Şcoala de Duminică: „Astăzi, ca să fii părinte, trebuie să fii om de rugăciune” - de vorbă cu Părintele Anthony Karbo, Colorado Springs (S.U.A.)

Părintele Anthony este povăţuitorul duhovnicesc al unei mici parohii din Colorado, închinată Sfinţilor Constantin şi Elena. A obţinut o diplomă în psihologie la Universitatea Colorado, după care a iniţiat o serie de lucrări misionare în rândul elevilor de liceu.

Mărturiseşte că s-a convertit la Ortodoxie în urma unui proces treptat de conştientizare a lui Dumnezeu. Scrierile Sfinţilor Părinţi au avut o influenţă uriaşă în creşterea lui lăuntrică, mai ales cele ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Întâlnirea cu Părinţii Bisericii a fost, pentru Părintele Anthony, asemenea „descoperirii unui ocean duhovnicesc în locul unde părea la început a fi numai o piscină”.

În 1988 a fost primit împreună cu soţia sa, Elizabeth, în Biserica Ortodoxă. A studiat apoi teologia la Seminarul „Sfântul Tihon” şi a fost hirotonit preot în 1995.

Este tatăl a cinci copii, „toţi în Biserică” şi, deoarece lucrează foarte mult cu tinerii, ne-am gândit să-i punem câteva întrebări legate de problemele cele mai dificile din viaţa adolescenţilor zilelor noastre. Răspunsurile au fost, pentru noi, surprinzătoare, descoperind la un Părinte de pe meleaguri atât de îndepărtate un cuvânt cu putere multă şi pentru sufletele noastre. Duhovnicia sa, ancorată în predania patristică, poarta mărturie a faptului că Duhul lui Dumnezeu este pururea lucrător şi tine în veci vie Biserica Sa.

- Părinte, care sunt problemele majore ale adolescenţilor din ziua de astăzi? Cum să procedeze părinţii ca să le prevină?

- Eu nu cunosc situaţia tinerilor din România, dar, din experienţa mea de aici — deoarece îmi închipui că lucrurile stau cam la fel peste tot — problema principală este gândirea secularizată: trăim fără Dumnezeu. Întreaga cultura în care trăim funcţionează aşa, fără conştiinţa lui Dumnezeu.

Ce este viziunea secularizată asupra lumii, secularismul? Este o viaţă trăită materialist, în care devenim simpli consumatori – de muzică, de cultură, de bunuri materiale. Este o viaţă care se centrează pe cumpărarea de lucruri şi desfătarea de ele.

Acest fel de materialism, acest consumerism este o primejdie mult mai mare decât comunismul. Măcar comunismul recunoştea că există Dumnezeu, doar că trebuie eliminat! Aşadar, pentru comunişti, Dumnezeu există — era inamicul lor. Însă materialismul nici măcar nu mai recunoaşte că ar exista un Dumnezeu, nici măcar nu se mai lupta cu El, ci ne înghite cu totul. Ne ademeneşte, cum s-a întâmplat odinioară cu pomul cunoştinţei binelui şi răului: pare dulce, plăcut la vedere, bun de mâncat, şi suntem seduşi de el. Materialismul nu-i declară război lui Dumnezeu, ci pur şi simplu ne atrage departe de Dumnezeu şi de pomenirea Lui. Ne-a schimbat gândirea într-un fel foarte subtil şi atrăgător, ceea ce-l face mult mai dificil de combătut şi de reperat. Când aveai ateismul pe de-o parte, şi pe Dumnezeu pe de altă parte, le cunoşteai pe amândouă şi le puteai separa.

Credem în Dumnezeu, dar trăim ca şi cum Dumnezeu n-ar fi

Îmi amintesc că am citit la unul din Stareţi că astăzi diavolul nu ne mai lupta cu gloanţe, ci ne copleşeşte până la sufocare cu dulciuri, cu dulceţile acestei vieţi. Te face să crezi că viaţa asta e lucrul cel mai important.

Aşa că… dacă-s nefericit în căsnicie, atunci divorţez. Căsătoria nu mai este pentru mine o cale de-a mă mântui, ci a ajuns ceva de genul: „Nu-s fericit cu femeia asta? O pot părăsi oricând! Copiii mei? Păi, dacă nu-i vreau, pot scăpa de ei, îi pot avorta oricând!” Vedeţi? Nu mai este vorba acum de un control cumplit al natalităţii, ca în comunism, ci chiar eu sunt cel care aleg: „Îmi fac viaţa grea? Scap de ei!” Gândirea noastră s-a schimbat, s-a centrat pe mine, pe ce vreau eu, pe ce mă face pe mine fericit, pe ce mă satisface pe mine… Nu mai există Dumnezeu ca punct de referinţă.

Aşa că, personal, consider că ăsta-i cel mai primejdios lucru cu care se confruntă tinerii noştri de astăzi: „Dacă să fiu homosexual mă face fericit, atunci pot s-o fac!”, „Dacă să iau droguri mă face fericit, atunci pot s-o fac!”…

- Da, sunt mulţi părinţi care gândesc aşa: „Orice, numai să fie copilul meu fericit!”.

- Dacă tinerii cresc având impresia că toate din jurul lor ar trebui să-i facă fericiţi, dacă din viaţa lor lipseşte raportarea la nevoinţă, la lepădarea de sine, la veşnicie, la Dumnezeu, dacă nici măcar nu există aşa ceva în viziunea lor asupra lumii…

- Cum spun unii: „Nu există altă viaţă în afară de cea de acum!”.

- Da. Aşa trăim. Şi poate nici nu ne dăm seama de asta. Credem în Dumnezeu, dar trăim ca şi cum Dumnezeu n-ar fi. Ăsta-i pericolul… Dacă tinerii cresc aşa, atunci vor fi înghiţiţi de lume, de atracţiile ei, de momelile ei.

- Şi ce credeţi că ar trebui să facă părinţii?

- Primul lucru: părintele trebuie să fie om de rugăciune. Şi trebuie să se roage lui Dumnezeu nu pentru ca Dumnezeu să-i îndrepte copiii, ci pentru că Dumnezeu să fie cu copiii lui, să aibă milă de copiii lui. Astăzi, ca să fii părinte, trebuie să fii om de rugăciune! Lucrul cel mai important este ca părinţii să se străduiască să fie sfinţi, să fie ei înşişi cu Dumnezeu, să trăiască cu El. Dacă ei nu se lupta să se unească cu Dumnezeu, atunci tot ce le spun copiilor rămân cuvinte fără putere, fără har… Cuvinte goale.

Nu le putem zice „nu te droga”, ci trebuie să le dăm ceva mai bun

În zilele noastre, mai mult decât oricând, părinţii înşişi trebuie să-L caute pe Dumnezeu. Şi atunci copiii îi vor urma, vor merge după ei. Când părinţii se străduiesc să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, o viaţă sfântă, atunci le sunt un exemplu copiilor, şi asta-i foarte important. Dacă părintele nu se roagă, atunci nici copilul nu se roagă. Dacă părintele nu se duce la biserică, atunci nici copilul nu se duce la biserică. Dacă părintele se duce la biserică şi se vaietă ba că e lungă slujba, ba că se plictiseşte, se plânge ba de preot, ba de episcop, ba de una, ba de alta, atunci copilul bineînţeles că-şi zice: „Ce-mi trebuie mie aşa ceva?”

De aceea, părinţii trebuie să ducă o viaţă sfântă, din care să răzbată pacea, dragostea, mila, iertarea… Dacă copilul se duce la biserică şi aude o predică despre iertare şi milă, dar vede că mama şi cu tata se tot ceartă şi se tot luptă, şi nu au milă unul cu altul, şi nu au iertare, atunci va părăsi Biserica. Aşa că, mai înainte de toate, părinţii trebuie să se facă sfinţi, şi vor deveni sfinţi şi copiii lor.

- Cum le vorbiţi tinerilor despre problema drogurilor sau alcoolului astfel încât să nu se simtă constrânşi în libertatea lor? E o problemă specifică la adolescenţi… Aţi avut astfel de cazuri?

- Da, sunt aici tineri cu astfel de probleme: droguri, sex, alcool… Trebuie să le dăm în schimb ceva mai bun. Nu le putem zice „nu te droga”, dacă nu înlocuim drogurile cu ceva mai bun pentru ei. Dar ce e acel „ceva mai bun”?

Pentru mine — sunt preot, am cinci copii şi încerc să-i cresc în Biserică – pentru mine, felul în care mi-am ajutat copiii să trăiască în lume a fost să le ofer cele bune ale lui Dumnezeu, în Biserică, ca să nu aibă nevoie de altele.

Ce am făcut, concret? Am format o comunitate, aşa că avem grupe de adolescenţi şi tineri, le organizăm tabere şi excursii, le oferim comuniunea cu alţi copii ortodocşi, îi ajutăm să lege prietenii... Le dăm prilejul să nu facă numai lucruri duhovniceşti, care-s grele pentru toţi. Se duc în tabere cu prietenii lor ortodocşi, fac căţărări, merg în parcuri de distracţii, au tot felul de activităţi sociale. Le încurajăm legăturile cu alţi tineri ortodocşi, ca să poată face ceva împreună. Dacă nu vrem să umble în anturaje rele, trebuie să le organizăm un anturaj bun, ca să le satisfacem nevoia de socializare. Să faci parte dintr-un grup, să socializezi, asta oricine îşi doreşte, dar mai ales adolescenţii. Aşa că le organizăm evenimente care să le placă, tabere de vară şi de iarnă, tot felul de acţiuni sociale — de pildă, am luat douăzeci de adolescenţi într-o călătorie misionară în Mexic, ca să ajutăm nişte orfani de acolo. Şi aceşti tineri s-au simţit bine pentru ceea ce au făcut în Biserică.

Prin urmare, dacă le zic „Nu fă aia, că-i rău”, înseamnă că trebuie să pun în loc ceva mai bun. Şi, dacă vor avea acest „mai bun”, lupta va fi şi în continuare, dar probabilitatea de-a da acest „mai bun” pe ceva care nu-i la fel de bun este mult mai mică.

Biserica să fie pentru tineri singurul loc care îi va primi

- Şi totuşi, aici, în biserică, n-aţi avut cazuri concrete de tineri cu probleme?

- De probleme cu drogurile? Ba da.

- Se luptă şi cu drogurile, rămân şi în biserică?

- Poate nu vor rămâne… Am avut şi cazuri când nu au rămas în biserică. Dar ţelul meu, ca preot aici, este să-i iubesc mereu şi să le spun mereu că, oricând vin, sunt bineveniţi. Pentru că întotdeauna Biserica să fie pentru ei un loc în care să se poată întoarce, nu un loc care să-i respingă sau să-i judece.

Pentru mine poate fi adesea foarte dureros să fac asta. Uneori mai degrabă i-aş alunga, pentru că mă doare inima… şi mi-ar fi mai uşor să scap de ei. Dar nu o fac. Vreau să aibă siguranţa că, dacă se spovedesc, nu vor fi judecaţi, pedepsiţi şi alungaţi. Ci, dacă se spovedesc, vor fi acceptaţi, iubiţi, încurajaţi şi mângâiaţi.

Convingerea mea, pe care mi-am format-o din Evanghelii, este că trebuie să ne purtăm ca în cazul fiului risipitor. Tatăl l-a lăsat să plece, n-a avut ce să-i facă, nu l-a putut obliga să rămână. Iar fiul risipitor a plecat, s-a distrat cu prietenii, iar la sfârşit… nimic! Când s-a întors, a fost primit – n-a fost judecat, n-a fost pedepsit, nu i s-a făcut morală, n-a fost dispreţuit… Şi el ştia că acela era singurul loc în care ar fi fost primit: în casa Tatălui său, în Biserică.

De multe ori, greşim atunci când le facem morală şi-i dispreţuim. Biserica se transformă atunci pentru ei într-un loc negativ, în loc să fie un refugiu. Eu vreau ca biserica să fie în conştiinţa lor singurul loc în care se află în siguranţă, singurul loc care îi va primi, singurul loc care îi va tămădui. Mi-e foarte greu. Dar aşa trebuie să fie.

- Ce sfat aţi da unei mame care tocmai a aflat că copilul ei de 15-16 ani (până mai ieri un copil!) şi-a început viaţa sexuală?

- Lucrurile astea se întâmplă… şi sunt dureroase. Părintele trebuie să se roage pentru copil. Îi poate vorbi, îşi poate deschide inima înaintea lui… Sunt lucruri pe care o mamă nu poate să nu le facă, sunt în firea ei. Poate plânge pentru el, dar cel mai important este să se roage pentru el. Să se roage lui Dumnezeu ca să aibă milă de el: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Nu se poate ruga: „Doamne, îndrepteaza-l, fă-l să înceteze!”, fiindcă nu-i aşa de simplu. Vedeţi, Dumnezeu nu ne face să încetăm. Nu vrea să ne controleze: ne-a dat libertate. Dar inima de mamă trebuie să-L facă pe Dumnezeu să se milostivească de copilul ei, cum a făcut Hristos pe cruce, Care a zis: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”. „Doamne, miluieste-l!”, asta trebuie să fie rugăciunea ei.

- Cum pot fi aduşi la biserica tinerii din familiile în care n-au avut contact cu Biserica?

- E aproape cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

- Ştiu că ţineţi nişte cursuri în licee…

- Da, de câteva ori pe an ţin nişte prelegeri în şcoli şi licee.

- Şi, printre cei care va ascultă, sunt şi unii care vin apoi la biserică?

- Tineri care au descoperit Ortodoxia, deşi părinţii lor nu sunt ortodocşi? Da, unii vin…

Ce-i sfătuiesc pe aceşti tineri? Mai întâi, să intre în legătură cu alţi tineri din Biserică, să-i cunoască pe alţii ca ei. Apoi, să aibă relaţii bune şi cu adulţii din Biserică. Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat din experienţa avută cu copiii mei, datorită faptului că au fost homeschooled (educaţi acasă), a fost faptul că au legat prietenii cu adulţii din parohie, şi au fost astfel influenţaţi foarte mult în bine. Aşa că relaţia în comunitate nu era doar cu cei de-o seamă cu ei, ci cu toţi cei din biserică. Copiii erau parte a bisericii, erau bine primiţi în biserică, erau încurajaţi să cânte, să ajute în altar…

Poate am mai spus-o deja: întâlnirea lor cu biserica trebuie să fie o întâlnire cu Dumnezeu, trebuie să-L găsească acolo pe Dumnezeu şi trebuie să fie o întâlnire plăcută. Dacă un tânăr vine la biserică şi e întâmpinat cu: „Oh, uite cum eşti îmbrăcat!”, dacă mă duc la el şi-i fac morală că are haine nepotrivite, atunci nu-i ofer nimic din cele ale lui Dumnezeu. Chiar dacă e îmbrăcat necuviincios, eu sunt dator să-i dau har, să-i dau dragoste, să fiu milostiv, pentru că întâlnirea cu Biserica să nu-l facă să se simtă respins, ci acceptat. Atunci va căpăta încredere şi va începe să se schimbe.

Mereu, mereu, mereu, trebuie să-i iubim…

- Dar ce e de făcut cu tinerii care au crescut în biserică, alături de părinţii lor, şi la un moment dat s-au răzvrătit? E firesca răzvrătirea asta? Sau e greşeala părinţilor?

- Uneori, da, părinţii greşesc. Iarăşi zic: dacă părinţii sunt ipocriţi, înseamnă că ei sunt de vină pentru că fiii lor părăsesc Biserica. Copilul, dacă se duce la biserică şi află de iertare, iar acasă vede că nu există iertare între părinţi, atunci, pentru el, Biserica „nu funcţionează” şi o va părăsi. Adolescenţii vor adevăr. Vedeţi, ei sunt atraşi de adevăr, nu de prefăcătorie. Dacă văd ipocrizie în casele lor, la părinţii lor, atunci vor respinge Biserica. Aşa că, uneori, părinţii sunt de vină. Alteori, poate că biserica e de vină – nu Biserica în sine, ci oamenii din biserică, care spun una şi fac alta. Uneori poate că suntem de vină noi, preoţii, pentru că nu li L-am oferit pe Dumnezeu.

Dar trebuie să recunoaştem că şi influenţa lumii este în clipa de faţă foarte, foarte puternică. Lumea nu sprijină viaţa noastră în Biserica — acum, mai mult ca niciodată. Aşa că, uneori, preotul poate să facă totul bine, părinţii pot să facă totul bine şi totuşi copilul să se îndepărteze. Iuda, de pildă: i s-au dat toate, a avut cel mai bun părinte duhovnicesc (Iisus era părintele lui duhovnicesc) şi totuşi s-a lepădat! Aşa că, uneori, este pur şi simplu păcatul şi diavolul. Noi putem să facem totul bine, şi totuşi… Lumea are 99% influenţă asupra lor şi este foarte puternică.

Atunci, ce putem face? Trebuie să ne rugăm pentru ei. Să plângem şi să ne rugăm pentru ei. Şi mereu, mereu, mereu, trebuie să-i iubim… Una din rugăciunile Liturghiei, rostită doar de preot, spune: „Nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la Cer”. Şi Dumnezeu nu se va depărta, făcând totul ca să-i cheme înapoi. El va fi pururea acolo pentru mine. Ei se vor îndepărta, dar Dumnezeu nu se va îndepărta. Ei vor fugi, dar Dumnezeu îi va urmări. Şi, de va fi pentru ei un prilej, cât de mic, ca să se întoarcă spre Dumnezeu, Dumnezeu va fi acolo, aşteptând să-i întoarcă.

Aşa că, uneori, pur şi simplu trebuie să încredem în Dumnezeu. Să-i lăsăm în grija lui Dumnezeu şi să-I cerem lui Dumnezeu să-i miluiască. E tot ce putem face. Nu-i putem forţa. Nu-i putem arunca într-o cămaşă de forţă, nu-i putem obliga…

O spun din nou: cel mai important este că atunci când copiii Îl întâlnesc pe Dumnezeu, când întâlnesc lucrurile lui Dumnezeu, când întâlnesc Biserica lui Dumnezeu, când întâlnesc un preot al lui Dumnezeu, când întâlnesc creştinii drept-slavitori ai lui Dumnezeu, trebuie să simtă dragoste.

Din nr. 6 (41) al revistei Familia Ortodoxă

Bolnavii de Alzheimer au nevoie de suport, nu de izolare

Boala nu este o formă de „nebunie“, atrag atenţia specialiştii cu ocazia Zilei Mondiale Alzheimer, marcată vinerea aceasta. Este însă o boală a creierului care evoluează lent şi ireversibil, chiar şi sub tratament.

Se estimează că, în România, aproape un milion de persoane sunt afectate de boala Alzheimer. Dintre acestea, bolnavi efectiv sunt 274.000. Restul persoanelor afectate sunt cei din anturajul acestora. Potrivit specialiştilor în domeniul psihogeriatriei, pentru îngrijirea unei persoane cu această boală este nevoie, în medie, de doi-trei îngrijitori. Maladia Alzheimer deteriorează astfel calitatea vieţii bolnavilor, dar şi pe cea a familiilor lor.

Cu ocazia Zilei Mondiale Alzheimer, marcată vineri, 21 septembrie, medicii atrag atenţia asupra impactului negativ al acestei boli şi asupra stigmatizării persoanelor  afectate, direct şi indirect.

Imaginea publică negativă a bolii, asociată cu „nebunia", poate duce la izolarea socială a unei întregi familii din care face parte un bolnav de Alzheimer. O astfel de experienţă a avut Lidia Maridor, de la „Fundaţia Părinţilor Noştri" din Cosmeşti Vale, judeţul Galaţi, a cărei mamă a fost diagnosticată cu maladia Alzheimer în 1999.

„Unele familii se simt stigmatizate când această boală îşi face apariţia. Deşi observă multe schimbări la cel apropiat, nu vor să vorbească despre acest lucru, încercând chiar să ascundă bolnavul. Astfel, încetul cu încetul, ei înşişi se rup de viaţa socială. Este foarte important ca oamenii să înţeleagă că boala Alzheimer nu trebuie confundată cu nebunia", atrage atenţia femeia.

Medicul geriatru Gabriela Cîrstescu, director al Societăţii Române Alzheimer, subliniază că sunt necesare numeroase intervenţii la nivel individual, organizaţional, comunitar şi la nivel de societate pentru a reduce stigmatul legat de această boală. „De asemenea, este necesară dezvoltarea unui cadrul legislativ care să asigure, pe de o parte, susţinerea acestor persoane, iar pe de altă parte, protecţia, atât a lor, cât şi a familiilor care îi îngrijesc", afirmă directorul Societăţii Române Alzheimer.

Îngrijirea bolnavului, de preferat acasă

Medicii recomandă îngrijirea bolnavului acasă, eventual cu o persoană pregătită în acest domeniu. În formele severe de boală, se poate apela la centrele de îngrijire specializată.

„Familia trebuie să cunoască stadiul de boală, care uneori nu concordă cu starea aparentă a pacientului (poate fi mai gravă decât pare) şi prognosticul (adică speranţa de supravieţuire a bolnavului). Apoi, familia trebuie să ştie până în ce moment al bolii poate să asigure îngrijirea bolnavului fără suport de specialitate (îngrijitor extern specializat)", spune medicul primar geriatrie şi gerontologie Adrian Stănescu, de la Centrul „Oxxygene" din Otopeni. Pentru că bolnavului îi poate fi afectat centrul nervos al setei, familia trebuie să se asigure că bea suficientă apă, adică doi litri pe zi.

Apare cu mulţi ani înainte de a se manifesta

La nivel mondial, 24,3 milioane de persoane suferă de demenţă. Se estimează că, în 2020, acest număr va atinge 42,3 milioane. Boala Alzheimer se instalează cu mulţi ani înainte de apariţia simptomelor. „Alzheimer (şi nu demenţa Alzheimer) este o boală neurodegenerativă cu evoluţie extrem de îndelungată, de regulă peste 25 de ani faţă de momentul apariţiei primelor leziuni, şi un foarte lung interval de timp este complet lipsită de simptome.

Abia în ultimul stadiu de evoluţie a bolii, când încărcătura lezională cerebrală acumulată într-un timp îndelungat este deja foarte mare, apar primele manifestări clinice, care pot fi de tip tulburare neurocognitivă", explică profesorul Ovidiu Băjenaru, medic primar neurolog, şeful Clinicii de Neurologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti.

În multe cazuri, aceste tulburări neurocognitive sunt precedate de depresie şi de anxietate. Există trei stadii de severitate a acestei boli. În prima fază, apar pierderi scurte de memorie, greutatea de a învăţa lucruri noi şi dificultatea persoanei de a-şi aminti, de pildă, să-şi ia medicamentele. Pe măsură ce boala avansează, pe parcursul a câţiva ani (până la şapte), persoana nu-şi mai aminteşte întâmplările recente şi are greutăţi în a duce la sfârşit activităţile obişnuite, cum ar fi cumpărăturile. Bolnavul se izolează din ce în ce mai mult. În ultimul stadiu al bolii, persoana afectată are nevoie de ajutor pentru a se îmbrăca, de pildă, se rătăceşte uşor şi are probleme de comportament, nu mai poate înghiţi şi ajunge imobilizată la pat.

Întâlnirile cu prietenii au efect terapeutic

Nu există tratament care să vindece boala Alzheimer. Însă, cu cât este descoperită mai devreme şi, implicit, cu cât tratamentul este iniţiat mai repede, creşte şi speranţa şi calitatea vieţii pacientului. Cele două clase de medicamente administrate în această afecţiune reduc tulburările cognitive şi multe dintre tulburările de comportament.

Alături de tratamentul medicamentos, sunt de mare ajutor stimularea cognitivă, terapia de rememorare (memorarea unor texte şi repetarea lor, evocarea unor date vizualizate recent), exerciţiile de logică, integramele, precum şi activitatea fizică, în funcţie de bolile asociate.

În stadiile de început ale bolii, este încurajată socializarea. „Este cunoscut că izolarea socială accentuează boala de memorie şi că socializarea, întâlnirile cu prietenii, ieşirea în parc sau în oraş prelungesc stadiile de început ale bolii. Astfel, forma gravă apare mai tarziu, fiind, de multe ori, mai scurtă", afirmă medicul Adrian Stănescu.

Statistic vorbind, durata medie de supravieţuire a unui bolnav de Alzheimer este de 8-10 ani. Dacă tratamentul este început cât mai repede şi dacă pacientul primeşte o îngrijre adecvată, este posibil ca durata de viaţă să crească la 20 de ani. Din păcate însă, în România, afecţiunea se diagnostichează în stadiu moderat, când şansa de a supravieţui este de trei-patru ani.

Gândeşti mult? Ai risc mai mic de îmbolnăvire!

Există mitul conform căruia Alzheimer este o boală care îi afectează mai ales pe intelectuali. Realitatea este însă că, dimpotrivă, activitatea intelectuală susţinută este un factor de protecţie faţă de această boală. Alţi factori implicaţi în apariţia acestei boli sunt hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, nivelul crescut al colesterolului „rău", sindromul metabolic, bolile cerebrovasculare, boala coronariană şi sedentarismul. Într-un procent mic, boala poate fi cauzată şi de o mutaţie genetică, responsabilă de formarea plăcilor amiloidice (sau senile), care au un rol important în distrugerea sinapselor interneuronale.

"Este important să se cunoască evoluţia bolii Alzheimer, să nu se nege prezenţa ei şi să se ia măsurile adecvate cât mai devreme.''

Adrian Stănescu medic primar geriatrie  şi gerontologie

"Impactul emoţional al stigmatului asupra celor cu demenţă este semnificativ: suferinţa, stânjeneala, ruşinea sunt sentimente frecvente atât la pacienţi, cât şi la cei care-i îngrijesc.''

Gabriela Cîrstescu medic geriatru, director al Societăţii Române Alzheimer

Sfaturi pentru cei care îngrijesc un bolnav

O persoană cu Alzheimer are nevoie de îngrijire medicală, dar şi de supraveghere zi şi noapte, ceea ce poate duce la epuizarea familiei. Iată care sunt recomandările medicului Gabriela Cîrstescu pentru rudele care au grijă de un bolnav de Alzheimer:

- Este necesară păstrarea unei rutine în activităţile zilnice. Sunt importante contactele sociale, mişcarea şi activităţile diverse.

- Păstrarea autonomiei bolnavului este importantă, evitându-se sentimentul de depreciere.

- Bolnavul trebuie susţinut să-şi păstreze demnitatea prin participarea la treburile zilnice şi la viaţa familiei.

- Este util să fie evitate conflictele, să nu fie criticate şi accentuate greşelile bolnavului, să fie menţinută o atmosferă calmă.

- Desfăşuraţi activităţi care permit readucerea aminte a informaţiilor achiziţionate de persoane de-a lungul vieţii (uitaţi-vă în albume de fotografii, purtaţi discuţii, revedeţi locuri familiare).

- Bolnavului trebuie să i se vorbească rar, clar, interlocutorul aşezându-se în faţa pacientului, pentru ca acesta să poată urmări mişcările buzelor şi expresia feţei.

„Mama a avut Alzheimer 12 ani, iar tata s-a stins îngrijind-o"

Lidia Maridor (foto), din Galaţi, ştie ce înseamnă maladia Alzheimer. Mama ei a avut această boală timp de 12 ani, primele modificări ale comportamentului începând la vârsta de 72 ani. „Am observat că începea să se piardă imediat ce era într-un loc nou. Îşi pierduse capacitatea de a memora lucruri noi. După aceea, a început să nu mai aibă încredere în ea. Venise în vizită la mine şi nu voia nici să aprindă aragazul să-şi încălzească mâncarea", îşi aminteşte femeia. A fost momentul în care a dus-o la medic. Diagnosticul: boala Alzheimer. A urmat uitarea treburilor casnice: gătit, ordine prin casă şi curte, spălat. Încetul cu încetul, tatăl Lidiei a preluat toate aceste activităţi.

„Suferinţa cea mai mare a fost când mi-am dat seama că «am pierdut-o» pe mama. A fost într-o zi, când i-am dat o bancnotă de 100 de lei spunându-i să-şi cumpere ceva ce-şi doreşte. Ea m-a privit trist şi mi-a spus: «Dă-i tatălui tău, eu nu mai ştiu ce să fac cu ei». După aceea, a început să aibă momente de depresie, de anxietate şi chiar de violenţă", spune Lidia. Tatăl ei şi-a îngrijit soţia cu multă dăruire. La şapte ani de la diagnosticul soţiei, bărbatul a făcut un accident vascular cerebral care i-a fost fatal.

„Mama a mai trăit apoi 4 ani şi 5 luni, dar degenerarea ei a fost foarte rapidă. Au apărut tulburările de exprimare, de înghiţire, de recunoaştere şi incontinenţa. A fost dificil şi pentru mine, ca fiică, dar cel mai mult a suferit tata, îngrijitorul principal. Cel care este zi de zi lângă bolnav (mai ales când e vorba de un cuplu) şi-i urmăreşte cu multă durere fiecare cădere este cel mai afectat", consideră femeia. Durerea pricinuită de pierderea părinţilor a convins-o pe Lidia să deschidă, împreună cu soţul ei, o fundaţie prin care îi ajută pe cei care se confruntă cu această maladie. Persoanele interesate pot solicita ajutor şi informaţii accesând site-ul: www.parintilornostri.ro .

Sursă: Ziarul Adevărul