Alexander Prohorov: „Să nu fie voia mea, ci voia Domnului”. Interviu despre suferințele unui copil cu dizabilităţi

Interviu cu Alexander Prohorov realizat de Anna Erahtina, 19 mai 2014, pravoslavie.ru

Încă din copilărie, Alexander Prohorov se luptă cu o boală severă, într-un mediu total ostil. În ciuda necazurilor lui, Alexander nu a cedat, nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, nu i-a dezamăgit pe oameni. Tânărul consideră că suferințele nu au venit pe capul lui întâmplător: dacă nu le-ar fi avut, nu ar fi putut să-i ajute pe cei apropiați.

- Alexander, povestește-ne când și cum ai ajuns în casa de copii?

- M-am născut în 1984, la maternitatea din Sankt Petersburg. Medicii i-au sfătuit pe părinții mei să mă abandoneze în spital, întrucât m-am născut cu o patologie severă (cifoză de gradul IV a toracelui și a coloanei vertebrale lombare, sindromul Ehlers-Danlos al picioarelor, precum și cu paralizie cerebrală). Medicii au crezut că nu o să supraviețuiesc mult. Părinții i-au ascultat pe medici și m-au lăsat într-o casă de copii, unde am stat până la vârsta de patru ani. Apoi m-au transferat la internatul de boli neuropsihice pentru copii din orașul Pavlovsk, unde am trăit până la 18 ani, dintre care cinci ani am fost țintuit la pat.

În casa de copii am avut o viață foarte grea. Întrucât nu mă sculam din pat, nu puteam să merg singur la toaletă. De exemplu, dacă făceam pe mine, infirmierele luau o targă, mă așezau pe ea, mă duceau gol-pușcă prin curentul de pe coridor până la baie, unde mă spălau cu un burete aspru în apă rece. Cu toate acestea, eu am avut mai mult noroc decât ceilalți copii cu care se purtau și mai brutal. De exemplu, în loc să așeze cu grijă copilașul lipsit de apărare și să-i facă curat, infirmierele îl apucau de mânuțe și îl aruncau spre perete, ca să nu le încurce. Noi eram mai tot timpul bolnavi, iar pe piele apăreau ulcerații, pentru că îngrijitoarele nu ștergeau paturile cum trebuie. Cel mult ștergeau mușamaua cu o cârpă udă, iar peste aceasta, încă umedă, puneau un scutec curat. Copiii dormeau adesea pe scutecul umed.

- Cum ai reușit să te scoli și să înveți să mergi?

- La 9 ani m-au internat în spital pentru operație la picioare. Probabil că vă minunați dacă vă spun că în spital mi-a fost mult mai bine decât în internat. Și chiar a fost mai bine! S-au purtat cu mine precum cu un om, au discutat cu mine și m-au hrănit foarte bine. Pentru mine spitalul a fost o insulă de rai, în care am petrecut câteva săptămâni.

În internat, moartea copiilor era un lucru obișnuit, deși nu totdeauna mureau de boli grele. De exemplu, în grupa mea, a 38-a, copiii mureau de foame. Mâncare era în internat, dar nu se putea mânca. Adesea ne hrăneau cu griș fiert, în care puneau pâine îmbibată cu cafea dulce. Sau, într-o singură farfurie, puneau supă în care adăugau și piureul și pâinea.

Copiilor mici, bolnavi, care refuzau să mănânce, le îndesau direct în gură, iar cei cărora nu puteau să le îndese mâncarea în gură, rămâneau flămânzi. În general, îngrijitoarele nu “se drăgălășeau” cu copiii: Nu vrei să mănânci, Dumnezeu cu tine. Și aruncau mâncarea în toaletă.

Când am ajuns în spital, eram într-o fericire fără margini: toată mâncarea era în farfurii diferite și era o plăcere s-o mănânci.

În spital mi-au făcut operație la picioare, după care am început să merg, la început pe călcâie. Apoi, depășind durerea, m-am forțat să merg corect, pentru ca să încep să trăiesc ca toți oamenii normali, atât cât era cu putință. Am avut, de asemenea, o motivație serioasă: una dintre profesoare, Serafima Vasilievna, mi-a promis că mă ia la ea acasă în vizită, cu condiția ca eu să încep să merg singur. Când am fost în vizită la Serafima Vasilievna, ea m-a învățat să gătesc și alte multe trucuri de care ai nevoie când trăiești într-o familie obișnuită.

- După operație, viața ta a început treptat să se așeze?

- Mi-a provocat multă bucurie faptul că eu puteam să merg și să-mi port singur de grijă. Cu toată această bucurie, în casa de copii m-au folosit să am grijă de copiii imobilizați la pat: să-i hrănesc și să-i spăl, să le fac paturile. Dacă nu reușeam să fac toate acestea până la 7 seara, țipau la mine sau mă pedepseau, dându-mi la palmă.

Eu n-am vrut ca vreunul dintre copii să treacă prin ce am trecut eu, să simtă ce-am simțit eu când eram imobilizat la pat.

Nu m-am menajat deloc, mai ales că era vizibil cum copiilor le este din ce în ce mai bine. Nu vroiam ca vreun copil, vreunul dintre cei apropiați să suporte ce-am suportat eu când zăceam în pat. Munca mea a adus copiilor bolnavi bucurie, ei au început încet-încet să se înzdrăvenească, să se simtă mai bine. Le ștergeam paturile cu cârpă uscată, le așterneam scutece uscate și-i spălam cu atenție în apă caldă.

Cel mai mare cadou pentru mine în această perioadă a fost cunoștința cu fata cu care sunt acum – Natalia Vinogradova. Când avea 5 ani, părinții ei au abandonat-o. Medicii le-a spus că boala ei – sindromul CGD (Chronic granulomatous disease) – n-o ajută să-și poarte de grijă, iar părinților le va fi foarte greu să se descurce.

Din acea zi, când am cunoscut-o pe Natașa, am început s-o ajut cu orice. Eram cu ochii pe îngrijitoare când aceasta trebuia s-o spele. Eu știam că o vor spăla cu apă rece, ca pe mine cândva, și ea va răci și i se va agrava boala. De aceea o spălam eu cum trebuie cu apă caldă, o ștergeam bine cu prosopul și o înfășuram în pătură, pentru ca, trecând prin coridor, Natașa să nu răcească din cauza curentului.

În fiecare zi mă străduiam să-i fac masaj la picior, pentru ca ea să înceapă să meargă. Abia după 10 ani, Natașa a început să se deplaseze pe vârfuri. Medicul Zoe Sergheevna a observat că fata progresează cu mersul și a trimis-o la Institutul de cercetări științifice – G.I.Turner. Acolo Natașa a fost operată și a învățat să meargă cu ajutorul cârjelor.

Când am ajuns la majorat, au vrut să ne despartă și să ne trimită în internate diferite, însă eu am făcut tot ce a depins de mine să fim în același internat. Astfel ne-a trimis în internatul de boli neuropsihice nr. 10 din Sankt Petersburg.

- Ați încercat să vă căutați părinții?

- Știam că am mamă și tată. Medicul coordonator din casa de copii mi-a găsit părinții când aveam 14 ani și le-a propus să mă ajute. Tata a venit fără să stea mult pe gânduri, dar mama nu a vrut să vină. Ea s-a opus ca tata să mă ia din casa de copii, probabil că îi era foarte greu să mă vadă. Am sperat foarte mult ca măcar frații mei să mă susțină, dar nici ei nu au vrut să mă vadă. Pe de-o parte, m-am supărat pe părinții mei pentru că nu m-au ajutat să primesc o educație, nu m-au pus pe picioare, iar pe de altă parte – medicii i-au mințit, spunându-le că eu nu voi supraviețui, că nu voi avea zile multe. Domnul mi-a vorbit că nu trebuie să mă supăr pe nimeni: fiecare are crucea lui și va răspunde în fața lui Dumnezeu pentru faptele sale.

- Cum a fost viața ta în internatul de boli neuropsihice?

- Acolo a fost la fel de greu ca la casa de copii. Dar, după o vreme, în viața mea s-a întâmplat un moment de cotitură. Am aflat că, după legislația rusă, eu am dreptul la locuință. Însă, conducerea internatului nu a privit cu ochi buni faptul că-mi caut drepturile. S-au străduit din răsputeri ca eu să rămân până la sfârșitul zilelor mele în internat.

Mi s-a pus diagnosticul: oligofrenie în fază de debilitate.

Cum era posibil acest lucru, dacă eu zilnic îmi purtam de grijă nu numai mie, dar și altor copii  invalizi din internat!

Încă din casa de copii mi s-a pus diagnosticul: oligofrenie în fază de debilitate. Acest lucru însemna că nu sunt capabil să-mi port de grijă. Cum era posibil atâta timp cât eu îmi purtam de grijă nu numai mie, dar și altor copii invalizi din internat, îndeplinind munci grele!

Acesta era un diagnostic foarte comod pentru conducere, întrucât o persoană cu un astfel de diagnostic necesita numai mâncare și îmbrăcăminte și nu trebuia educată. Când am fost în casa de copii, n-au vrut să mă dea la școală – educatoarea considerând că nu-mi trebuie educație. Iar dacă și comisia medicală te declară oficial cu un asemenea diagnostic, atunci, la majorat, statul nu este obligat să-ți dea spațiu locativ.

Când am fost în spitalul din Sankt Petersburg (Institutul de medicină și expertiză socială, protetică și reabilitare – G.A.Albrecht) oamenii s-au minunat cum eu, un om sănătos psihic, pot trăi cu cei bolnavi. Mulți m-au sfătuit să fug pur și simplu și mi-au spus că este lege, conform căreia am tot dreptul la locuință.

Pentru a părăsi internatul, a trebuit să mă lupt pentru libertatea mea 8 ani de zile. Pentru a-mi câștiga casa, am implicat televiziunea, fapt pentru care m-au amenințat că mă vor ascunde la psihiatrie. Însă, când au realizat că vor fi controlați, au renunțat să mai înființeze o comisie în internat pentru mine. Comisia din spitalul din Sankt Petersburg a confirmat capacitatea mea de a-mi purta singur de grijă și am primit, în sfârșit, casa mult așteptată. În acel moment aveam deja 26 de ani.

- Ați obținut libertatea mult așteptată, intrând într-o lume absolut necunoscută… Cum te descurci cu greutățile?

- Când am intrat în casa mea, am simțit că mă aflu în rai. Înainte, după muncă, mă întorceam în internat unde în camera mea mai locuiau încă 18 suflete. Adesea nu puteai să te odihnești, întrucât era permanent un miros urât, era zăpuşeală și zgomot. Însă, după muncă, știți bine că vrei să fii singur, în liniște, măcar 15 minute.

Îmi era mai ușor să mă descurc cu greutățile când aveam de lucru. În internatul de boli psihoneurologice mi-am însușit meseria de reparat pantofi și cea de colecționat și recondiționat mobilă. Dar, pentru a obține un loc de muncă, trebuie să insist pe lângă angajatori să mă angajeze. Odată am obținut o slujbă pentru montat mobilă, dar când m-am întors din concediu, directorul firmei mi-a spus că nu mai pot lucra la el. Cauzele nu le-am aflat nici până în prezent. Nu m-am certat cu el, pentru că de fiecare dată primeam numai jigniri și amenințări. Acum stau fără slujbă, dar mă străduiesc din răsputeri să găsesc una.

- Alexander, te plângi des că ești o persoană cu posibilități limitate?

- Cinstit, nici nu m-am gândit la asta. Fiecare are crucea lui. Dacă n-aș fi fost invalid și aș fi trăit ca toți oamenii normali, în familie mi-ar fi fost mult mai ușor? Oficialii, desigur, ar fi avut mai puține dureri de cap pentru că un oarecare Alexander Prohorov nu s-ar fi luptat pentru drepturile lui. Dar le-ar fi fost mai ușor celorlalți oameni, pe care i-am putut ajuta? S-ar fi ridicat Natașa în picioare? Aș fi știut că Dumnezeu îi ajută atât de mult pe oameni? Că în viață există nu numai oameni care te umilesc, ci și cei care sunt dispuși să te ajute dezinteresat? Bineînțeles că aș fi vrut să fiu un om sănătos, atâta timp cât Dumnezeu mi-a dat mâini și picioare, o minte luminată, mi-a dat putere ca eu să încep să merg și să-mi port de grijă. N-ar fi fost cu putință ca eu să nu-mi găsesc de lucru, după toate încercările prin care am trecut.

- Ce ți-ai fi dorit cel mai mult să faci?

- Cel mai mult aș fi vrut să lucrez în sfera protecției copiilor: să demasc internatele care-și bat joc de copii. Visez să devin voluntar sau maseur în spital. Din păcate nu am specializarea necesară, dar îmi place foarte mult să fac masaj. Am început să fac masaj încă în internat. Așa am reușit s-o pun pe Natașa pe picioare. Acum ea se deplasează în cârje. Eu mă rog de ea să renunțe la ele, dar nu are curaj încă. Sper că după un timp va uita de ele, așa cum a uitat și de scaunul cu rotile.

Odată a venit la mine un bărbat cu fiul lui, care avea același diagnostic, pe care l-am avut eu în copilărie. I-am făcut masaj și tatăl lui s-a minunat că după masaj picioarele au început să se îndoaie, iar degetele de la picioare au început să funcționeze.

După o altă perioadă de timp m-am întâlnit cu o fată de 11 ani Diana, care avea același diagnostic și a fost operată de curând. Ea nu putea să-și îndoaie picioarele și a venit la mine cu rugămintea ca s-o învăț să meargă. Ne-am antrenat o jumătate de oră, după care fata, nu numai că îşi îndoia picioarele, dar a început să și calce cu ele. În aceste momente realizez că nu am suferit degeaba.

- Alexander, spune-mi la ce visezi în viitor?

- În primul rând vreau s-o ajut pe Natașa, care locuiește și în prezent în internatul de boli psihoneurologice. Ea ar fi trebuit să iasă de acolo și să începem o viață omenească normală. Vreau s-o ajut să obțină și ea locuință și să trăiască în libertate, pentru că internatul este pușcărie.

Cel mai mult visez să am o familie și un copil, care să trăiască îngrijit și iubit de părinți. Și nu contează dacă acesta este sănătos sau bolnav. Să fie nu după placul meu, ci după cum vrea Dumnezeu!

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Marşul La Manif pour Tous: Madrid şi Europa alături de francezi

În data de 2 februarie 2014, francezii vor ieşi din nou în stradă pentru a apăra drepturile familiei şi ale copiilor de a avea un tată şi o mamă, drepturi ameninţate atât în Franţa, cât şi la nivelul întregii Europe, de propagada LGBT ce încearcă să-şi impună cu orice preţ dogmele.

Organizaţia pro-viaţă HazteOir.org, împreună cu alte organizaţii pro-viaţă din întreaga Europă, este alături de francezi în apărarea acestor valori fundamentale, în marșul de la 2 februarie din Paris. Manifestații de susţinere vor fi organizate simultan și în alte capitale europene: Bruxelles, Madrid, Roma etc.

Data aleasă este foarte aproape de un alt important vot în Parlamentul European. După înfrângerea din „Raportul Estrela” va avea loc o nouă încercare de impunere a ideologiei de gen. De data aceasta inițiativa se numeşte „Raportul Lunacek”, raport care încearcă să impună agenda LGBT pe ordinea de zi din întreaga Europă. Deşi acest raport pretinde că îşi exprimă preocuparea asupra drepturilor omului pentru persoanele lesbiene, gay, transgender și intersex, de fapt subminează conceptul de drepturi ale omului în general.

Francezii care s-au ridicat, unindu-și forțele anul trecut, pentru a-și manifesta opoziția față de așa-zisa lege a «căsătoriei pentru toți», lege nedreaptă care privează în mod voit copilul de dreptul său elementar de a avea un tată și o mamă, deschizând calea comercializării corpului omenesc, nu au fost ascultați de guvernarea François Hollande. Aceste manifestații non-violente au fost reprimate în condiții nedemne, dezaprobate de altfel de Consiliul Europei în rezoluția sa 1947.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

Curtea Supremă din New Mexico: fotografii creștini sunt obligați să accepte fotografierea „căsătoriilor” homosexuale

Mișcarea de legalizarea a căsătoriilor homosexuale insistă că este vorba despre un drept al homosexualilor care nu are de-a face cu ceilalți. În realitate, este vorba despre o transformare radicală a societății, în care nu va fi permisă libertatea de conștiință. Ceea ce se prezintă ca o mișcare pentru drepturi și libertăți se va concretiza într-o dictatură comparabilă cu cea comunistă, care și ea s-a făcut în numele unor drepturi și libertăți.

De Ben Johnson, 22 august 2013

Santa Fe, NM, 22 August 2013 (LifeSiteNews.com) - Curtea Supremă din New Mexico a decis că fotografii creștini nu au dreptul să refuze fotografierea unei „căsătorii” homosexuale, chiar dacă acest lucru încalcă convingerile lor religioase.

Într-o opinie separată, judecătorul Richard C. Bosson a spus că creștinii trebuie să „facă un compromis” față de convingerile lor religioase în schimbul faptului că sunt cetățeni ai acestui stat american.

Înalta Curte a decis că Elaine Huguenin și soțul ei, Jon, au încălcat drepturile omului în cazul unui cuplu de lesbiene cărora le-au refuzat fotografierea „ceremoniei de angajament”.

Elaine Huguenin

Când compania lor, Elane Photography, „a refuzat să fotografieze o ceremonie de angajament între persoane de același sex, a încălcat NMHRA [New Mexico Human Rights Act] în același mod ca și în cazul în care acesta ar fi refuzat să fotografieze o nuntă între persoane de rase diferite” a fost opinia majorității judecătorilor.

Cazul a început în 2006, când Vanessa Willock a solicitat companiei din Albuquerque să fotografieze ceremonie ei cu prietena Misti Collinsworth și a fost refuzată politicos. Ea a găsit un alt fotograf pentru eveniment, dar a inițiat o acțiune în justiție.

După ce au verificat că Elane Photography ar realiza fotografiile pentru o căsătorie heterosexuală, cuplul de lesbiene a adus familia Huguenins în fața Comisia pentru Drepturile Omul din New Mexico.

În 2008, Comisia i-a amendat cu 6,637.94 $. După încă un apel, o curte de apel a menținut amenda.

Familia Jon și Elaine Huguenin a primit asistență juridică din partea Alianței pentru Apărarea Libertății și a făcut apel la Curtea Supremă a statului New Mexico.

Cei doi au susținut că nu au făcut ceva discriminatoriu împotriva homosexualilor, dar că „nu au vrut să transmită prin fotografiile soției povestea unui eveniment care reflectă o înțelegere despre căsătorie care intră în conflict cu propriile convingerile.”

Ei au adăugat că „ar fi refuzat cererea, chiar dacă ceremonia ar fost parte a unui film și actorii care jucau rolurile cuplului de același sex ar fi fost persoane heterosexuale.”

Ei au spus, de asemenea, că nu vor fotografia acțiunile homosexuale în nici un fel.

Cu toate acestea, judecătorii au hotărât că nu a existat nici o distincție între actele homosexuale și persoanele homosexuale.

Atâta timp cât ai o afacere și faci fotografii de nuntă, trebuie să fotografiezi o astfel de ceremonie, au spus ei, deși New Mexico nu permite „căsătoriile” între persoane de același sex.

Judecătorii au adăugat că proprietarii de afaceri creștini ar fi putut evita probleme juridice numai prin refuzul de a fotografia cu totul nunți. „NMHRA nu obligă Elane Photography să facă fotografii de nuntă,” au scris, „aceasta este alegerea exclusivă a Elane Photography.”

Hotărârea Curții Supreme a statului New Mexico este în contradicție cu opinia majorității covârșitoare a americanilor. Un sondaj recent realizat de Rasmussen a constatat ca 85 la sută dintre americani cred că proprietarii de firme ar trebui să poată renunța la participarea la o „căsătorie” homosexuală.

Opinia separată a judecătorului Bosson a atras și mai mult atenția decât opinia majorității judecătorilor.

Cei doi soți Huguenins, scrie el, „sunt obligați prin lege să facă un compromis cu convingerile religioase care le inspiră viața”. Hotărârea Curții Supreme, a spus el, „fără îndoială că va marca serios pe soții Huguenins și alte cazuri similare.” Cazurile de discriminare a homosexualilor definește „ce este important pentru această națiune, promisiunea corectitudinii, a libertății, a egalității de șanse și a justiției”.

„Acest caz ne învață că la un moment dat în viața noastră noi toți trebuie să facem un compromis, chiar dacă este unul mic, pentru a se acomoda valorile noastre cu cele ale altora aflate în contrast cu noi”, a scris el. „O societate pluralistă multiculturală, ceea este unul dintre punctele forte ale națiunii noastre, cere neapărat aceasta.”

Compromisul forțat al principiilor religioase, scrie el, este „liantul care ne ține împreună, ca națiune, toleranța care lubrifiază piese diferite aflate în mișcare care suntem noi ca popor.”

Avocatul soților Huguenins, Jordan Lorence, a numit de hotărârea „un atac cu sânge rece și fără precedent asupra libertății”.

Îngrădirea forțată a dreptului la exprimare de către stat este o caracteristică a dictaturilor, care nu are ce căuta într-o țară liberă", a spus el.

„Jim Crow este în viață și trăiește bine mersi la Curtea Supremă de Justiție din New Mexico, iar creștinii sunt noul negru”, a declarat Bryan Fischer la emisiunea „Punct Focal” de la AFR în această după-amiază.

Ken Klukowski, director al Centrului pentru libertatea religioasă din cadrul Family Research Council, a fost de acord că hotărârile au fost „profund deranjante" și ele discriminează pe toate personale care se ghidează după credințele creștine tradiționale.

El a declarat ca decizia ar trebui să atragă atenția americanilor asupra „amenințării grave la adresa libertății religioase pe are o reprezintă agențiile guvernamentale care își depășesc atribuțiile atunci când vine vorba de redefinirea căsătoriei. Mai degrabă decât modelul trăiește-și-lasă-și-pe -alții-să-trăiască, acum este vorba despre forțarea americanilor credincioși să încalce învățăturile de bază ale credinței lor sau să își piardă locurile de muncă.”

„Această decizie i-ar stupefia pe părinții Constituției Statelor Unite și este o încălcare gravă a Primului Amendament”, a spus el.

Lorence a declarat că „America a fost fondată pe libertatea fundamentală a fiecărui cetățean de a trăi și de a lucra în funcție de convingerile lui și de a nu fi constrâns de către guvern să aibă idei și mesaje pe care el nu vrea să le sprijine.”

El a adăugat că el și familia Huguenins au în vedere un recurs la Curtea Supremă a SUA.

Kuklowski a declarat ca speră că se va merge mai departe și se va stipula că americanii se bucură de libera exercitare a religiei lor, nu doar libertatea cultului.

„Acum Curtea Supremă a SUA trebuie să reafirme principiul de bază că drepturile fundamentale ale libertății de exprimare și ale liberei exercitări a religiei nu se opresc la ușa de ieșire din biserica unde mergi, ci se extind în fiecare aspect al vieții unei persoane credincioase”, a spus el.

Traducere după: LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Prima paradă a persoanelor foste homosexuale va avea loc în această lună

Materialul de mai jos anunță un eveniment important pentru demontarea mitului că unele persoane se nasc homosexuale și nu pot avea un comportament normal.

Ca multe alte materiale realizate în Occident despre probleme morale, perspectiva religioasă la care autorii se raportează este dată de cultele creștine majoritare din vest – catolic, protestant și neoprotestant, care, din păcate, eșuează în a înțelege limpede natura păcatului și calea vindecării. Pentru înțelegerea ortodoxă a problemei homosexualității un text bun este cel al Părintelui Marc Antoine Costa de Beauregard

Update, 16 iulie 2013: Programată pentru data de 31 iulie, parada a fost amânată pentru luna septembrie datorită amenințărilor la adresa unor membri ai comunității foștilor homosexuali.

Melissa Barnhart

2 iulie 2013, Christian Post

Membrii comunității foștilor homosexuali sărbătoresc pentru prima dată Luna „Ex-Gay Pride" (Mândria de a fi ex-homosexual). Ei au cerut preşedintelui Obama să emită o declarație prin care să recunoască drepturile comunității foștilor homosexuali și să le dedice această lună, exact aşa cum a făcut pentru persoanele LGBT (Lesbiene, Homosexuali, Bisexuali și Transsexuali) în luna iunie, relatează Christian Post.

În data de 18 iunie, Christopher Doyle, co-fondatorul organizației Voice of the Voiceless (Vocea celor fără Voce), a solicitat o întrevedere cu președintele sau cu un membru al staff-ului său din Departamentul pentru Drepturi Civile, pentru „a discuta despre toleranța față de comunitatea ex-gay și modalitățile prin care Casa Albă poate asigura accesul egal pentru foștii homosexuali în capitala națiunii, singura a cărei jurisdicție recunoaște comunitatea foştilor homosexuali ca pe o categorie socială protejată legal."

Doyle a spus că întrevederea nu le-a fost acordată, deşi a fost solicitată în mai multe rânduri.

„Ei sunt foarte interesaţi de protejarea organizațiilor pentru drepturile LGBT și a persoanelor LGBT, deoarece obţin o mulțime de bani de la ele", a spus Doyle. „Noi nu avem de gând să așteptăm nici un Preşedinte sau Congres să ne acorde drepturile. Noi declarăm luna iulie, drept prima lună „Ex-Gay Pride”. Dacă vor să ne susțină acum, și nu peste 100 de ani, înţelegând că oamenii renunţă la homosexualitate şi se schimbă în fiecare zi, atunci o pot face. Dacă vor să continue să trăiască în epoca de piatră și să susțină că oamenii s-au născut homosexuali și nu se pot schimba, ei bine, asta e alegerea lor, nu avem de gând să îi aşteptăm".

Americanii care au fost în trecut homosexuali se vor întâlni pe data de 31 iulie, la Capitol Hill, cu reprezentanții lor din Congres, pentru a atrage atenţia asupra acestui segment al populației despre care Doyle crede că sunt percepuţi în mod greșit de către mass-media și activiștii pro-homosexualitate. „Foștii homosexuali precum și persoanele cu atracții nedorite față de persoanele de același sex, care nu se identifică ca fiind lesbiene și gay și caută o cale diferită, îşi vor uni vocile pentru a se face auziţi.”

Doyle a spus că cele două aspecte, asupra cărora organizaţiile VoV și Justice for All.org (Egalitate și Justiție pentru Toţi.org) vor atrage atenţia, sunt: toleranță pentru membrii comunității foștilor homosexuali și existența în fiecare stat a dreptului la terapie pentru americanii care se luptă cu atracția față de persoanele de acelaşi sex. Această cerere are în vedere încercările din unele state de a interzice aceste terapii.

„Nu știu dacă ați realizat, dar mass-media și activiștii homosexuali sunt extrem de intoleranţi faţă de opiniile noastre”, a spus Doyle. „Ei ne etichetează drept bigoți homofobi sau oameni care îşi neagă adevărata orientare sexuală, ceea ce nu este deloc adevărat. Mii dintre noi ne-am schimbat și trăim o viață fericită, în căsnicii heterosexuale. De asemenea, încercăm să obţinem pentru persoanele cu atracții nedorite față de cele de același sex dreptul de a face terapie. Există un puternic lobby împotriva foștilor homosexuali în rândul unora dintre organizațiile pentru drepturile homosexualilor și activiştilor gay, prin care se încearcă să se anuleze drepturile lor.”

„Sunt şase state care au introdus o legislaţie ce încearcă să ia dreptul oamenilor la terapie, dar noi ne opunem acestui lucru. Ne-am săturat doar să reacționăm când drepturile ne sunt încălcate şi de aceea vom trece la ofensivă şi ne vom cere drepturile. Avem de gând să ne facem auziți, fără ca activiștii împotriva foștilor homosexuali să se adune în jurul nostru mascați cu capete de animale, să strige la noi obscenități și să ne spună că suntem mincinoși și falși.”

Potrivit lui Doyle, este de o importanță vitală ca cei care sunt clerici și comunitățile lor să sprijine organizaţiile, cum este VoV, care ajută bărbaţii şi femeile ce luptă să-și combată atracția față de persoanele de același sex.

„Motivul pentru care trebuie să se coalizeze cu grupuri ca al nostru este acela că putem furniza soluții reale pentru oamenii care sunt credincioși practicanți şi care se luptă cu această problemă”, a spus el. „Li se spune pe multiple canale că s-au născut homosexuali, că nu se pot schimba, dar acest lucru este pur şi simplu incorect din punct de vedere științific”.

El a adăugat că “din păcate, biserica, în trecut, nu a fost un foarte bun aliat cu cei care s-au luptat cu această problemă şi care încercau să găsească soluţii. S-au folosit noţiuni simpliste, ca „păcat” şi „izbăvire”, lucruri care chiar nu au funcţionat. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu nu ar putea ajuta, ci pentru că Dumnezeu folosește și psihologia, terapia şi consilieri pentru a ajuta oamenii să înțeleagă cauza atracţiei faţă de persoanele de același sex şi să îi îndrume spre locurile în care pot găsi rezolvarea acestei probleme şi vindecare. Aşa că, biserica trebuie să ni se alăture, nu doar să spună: „ei bine, v-aţi născut aşa, dar noi vă vom iubi şi accepta aşa cum sunteţi”.

Doyle a declarat pentru Christian Post că s-au făcut invitații pentru organizații pro-familie și pentru oameni politici la recepția pe care VoV o va organiza pe 31 iulie la Washington DC pentru a recunoaște lupta și împlinirile unor lideri ale persoanelor care au fost homosexuale.

Am invitat pe membrii Camerei Reprezentanților, Bachmann (Republican, Minnesotta) și Tim Huelskamp (Republican, Kansas), pe fostul senator Jim DeMint, care acum este președintele fundației Heritage, și pe Matthew Staver de la Liberty Counsel. Vor fi făcute mai multe prezentări, inclusiv eu voi vorbi, despre istoriile vieților noastre și despre lupta pentru drepturile foștilor homosexuali.

                        

Pentru a crește interesul pentru evenimentului din 31 iulie, VoV organizează și un concurs de clipuri video despre lupta și reușitele foștilor homosexuali.

                                                                                                                                 Sursă: Christian Post