A apărut numărul 8 al Revistei TABOR - "Părintele Nicolae Steinhardt - 100 de ani de la naştere"

A apărut un nou număr la revistei Tabor (nr. 8, anul VI, noiembrie 2012). Tema lui este: "Părintele Nicolae Steinhardt - 100 de ani de la naştere". Date suplimentare puteţi găsi la adresa: http://www.tabor-revista.ro/

Cuprins

ACTUALITATE

† ANDREI ANDREICUŢ

Eu m-am născut în lume să dărui, să mă dărui, oricând şi orişicărui ....................................................................................................... 5

ALEXANDRU SURDU

Nicolae Steinhardt. Despre fericire .................................................... 9

DOINA CURTICĂPEANU

Energia radiantă a integralei ...........................................................12

VASILE GORDON

Loc de cinste pentru monahul Nicolae Steinhardt în omiletica românească ....................................................................................................................18

CONSTANTIN CUBLEŞAN

Scriitorul monah N. Steinhardt .......................................................... 29

.

AUREL SASU

Iată-mă, Doamne!............................................................................. 34

RĂZVAN IONESCU

Amintiri despre taina libertăţii sau De te voi uita Ierusalime…............... 38

FLORIAN ROATIŞ

Marginalii la corespondenţa N. Steinhardt – Virgil Ierunca ................... 43

DIANA CÂMPAN

Părintele Nicolae Steinhardt – intuiţii axiologice sau despre scris ca boierie culturală ............................................................................................ 50

ŞTEFAN ILOAIE

Moralitatea – aspect defi nitoriu al comportamentului uman, în viziunea lui N. Steinhardt ........................................................................................... 55

CONSTANTIN NECULA

Ars de fericire... – cum a salvat Jurnalul fericirii de la moarte scolastică gândirea unei generaţii – ............................................................... 61

GEORGE ARDELEANU

N. Steinhardt şi refuzul „opiumului” .................................................... 64

IOAN PINTEA

Elogiul ştiinţei şi splendorile teologiei ............................................ 71

MIREL BĂNICĂ

Jurnalul fericirii – sau cartea convertirii unei generaţii ............................ 79

ADRIAN BOLDIŞOR

În genul… înţelepţilor. Mircea Eliade – Nicolae Steinhardt .................... 82

INTERVIU

„Mă atrăgea dragostea lui pentru libertate, respingerea completă a minciunii comuniste, ataşamentul fără rezerve faţă de România.” ..................................................................................................... 95

Interviu cu Toma Pavel realizat de Călin Emilian Cira

RECENZII ................................................................................ 97

MACARIE DRĂGOI, Ortodocşi şi Greco-Catolici în Transilvania (1867-1916). Convergenţe şi Divergenţe, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, 465 p. (MIRCEA POPA)

DAN PURIC, Fii demn!, Bucureşti, 2011, 208 p. (ION ALEXANDRU MIZGAN)

PETER E. GILLQUIST, Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară, trad. Ioan Tănase Chiş, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006. (PAUL SILADI)

PANAYOTIS NELLAS, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu şi îndreptarea noastră – pentru o soteriologie ortodoxă, traducere de pr. prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, 364 p. (SILVIU CRISTIAN RAD)

*

Prolegomene - Editorialul programatic apărut în numărul princeps al TABOR-ului

La un dialog interior

Schimbarea la faţă a lui Iisus s`a petrecut la puţină vreme după ce între El şi ucenici se consumase un scurt dialog asupra identităţii Sale.

- Cine zic oamenii că sunt Eu?

- Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia, sau altcineva dintre profeţi, înviat din morţi.

- Dar voi, voi cine ziceţi că sunt?

- Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu.

Cu această mărturisire a lui Petru - rostită, desigur, în numele tuturor -, convorbirea s`a încheiat sub pecetea tainei.

Pe Tabor, însă, de faţă fiind Petru, Iacob şi Ioan, Iisus renunţă pentru câteva momente la ipostaza chenotică şi, îmbrăcat în lumina ce izvora din Sine Însuşi, Se arată flancat de Moise şi Ilie, cu care stă prieteneşte de vorbă. O exegeză oarecum simplistă a textului biblic ar duce la concluzia că Învăţătorul a vrut să arate două lucruri: că El este altcineva decât Moise şi Ilie şi că El este mai mare decât Moise şi Ilie. Demonstraţie inutilă, de vreme ce ucenicii ştiau acest adevăr, cel puţin în relaţie cu Ilie. Surpriza vine doar din prezenţa lui Moise, al cărui nume nu circula printre suveicile eresului public.

Iată de ce, ori de câte ori m`am aflat în faţa unei icoane a Schimbării la Faţă, mi-a plăcut să văd în ea dialogul dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Tradiţie şi Actualitate, în universul unei Arhaităţi care se înnoieşte din propria-i Substanţă.

Dialogul însă se desfăşoară, iniţiatic, în văzul şi auzul celor trei ucenici pe care Iisus obişnuia să-i ia cu Sine ca unici martori ai unor evenimente excepţionale, de profundă intimitate duhovnicească. Aşadar, aceştia erau înzestraţi cu o anume capacitate de a decela semnificaţii inaccesibile oamenilor de rând, iar aceasta nu putea fi operantă decât pe fondul unei culturi suficiente. Ştim că erau pescari de meserie, dar nu le putem refuza creditul unor autodidacţi. Petru era originar din Betsaida, una din aşezările care alcătuiau confederaţia celor zece oraşe (Decapole), comunităţi greceşti în care se vorbea limba lui Demostene. Ştim precis că Andrei, fratele lui Petru, vorbea curent greceşte, fapt pentru care a şi fost rânduit să predice Evanghelia în coloniile elene de pe ţărmurile Mării Negre (printre care Tomis, Callatis şi Histria), conferindu-i astfel creştinismului nostru origine apostolică. Cât despre Ioan, e suficient să ne amintim că el va deveni autorul celor două capodopere ale Noului Testament, Evanghelia a patra şi Apocalipsa; deşi inspirate de Duhul Sfânt, ele nu se puteau naşte dintr`un vid cultural.

Pe de altă parte, la vremea transfigurării de pe Tabor cei trei nu erau încă apostoli, ci doar simpli ucenici, şcolari care-şi primeau zilnic porţia de învăţătură de la dumnezeiescul lor Dascăl. Va mai trece încă mult timp până când pogorârea Duhului Sfânt le va conferi aura sacerdoţiului. Acum ei nu depăşesc statutul unor intelectuali laici. Nu avem indicii că ar fi priceput chiar totul din subtilitatea mesajului transfigurator sau că ar fi intuit lumina necreată care-i va hrăni mai târziu pe isihaşti. Răvăşit, Petru pare a vorbi în dodii, dar din cuvintele lui se desprinde un sentiment absolut copleşitor:

- Doamne, bine ne este să fim aici!

Este sentimentul comunitar al omului care, în numele său şi al fârtaţilor săi, aspiră la fericirea de a trăi permanent pe vârful muntelui, în trei colibe improvizate, laolaltă cu Iisus şi interlocutorii Acestuia. Nu le-a fost dat. Le va fi rămas însă nostalgia unei perspective a dialogului hristic.

În spaţiul nostru cultural postdecembrist, bântuit de atâtea aproximaţii şi incertitudini, a apărut şi dorinţa de a se institui un dialog între intelectuali şi Biserică. Dezideratul a rămas fără ecou, iar Biserica este acuzată, în continuare, de somnolenţă, paseism, inerţie parazitară, incapacitate de a răspunde unei provocări inteligente. Mai nou, i se impută refuzul de a se implica în viaţa politică şi, ca pe vremea lui Nero, i se pun în cârcă toate relele din scumpa noastră patrie, inclusiv infantilismul democraţiei, incapacitatea acesteia de a absorbi fonduri europene, dar şi zăbava legii cultelor. O seamă de laici se plâng că sunt trataţi doar ca turmă, dar uită că „turma" este o noţiune biblică pe care limbajul bisericesc o defineşte drept „turmă cuvântătoare", adică înzestrată cu raţiune, discernământ şi responsabilitate. Nu trebuie uitat că, în paralel, cea mai puternică (şi mai discretă) instituţie a Bisericii este scaunul de spovedanie, zona prin excelenţă a dialogului interpersonal. Alţii îi atribuie o ghettoizare ritualistică, ignorând faptul că principala misiune a Bisericii este mântuirea sufletelor şi că aceasta nu se poate realiza decât în spaţiul liturgic.

Personal, am avut rezerve asupra unui posibil dialog între intelectuali şi Biserică. Nici astăzi nu cred că acestea ar fi două categorii distincte, care ar trebui să-şi vorbească peste gard. În primul rând, nimeni nu a fost în stare să-mi definească noţiunea de intelectual, când anume şi pe ce criterii i se atribuie insului un astfel de statut, dacă el se legitimează doar prin studii şi diplome sau dacă nu cumva, dimpotrivă, elita intelectuală îl cuprinde şi pe genialul ţăran care a zămislit un basm, o baladă, o colindă, un proverb sau o ghicitoare. În al doilea rând, dacă intelectualii sunt de o singură parte a dialogului, ar însemna că în Biserică, de partea ceastălaltă, ei sunt inexistenţi, că adică un Hrisostom, un Augustin, un Hausherr sau un Stăniloae nu pot sta în acelaşi pupitru cu un, să zicem, Mihail Roller.

Cred însă că absenţa unui astfel de dialog este una din carenţele noastre actuale şi că el trebuie instaurat şi alimentat fără întârziere, dar nu între intelectuali şi Biserică, ci între intelectuali în (întru = intra) Biserică, clerici şi mireni, aceştia fiind deopotrivă membri ai aceluiaşi corp eclezial, fie şi numai printr`un liant minimal, acela al botezului.

Am zis „minimal", întrucât oferta Bisericii e mult mai generoasă şi la îndemâna fiecărei opţiuni. În ultima mea carte de teologie* am dedicat un întreg capitol laicatului creştin, argumentând scripturistic că dacă Taina Botezului îi conferă insului (bărbat sau femeie) calitatea de membru al Bisericii, Taina Mirungerii, administrată îndată după Botez şi făcând cu acesta aproape un singur corp, i-o conferă pe aceea de membru al preoţiei împărăteşti; o preoţie sfântă, fără să fie şi sfinţitoare, dar suficientă pentru a face din fiecare credincios un participant activ la viaţa liturgică, culturală şi socială.

Conceput astfel, sfatul intrabisericesc devine un dialog interior, sintagmă introdusă în orizontul culturii noastre, din câte ştiu, de către filosoful Mihai Şora**. Este exact ceea ce s`a petrecut pe muntele Tabor în convorbirea lui Iisus cu sacerdoţii Moise şi Ilie, avându-i ca participanţi pe intelectualii laici Petru, Iacob şi Ioan.

Aşa s`a născut proiectul revistei TABOR, o tribună a dialogului dintre teologie, filosofie, ştiinţele exacte, naturale, umaniste şi politice, un spaţiu în care să se poată întâlni colaboratori din ţară şi din străinătate, vârstnici şi tineri, bărbaţi şi femei, ortodocşi şi prieteni ai acestora, creştini şi necreştini cu deschidere ecumenică.

La o cotă mai înaltă, dialogul poate fi nu doar între teologie şi disciplinele neteologice, ci şi între acestea laolaltă, ele între ele, angajându-se, până la învecinarea cu prezenţa lui Dumnezeu, în ceea ce Basarab Nicolescu a numit, pentru prima oară în cultura universală, transdisciplinaritate.

Prin urmare, deşi editată de o Mitropolie, ea nu va avea un profil de publicaţie strict bisericească sau eminamente teologică şi nu va afecta sub nici o formă existenţa şi rolul revistelor eparhiale. Nu va deveni nucleu al vreunei grupări sau asociaţii cu profil ideologic. Paginile ei nu vor găzdui înverşunări polemice, ceea ce însă nu exclude diferenţele de opinie, chiar obligatorii în dezbateri de asemenea anvergură. Se contează pe academismul colaboratorilor.

* Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2005.

** Mihai Şora, Du dialogue intérieur. Fragment d`une Antropologie métaphysique, Ed. Gallimard, Paris, 1947. Despre dialogul interior. Fragmente dintr-o Antropologie metafizică, trad. Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1995.

† IPS Bartolomeu Anania

Sursă: Revista Tabor

Părintele Nicoale Steinhardt, 100 de ani de la naștere / 1

"Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti"

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clementa, în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului. La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari.

„Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi duh rapid"

Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la «aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. (...) Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul" - adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V (...)Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge... Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine... Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei.

În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte. Şi înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice, sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, iar cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, fericirea mă înalţă, mă leagănă, şi în cele din urmă, fără menajamente - mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.

"Samarineanul n-a fost numai un om bun, ci şi atent: a ştiut să vadă"

Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este cel mai mare păcat. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai un om bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.

"Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar există soluţia (mistică) a credinţei"

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei.

*

Nicolae Steinhardt was born July 12, 1912. He was jewish and mostly known for his “Happiness’ Diary”. His father was the architect and engineer Oscar Steinhardt. In 1934 he graduated from the Law and Literature School of the University of Bucharest. In the same year he published under the pseudonym of Antisthius the parody novel “The same way as Cioran, Noica, Eliade…”. He refuses to join and to agree with the communist ideas and becomes a truck driver for a food shop during the communist regime until he has a serious car accident. Following his friends’ pleads he re-enters the literary activity again. In 1980 he becomes a monk and he dies in March, 1989 before he got to witness the Romanian revolution against communism.

"I went in prison blind and go out with my eyes wide open"

Indeed I was to be released the very last day: my name begins with an S, I haven’t had any kind of wangles, I haven’t been an incurable sick man, I have been “insincere with the inquest”, I wasn’t present on their lists of squeak informers (…) and couldn’t have been counted amidst the re-educated individuals.

But the event of my release is coming and may happen every minute now. Alone, in my little cell from Zarca, I am kneeling and making a sum.

I went in prison blind (with vague flashes of light, not on reality, but inner ones, autogenous flashes of the dark, which split the darkness without dispelling it) and go out with my eyes wide open; I got in spoilt, pampered, I go out cured of fuss, smirks, whims; I got in discontented , and go out knowing Happiness; I got in impatient, grumpy, sensitive to trifles, and go out indifferent; little told me the sun and life, now I know to taste the thin slice of bread; I go out admiring above all the Courage, dignity, honor, heroism; I go out reconciled: with those to whom I was wrong, with my friends and my enemies, even with myself.

I stay thus on my bended knees and thank to Christ the Lord and promise Him to do my best to behave from now on as a gentleman, cold in the face of all adversities, obstacles, discomfitures, merely blithe, always grateful for every joy, every good word which would not be curse or oath; and I rather choose death than doing clamant sins.

Sursă fotografie: Blog Părintele Nicolae Steinhard