, 24,3 milioane de persoane suferă de demenţă. Se estimează că, în 2020, acest număr va atinge 42,3 milioane. Boala Alzheimer se instalează cu mulţi ani înainte de apariţia simptomelor. „Alzheimer (şi nu demenţa Alzheimer) este o boală neurodegenerativă cu evoluţie extrem de îndelungată, de regulă peste 25 de ani faţă de momentul apariţiei primelor leziuni, şi un foarte lung interval de timp este complet lipsită de simptome.

Abia în ultimul stadiu de evoluţie a bolii, când încărcătura lezională cerebrală acumulată într-un timp îndelungat este deja foarte mare, apar primele manifestări clinice, care pot fi de tip tulburare neurocognitivă", explică profesorul Ovidiu Băjenaru, medic primar neurolog, şeful Clinicii de Neurologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti.

În multe cazuri, aceste tulburări neurocognitive sunt precedate de depresie şi de anxietate. Există trei stadii de severitate a acestei boli. În prima fază, apar pierderi scurte de memorie, greutatea de a învăţa lucruri noi şi dificultatea persoanei de a-şi aminti, de pildă, să-şi ia medicamentele. Pe măsură ce boala avansează, pe parcursul a câţiva ani (până la şapte), persoana nu-şi mai aminteşte întâmplările recente şi are greutăţi în a duce la sfârşit activităţile obişnuite, cum ar fi cumpărăturile. Bolnavul se izolează din ce în ce mai mult. În ultimul stadiu al bolii, persoana afectată are nevoie de ajutor pentru a se îmbrăca, de pildă, se rătăceşte uşor şi are probleme de comportament, nu mai poate înghiţi şi ajunge imobilizată la pat.

Întâlnirile cu prietenii au efect terapeutic

Nu există tratament care să vindece boala Alzheimer. Însă, cu cât este descoperită mai devreme şi, implicit, cu cât tratamentul este iniţiat mai repede, creşte şi speranţa şi calitatea vieţii pacientului. Cele două clase de medicamente administrate în această afecţiune reduc tulburările cognitive şi multe dintre tulburările de comportament.

Alături de tratamentul medicamentos, sunt de mare ajutor stimularea cognitivă, terapia de rememorare (memorarea unor texte şi repetarea lor, evocarea unor date vizualizate recent), exerciţiile de logică, integramele, precum şi activitatea fizică, în funcţie de bolile asociate.

În stadiile de început ale bolii, este încurajată socializarea. „Este cunoscut că izolarea socială accentuează boala de memorie şi că socializarea, întâlnirile cu prietenii, ieşirea în parc sau în oraş prelungesc stadiile de început ale bolii. Astfel, forma gravă apare mai tarziu, fiind, de multe ori, mai scurtă", afirmă medicul Adrian Stănescu.

Statistic vorbind, durata medie de supravieţuire a unui bolnav de Alzheimer este de 8-10 ani. Dacă tratamentul este început cât mai repede şi dacă pacientul primeşte o îngrijre adecvată, este posibil ca durata de viaţă să crească la 20 de ani. Din păcate însă, în România, afecţiunea se diagnostichează în stadiu moderat, când şansa de a supravieţui este de trei-patru ani.

Gândeşti mult? Ai risc mai mic de îmbolnăvire!

Există mitul conform căruia Alzheimer este o boală care îi afectează mai ales pe intelectuali. Realitatea este însă că, dimpotrivă, activitatea intelectuală susţinută este un factor de protecţie faţă de această boală. Alţi factori implicaţi în apariţia acestei boli sunt hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, nivelul crescut al colesterolului „rău", sindromul metabolic, bolile cerebrovasculare, boala coronariană şi sedentarismul. Într-un procent mic, boala poate fi cauzată şi de o mutaţie genetică, responsabilă de formarea plăcilor amiloidice (sau senile), care au un rol important în distrugerea sinapselor interneuronale.

"Este important să se cunoască evoluţia bolii Alzheimer, să nu se nege prezenţa ei şi să se ia măsurile adecvate cât mai devreme.''

Adrian Stănescu medic primar geriatrie  şi gerontologie

"Impactul emoţional al stigmatului asupra celor cu demenţă este semnificativ: suferinţa, stânjeneala, ruşinea sunt sentimente frecvente atât la pacienţi, cât şi la cei care-i îngrijesc.''

Gabriela Cîrstescu medic geriatru, director al Societăţii Române Alzheimer

Sfaturi pentru cei care îngrijesc un bolnav

O persoană cu Alzheimer are nevoie de îngrijire medicală, dar şi de supraveghere zi şi noapte, ceea ce poate duce la epuizarea familiei. Iată care sunt recomandările medicului Gabriela Cîrstescu pentru rudele care au grijă de un bolnav de Alzheimer:

- Este necesară păstrarea unei rutine în activităţile zilnice. Sunt importante contactele sociale, mişcarea şi activităţile diverse.

- Păstrarea autonomiei bolnavului este importantă, evitându-se sentimentul de depreciere.

- Bolnavul trebuie susţinut să-şi păstreze demnitatea prin participarea la treburile zilnice şi la viaţa familiei.

- Este util să fie evitate conflictele, să nu fie criticate şi accentuate greşelile bolnavului, să fie menţinută o atmosferă calmă.

- Desfăşuraţi activităţi care permit readucerea aminte a informaţiilor achiziţionate de persoane de-a lungul vieţii (uitaţi-vă în albume de fotografii, purtaţi discuţii, revedeţi locuri familiare).

- Bolnavului trebuie să i se vorbească rar, clar, interlocutorul aşezându-se în faţa pacientului, pentru ca acesta să poată urmări mişcările buzelor şi expresia feţei.

„Mama a avut Alzheimer 12 ani, iar tata s-a stins îngrijind-o"

Lidia Maridor (foto), din Galaţi, ştie ce înseamnă maladia Alzheimer. Mama ei a avut această boală timp de 12 ani, primele modificări ale comportamentului începând la vârsta de 72 ani. „Am observat că începea să se piardă imediat ce era într-un loc nou. Îşi pierduse capacitatea de a memora lucruri noi. După aceea, a început să nu mai aibă încredere în ea. Venise în vizită la mine şi nu voia nici să aprindă aragazul să-şi încălzească mâncarea", îşi aminteşte femeia. A fost momentul în care a dus-o la medic. Diagnosticul: boala Alzheimer. A urmat uitarea treburilor casnice: gătit, ordine prin casă şi curte, spălat. Încetul cu încetul, tatăl Lidiei a preluat toate aceste activităţi.

„Suferinţa cea mai mare a fost când mi-am dat seama că «am pierdut-o» pe mama. A fost într-o zi, când i-am dat o bancnotă de 100 de lei spunându-i să-şi cumpere ceva ce-şi doreşte. Ea m-a privit trist şi mi-a spus: «Dă-i tatălui tău, eu nu mai ştiu ce să fac cu ei». După aceea, a început să aibă momente de depresie, de anxietate şi chiar de violenţă", spune Lidia. Tatăl ei şi-a îngrijit soţia cu multă dăruire. La şapte ani de la diagnosticul soţiei, bărbatul a făcut un accident vascular cerebral care i-a fost fatal.

„Mama a mai trăit apoi 4 ani şi 5 luni, dar degenerarea ei a fost foarte rapidă. Au apărut tulburările de exprimare, de înghiţire, de recunoaştere şi incontinenţa. A fost dificil şi pentru mine, ca fiică, dar cel mai mult a suferit tata, îngrijitorul principal. Cel care este zi de zi lângă bolnav (mai ales când e vorba de un cuplu) şi-i urmăreşte cu multă durere fiecare cădere este cel mai afectat", consideră femeia. Durerea pricinuită de pierderea părinţilor a convins-o pe Lidia să deschidă, împreună cu soţul ei, o fundaţie prin care îi ajută pe cei care se confruntă cu această maladie. Persoanele interesate pot solicita ajutor şi informaţii accesând site-ul: www.parintilornostri.ro .

Sursă: Ziarul Adevărul