Sarcina reprezintă rugămintea lui Dumnezeu pentru ca noi să avem grijă de micul om pe care El l-a creat

Preşedinta fundaţiei „Familia şi copilăria” vobeşte despre motivele pentru care femeile avortează.

„Iniţial, când am început să-i consiliem pe cei care se deciseseră pentru avort, ne gândeam: imediat ce o să le arătăm copilul pe care îl poartă, totul se va schimba – căci ei pur şi simplu nu cunosc faptul că putem vorbi deja despre un om!” – ne spune Svetlana Rudneva, preşedinta fundaţiei de binefacere „Familia şi copilăria”.

„Aceste persoane fuseseră convinse, mai întâi de profesorii din şcoală şi apoi de doctori la consultaţii, că acolo se găseşte un cheag de sânge sau un mormoloc. Noi le spuneam: Uitaţi! Priviţi inimioara cum bate!, dar drept răspuns iarăşi auzeam: Da, dar… eu am alte planuri. Adică, ştiau că există, dar refuzau să creadă în acest copil.”

Soţul

Ea plânge de fiecare dată când îşi aminteşte cum soţul, un tânăr rezident de succes la una din universităţile din capitală, panicându-se a spus: „Ce vorbeşti, avem toată viaţa înainte. Acum trebuie să ne finalizăm studiile, să ne punem pe picioarele noastre. Locuinţă nu avem. Fă avort. Toţi în jur aşa procedează. Chiar şi prietenele tale”.

Îşi amintea cum prietenele ei se mirau de toate frământările ei şi, mai ales, nu înţelegeau de ce, brusc, îşi face atâtea procese de conştiinţă. Ulterior, când săptămâna de presiune, de umilinţe şi de jigniri din partea familiei a luat sfârşit (acesta a fost suportul părintesc şi conjugal de care a avut parte), şi-a amintit iar de viaţa pe care putea să o dăruiască. Suferinţa i-a adus copiii şi mai mult în gând. „La care maternitate? La care doctor pediatru? Eu nici măcar un manual nu mai am puterea să deschid”.  

Pe fişa pacientei aceste câmpuri au rămas necompletate.

Svetlana Rudneva a auzit istoria Irinei chiar de la ea, pe vremea când lucra la colegiul medical unde fata învăţa. Irina a regretat că nu a ştiut de programul social-psihologic care sprijină femeile însărcinate, nu a ştiut despre telefonul de încredere referitor la criza unei sarcini neprogramate (8-800-100-44-55) valabil pe tot teritoriul Rusiei. În acel moment, ea, fata din capitală cu perspectivele unei cariere frumoase, convinsă de către rude că sarcina nu a venit la momentul potrivit, avea nevoie ca măcar o singură persoană din această lume să o sprijine.

În concluzie, luni întregi nu a putut depăşi depresia post-avort. Şi-a pierdut încrederea în soţul cu acordul căruia şi-au pierdut copilul.

Fete ca Irina, care nu au putut să-şi apere dreptul de a deveni mame, sunt sute de mii. Conform statisticilor oficiale, zilnic în Rusia se fac 1.700.000 de avorturi. Ţara noastră este lider absolut la acest capitol.

Liberul arbitru

Mişcările „Pro-choice” (pentru dreptul de a alege al femeii) şi „Pro-life” (pentru dreptul la viaţă al copilului) au aproximativ acelaşi număr de adepţi în Vest – povesteşte Svetlana – şi femeia poate să aleagă cui să se adreseze după ajutor. În Rusia, dreptul de a alege este doar la nivel declarativ. În practică, se pare că femeia nu prea are ce să aleagă, pentru că în preajmă sunt foarte mulţi „susţinători”, chiar şi dintre cei care au câştiguri financiare de pe urma avorturilor. Astfel, ei toţi îi propun să scape uşor şi rapid de „problemă”. Chiar şi persoanele din generaţiile mai mari trăiesc în continuare având convingerea că avortul este ceva normal. Chiar şi statul care sprijină femeia plătindu-i operaţia şi cheltuielile de spitalizare. Chiar şi medicii care nu o informează pe femeie despre urmările înfiorătoare pe care un avort le implică.

Cu ajutorul serviciilor noastre noi încercăm să suplinim deficitul de sprijin maternal şi să nu lăsăm femeia să facă avort din cauza singurătăţii sau a lipsei de ajutor. Avem o echipa întreagă care lucrează cu femeia însărcinată: psiholog, asistent social, doctor, jurist. Oferim consultaţii în secţiile maternităţilor unde femeile vin şi se înscriu pe lista întreruperilor de sarcină. De multe ori avem numai câteva minute la dispoziţie şi nişte cuvinte confuze ale pacientei pentru ca, fără a o judeca, să o ajutăm să vadă şi alt drum.

Când copilul va creşte, femeia privindu-l se va îngrozi la gândul că a stat cândva la îndoială şi în faţa unei alegeri. Acum ea este o mamă fericită.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” – spune apostolul.  

Pentru ca femeii să nu i se pară imposibile greutăţile legate de apariţia copilului este important ca şi pe ea măcar pentru o perioadă cineva să o susţină.

La sfârşitul studiilor mi s-a făcut propunerea să lucrez în această sfera care militează pentru viaţă. Eu am terminat filozofia, apoi asistenţă socială în cadrul Universităţii ortodoxe Sfântul Tihon.

Plănuiam să mă ocup cu filozofia rusească. În acel moment în Rusia nu era nici un program care să sprijine femeile însărcinate, doar nişte activităţi informative. Mi-a fost clar atunci că este necesară înfiinţarea unei fundaţii şi organizarea unor servicii speciale. Astfel, gravidele noastre scumpe au putut primi sprijinul de care aveau nevoie şi au păstrat copiii.

Din acel moment nu m-am mai putut opri – râde Svetlana – îmi place mult când se nasc copiii.

Orice sarcină, chiar şi cea planificată şi dorită, din punct de vedere psihologic, se poate transforma într-o criză. În primul rând femeia trebuie să-şi revadă planurile de viitor, să discute evenimentul cu cei din preajmă, să-şi schimbe multe în viaţă sa. Trebuie să fii gata să renunţi la multe şi chiar să accepţi sacrificiile.

Chiar dacă femeia spune: „eu am decis totul, avortez”, până în ultima secundă gândurile ei sunt ambivalente. În adâncul sufletului ea continuă să se frământe. Se întâmplă ca femeile să renunţe la avort chiar din scaunul ginecologic, cu câteva minute înainte de a fi anesteziate.

Această decizie inexplicabilă de a avorta, contrară naturii şi însăşi vieţii, din păcate rămâne pentru homo socialis. Alegerea este dificilă şi chinuitoare.

Am cincisprezece ani. Sunt însărcinată

„Acum am lucrare de control, voi scrie peste o oră” – fata de cincisprezece ani se înscrie la psiholog chiar de pe banca şcolii. Se întâlneşte cu un băiat de cinci luni şi este a patra lună consecutiv când înghite pastila de urgenţă. Nu mulţi dintre adolescenţi ştiu că o astfel de pastilă poate dauna grav sănătăţii unei femei, mai ales dacă se administrează la o vârstă atât de fragedă. Fetiţa în acest moment îşi face griji numai pentru faptul ca pastila să-şi facă efectul.

Multe fete sună cu întrebarea pentru ele îngrijorătoare: „Oare am rămas însărcinată?”

Chiar dacă sarcina nu se confirmă, noi nu întrerupem comunicarea – povesteşte Svetlana Rudneva. Încercăm să analizăm împreună cu fata cât de importante sunt pentru ea relaţiile sexuale, ştie ea consecinţele la care se expune şi este gata să şi le asume, are idee unde ar vrea să studieze mai târziu, ar vrea să se căsătorească şi să aibă copii? Într-o astfel de discuţie psihologul îi oferă ocazia fetei adolescente să cântărească şi să înţeleagă cât de necesare îi sunt în acest moment aceste relaţii.

Deseori vedem că tinerii simt o presiune psihologică în cadrul şcolii, unde stereotipurile funcţionează foarte puternic. Una dintre convingerile obişnuite printre adolescenţi este obligativitatea relaţiilor sexuale dintre fată şi băiat. Pentru adolescent este foarte complicat să reziste acestei idei răspândite. În această situaţie, în mod obiectiv, este greu să-ţi păstrezi sănătatea sistemului reproductiv şi să te încadrezi în standardele sociale din rândul tinerilor. În discuţiile lor, psihologii de multe ori reuşesc să ajute la reconstituirea unei noi scări de valori.

Adolescentul, în această perioada a vieţii, are sarcina de a învaţa să-şi creeze relaţii, fără să se apropie de sfera sexuală. Dacă sentimentele băiatului sunt adevărate, dacă el iubeşte sincer fata, el nu va începe să genereze pentru ea o posibilă situaţie de criză. Dar dacă insistă nu-şi arată decât sentimentele reale, adică indiferenţă faţă de ea şi de soarta ei. Apropo, acest lucru îl înţelege chiar şi băiatul dacă discuţia se poartă cu el.

În general, tinerele gravide sunt foarte vulnerabile, dependente de maturi, au nevoie de mai multă atenţie, implicarea specialiştilor şi suport financiar. Un mare rol în această situaţie îl au cadourile - haine frumoase pentru gravide, un căruţ pentru copil, chiar şi un urs de pluş mare şi alb – aceste atenţii aduc bucurie, cresc nivelul de încredere şi pot conduce la schimbarea deciziei.

Dar se întâmplă ca fata să aibă nevoie de absolut orice, chiar şi de închirierea unei locuinţe, dacă părinţii au lăsat-o dincolo de uşa. Dacă nu i se oferă ajutor la momentul potrivit, inevitabil fata avortează.

Mai mult decât atât, multe adolescente fac avort la termene destul de mari pentru că încearcă să-şi ascundă sarcina, le este teamă să spună părinţilor, aşteaptă momentul potrivit şi chiar speră că va „dispărea”. Va dispărea problema, în sensul că, dintr-o dată, tatăl copilului îşi va asuma răspunderea, se va împăca cu bunica la care ar putea locui. Adolescentele caută şi speră să găsească suport, dar în majoritatea cazurilor însuşi părinţii le duc la avort. Această este o traumă enormă, este distrugerea vieţii, a sferei materne, în general, a viitorului.

A menţine apărarea

Dorinţa de a fugi de realitate, de a te ascunde şi de a te îndepărta de problemă este numită de psihologi tactica lui Straus. Ca în copilărie: a închis ochii – pe mine nu mă vezi, m-am ascuns. Alege singură, asta nu e problema mea, nu sunt implicat şi nici nu vreau să ştiu nimic – aceasta este reacţia cea mai răspândită în rândul bărbaţilor referitor la o sarcină.

Femeia fiind convinsă de faptul că bărbatul trebuie să acţioneze ca o jumătate puternică, nu poate accepta uşor această atitudine. Şi gândeşte-te, că discutăm aici de convieţuire. Când unul dintre parteneri nu poate duce, atunci greul îi revine celuilalt. Femeia înaintea bărbatului simte existenţa copilului fiindcă el se află sub inima ei. În schimb, bărbatul îl va vedea când se va naşte, când îl va ţine în braţe, când îl va privi în ochi – abia în acel moment el este pregătit să întoarcă şi munţii pentru băiatul sau fata lui.

Nu e nimeni ideal, aşa că, deocamdată, femeile nu au decât să rabde. Bărbatul are nevoie de timp să se acomodeze cu acest stres.

Aveţi înţelegere, pentru că lui, puţin mai târziu, societatea îi va cere să asigure standardele pentru întreţinerea familiei.

Decizia desigur îi revine femeii, numai ea ştie care este limita acţiunilor în relaţia lor. Un lucru este dacă partenerul s-a ascuns pentru câteva zile şi cu totul altceva dacă fără să reflecte situaţia afişează un comportament agresiv.

Exact cu astfel de poveşti se confruntă psihologii de la fundaţie.

De curând am avut un caz, zece nopţi la rând a sunat femeia la psihologul cu care vorbise înainte să se înscrie pentru avort.

„Totuşi am decis să nasc. M-am gândit: deşi primul meu copil are doar 6 luni, de ce din cauza lui să renunţ la al doilea? Soţul îmi spune că şi mama lui a făcut avorturi, că el e singur la părinţi şi că noi trebuie să avem un singur copil. Nu, decât aşa, mai bine plec de la acest soţ moscovit, în Penzu. Dar dacă voi face avort, voi face un compromis şi pur şi simplu voi înceta să mă respect. Am decis să păstrez sarcina.”

După aceea a venit soţul. Au urmat ameninţări că o va lasă fără surse de existenţa, că îi va lua băiatul... La ora 7 dimineaţa, lăsând copilul cu mama soacră, el şi-a dus soţia la avort.

Aceasta este o situaţie tipică de agresiune în familie. Agresiunea psihologică, economică şi uneori chiar fizică.

Un alt caz: o femeie de 40 de ani a fost convinsă de doctori să avorteze. I-au spus că se va naşte un invalid. Au insistat. Ea l-a sunat în mod regulat pe psiholog, a făcut faţă acestei presiuni şi în final a născut un copil sănătos.

Astfel de exemple nu sunt deloc rare. A-ţi depăşi limitele şi interesele, a lupta, a te comporta corect – asta trebuie să învăţăm şi să-i învăţăm şi pe alţii.

După cum vedem, maternitatea este o stare vulnerabilă care cere apărare.

Zece mii de ruble

La 20 de ani femeile fac avort cu argumentul „încă nu sunt pregătită să devin mamă, n-o să mă descurc”. La 40 de ani „prea târziu, mi-e ruşine de copiii mei mari”. Mamele cu doi copii încearcă să se convingă singure că pentru ele este “suficient”. Să distrugi acest stereotip este dificil. Cel mai des se hotărăsc să aibă mulţi copii oamenii cu o inteleginţă medie, care sunt obişnuiţi să iasă din tipare, sau cei care înţeleg că un copil este chipul lui Dumnezeu, înţeleg preţul sufletului nemuritor şi primesc sprijin moral de la semenii lor.

Se întâmplă desigur şi situaţii în care se sperie de rezultatul ecografiei care promite un copil cu handicap sau sunt femei care au rămas traumatizate în urma interacţiunii anterioare cu personalul medical şi nu mai vor să repete experienţa.

Temerile sunt profunde şi zadarnice, şi noi cu ele lucrăm, mărturiseşte Svetlana. Dar sunt şi cazuri când situaţia femeii este cu adevărat tristă – într-un orăşel de provincie sau într-un sat nu există locuri de muncă, nu este o creşă, în familie sunt şi persoane invalide care trebuie întreţinute. Iar femeia dacă hotărăşte să mai nască un copil este aproape de sărăcie. În prezent ajutorul pe care îl oferă statul ajunge la beneficiar cu întârziere. Posibilitatea măririi pensiei (în urma concediilor maternale avute) pentru o tânăra femeie este o perspectiva vagă şi îndepărtată. Nevoia urgentă este să aibă o bucată de pâine atât timp cât alăptează. Este nevoie de ajutor mai ales în primii trei ani de la naştere când mama acordă copilului tot timpul şi energia sa. În această perioadă este imperios necesar ca ea să primească măcar alocaţia de copil care îi va ajunge pentru hrana ei şi a copilului. De aceea pe lângă suportul psihologic, noi încercăm să găsim pentru femeie şi ajutorul material de care ea are mare nevoie.

Fundaţia deţine câteva, nu foarte mari resurse materiale şi încercăm să le folosim cu maxim efect. Fiecare 10 mii de ruble depuşi în contul nostru salvează viaţa unui copil.

Întrebare pe viaţă şi pe moarte

În realitate, oricât de asigurată material şi prosperă ar fi situaţia femeii, ca motiv pentru avort ea exact greutăţile materiale le va invoca. Pentru psiholog este foarte clar că dacă femeia în primul rând vorbeşte de bani, nu acesta este aspectul care o îngrijorează cel mai mult. Ci pur şi simplu, pentru acest argument nimeni nu te poate judeca. Domneşte convingerea că dacă un copil este nu asigurat material mai bine să nu se nască. Se poate spune că avortul din cauze materiale este un comportament social acceptat.

Dar dacă săpăm mai adânc depistăm mai multe cauze. De obicei, în luarea deciziei relaţiile pe care le are femeia au un cuvânt greu de spus – afirmă Svetlana Rudneva. Are încredere femeia în tatăl copilului? Se simte ea protejată? Îi este frică să nu rămână singură şi fără ajutor? Există în jurul ei persoane în care poate avea încredere în caz de nevoie? Persoane care să o iubească pe ea şi pe acest bebeluş pe care îl vor putea cunoaşte mult mai târziu? Există persoane care îl vor aştepta cu dragoste? Când el drăguţ şi încântător se va naşte vor fi persoane care să-i zâmbească, să-l alinte? Deocamdată el este invizibil, e ca şi cum nici nu ar fi...

De ce are nevoie un copil nenăscut? Are nevoie ca cineva să aibă în el încredere, chiar dacă nu s-au cunoscut. Încredere în faptul că pentru acest copil merită să suporţi orice greutăţi şi să îndepărtezi toate adversităţile.

Lipsa dragostei şi credinţa slabă – iată, ce îi împiedică pe aceşti copii să vină pe lume. Trebuie ca aici să fie cineva care să aibă încredere în ei, să spere şi să-i aştepte. Sarcina reprezintă rugămintea lui Dumnezeu pentru ca noi să avem grijă de micul om pe care El l-a creat, pe care El îl iubeşte şi în care El crede.

Vom da noi ascultare acestei chemări? Aceasta este întrebarea pe viaţă şi pe moarte pentru orice copil nenăscut.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ala Postoronca

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Povestea supravieţuirii miraculoase a două gemene născute la doar 26 de săptămâni

de Anne Ponto

10 mai 2013 (Mercatornet.com) – Povestea mea începe la jumătatea lunii decembrie a anului 2001. Eram proaspăt căsătorită, sănătoasă, incitată şi şocată în acelaşi timp că eram însărcinată cu gemeni. Sarcina a decurs normal până într-o sâmbătă dimineaţa.

Mi-am dat seama că ceva nu era tocmai în regulă, aşa că l-am sunat pe doctorul meu, sperând că îmi va zice: „Nu-ţi face griji. Totul va fi bine.” Fusesem în cabinetul său cu o zi înainte pentru un control de rutină. Mi-a zis că din acel moment înainte, deşi eram abia în a 26-a săptămână de sarcină, să-l sun dacă observ ceva ieşit din comun. Mi-a mai zis că asta însemna precauţie, nu paranoia.

Când i-am descris la telefon ce simţeam şi vedeam, mi-a zis să închid imediat telefonul şi să mă duc imediat la spital. Acolo urma să vină şi el.

Până în acel punct, soţul meu şi cu mine nu eram îngrijoraţi, dar ne-am supus şi am mers de îndată la spital crezând în mod naiv că urma să fiu supusă unui gen de monitorizare, după care ne-am fi putut continua cumpărăturile pentru Crăciun.

Asistentele m-au verificat de îndată ce am ajuns şi am aflat că eram în travaliu. Eram deja dilatată la 7 cm! Contracţiile fuseseră atât de mici încât nici nu le percepusem. Au încercat să oprească travaliul ridicându-mi picioarele ş.a.m.d. Nimic nu a funcţionat. Gemenele erau pe drum.

După 14 minute de la sosirea noastră a ajuns şi doctorul. Eram dilatată acum la 10 cm. În acest moment mi-a şoptit la ureche: „Dacă eşti o femeie credincioasă, roagă-te! Pentru că o să naşti aceşti copii chiar acum!” Am început să plâng. Soţul meu era în stare de şoc.

Am fost luată de urgenţă pe o brancardă să mi se facă cezariană, iar Jason a fost împins pe la spate foarte repede ca să fie lângă mine în sala de naşteri. În timpul pregătirilor vijelioase am reuşit să sunăm un preot să vină să ne boteze bebeluşii.

Între timp o echipă de doctori şi asistente a ajuns cu elicopterul la spital ca să fie gata să ducă fetiţele la o secţie de terapie intensivă pentru nou-născuţi.

Mi-au făcut o epidurală, dar nu a avut suficient timp ca să-şi facă tot efectul. Am simţit fiecare milimetru de tăietură cu bisturiul. Nu mai conta. Eram plină de adrenalină din dorinţa de a-mi vedea copilaşii.

Când mi-au deschis uterul, au aflat că una dintre gemene era deja jos pe canalul de naştere. Datorită unor complicaţii severe de la cordonul ombilical care se desprinsese de placentă, doctorii au trebuit să tragă acest copil şi aşa destul de fragil înapoi prin canalul de naştere. Jason îmi reaminteşte că masa de naşteri se mişca dintr-o parte în alta, pentru că nu era un lucru uşor să scoată copilul afară.

 

Fetiţa de 700 de grame a fost umplută de vânătăi din cap până-n picioare şi era de culoare vânăt-albastrie. A fost aşezată imediat la aparate de o întreagă echipă de asistente. Nu mai spun că nici n-am apucat să o ţin în braţe sau măcar să o ating. Doctorii credeau că urma să facă hemoragie craniană din cauza naşterii traumatizante. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, fetiţa nu ar mai fi putut să meargă, să vorbească, să audă sau să vadă niciodată.

Apoi s-a născut cel de-al doilea copil. Acesta avea mai multă putere şi a scâncit un pic după ce a ieşit. Cântărea cca. 800 de grame. A fost dus şi el de urgenţă la Secţia de îngrijire intensivă a nou-născuţilor din cadrul Spitalului Municipal al oraşului Dallas.

Înainte ca fetele să plece, a ajuns preotul. L-a întrebat pe soţul meu ce nume vrea să le dea şi, folosind un recipient medical plin cu apă, le-a botezat. Doctorii şi asistentele au aşteptat cu lacrimi în ochi. Toată lumea se temea că aceasta era ultima oară când le vedeam pe gemene în viaţă.

Doctorii le-au dat gemenelor 60% şanse de supravieţuire. Şi nimeni nu ştia cu ce sechele ar fi fost acea „supravieţuire”.

A mai trebuit să rămân în spitalul Las Colinas încă trei zile ca să-mi revin din operaţie. Despărţirea a fost o agonie.

Gemenele n-au murit. Una a trebuit să facă o operaţie pe cord. Cealaltă a făcut o operaţie de hernie, pentru că îi apăsa pe ovare. Au rămas conectate la tubul cu oxigen câteva săptămâni pentru că plămânii le erau subdezvoltaţi. Luni în şir au fost dependente în totalitate de aparate ca să rămână în viaţă. Craniile nu li se formaseră în întregime, iar pielea le era transparentă. Puteam să le vedem osul femural. Lobii urechilor le erau ca nişte petice minuscule de piele. Ochii le erau lipiţi, iar capetele aveau dimensiunile unor mingii de tenis. Când respirau, plămânii se strângeau atât de mult în interior, încât le puteam vedea şira spinării. Jason putea să le urce verigheta pe mânuţă până sus la umăr.

Am petrecut fiecare zi cu speranţa că medicina modernă şi harul lui Dumnezeu le va ţine pe cele două copile în viaţă. Tot ce ne mai rămăsese de făcut era să aşteptăm şi să ne rugăm. Într-un final, după patru luni de agonie, le-am urat bun-venit acasă în aceiaşi zi (ceea ce e rar pentru nişte gemeni).

Nu numai că au supravieţuit, dar şi înfloreau. Nu mai aveau nevoie de tubul cu oxigen, tuburile de hrănire, medicamente sau monitorizare a apneei. Doctorii şi asistentele ne-au spus că aceste două fetiţe au fost două dintre cele mai de succes poveşti ale secţiei de terapie intensivă a nou-născuţilor! Iar după 11 ani, aceste două fetiţe frumoase continuă să înflorească.

De ce vă scriu toate aceste lucruri?

Pentru că gemenele mele aveau aceiaşi greutate ca şi bebeluşii aflaţi în a 24-a săptămână de sarcină care au fost omorâţi fără remuşcări la Philadelphia de către dezgustătorul Kermit Gosnell.

Când eu şi cu Jason le-am vizitat pe fetiţe la secţia de terapie intensivă, a trebuit să trecem pe lângă o clinică pentru avorturi târzii (acum închisă). Ni s-a strâns stomacul la gândul că exact în momentul în care noi treceam prin faţa ei, doctorii şi asistentele de acolo puneau capăt vieţii unor copii care erau de aceiaşi vârstă şi mărime ca iubitele noastre fetiţe.

Nu le judec pe femeile care au apelat la „ajutorul” doctorului Kermit Gosnell. Dar ceea ce ştiu e că vocaţia unui medic este să-i apere pe cei bolnavi, vulnerabili şi neputincioşi. Iar vocaţia unei mame este să-şi apere şi iubească copiii din pântece. Cum de este posibil ca această ţară să lase doctorii să distrugă vieţile copiilor?

Viaţa. Ce alegere frumoasă!

 Sursă: LifeSiteNews

Traducere: Gabriela Coşereanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Nici un copil lăsat în urmă. Un cuplu adoptă toţi cei patru fraţi aflaţi într-o situaţie de „risc ridicat"

02 octombrie 2013 (LifeSiteNews) – Soţii Onufer ştiau că îşi doresc să facă o adopţie. Ştiau acest lucru de multă vreme, însă nu s-au aşteptat să primească spre adopţie patru copii aflaţi într-o situaţie de mare risc...şi toţi deodată.

După ce au vizitat China și au văzut copii trăind într-o în sărăcie extremă, Ryan și Erica au fost convinşi de faptul că adopţia făcea parte din chemarea lor ca şi cuplu.

„Ne-am dorit să adoptăm înainte de a avea proprii noştri copii biologici, astfel încât copiii adoptaţi să se simtă „aleşi”, nu ca și când ar fi fost vorba doar de un gând ulterior."

Pe măsură ce se apropia aniversarea de cinci ani a căsătoriei lor, au contactat o agenție de adopție și au început stresantul proces de completare a documentelor. Însă după doar două luni, s-au simțit conduşi într-o direcție diferită. Ei optaseră anterior atât pentru adopţia internă cât şi externă, dar speranțele s-au ruinat atunci când Haiti a închis porțile pentru adopțiile din afara ţării. Erica a sunat atunci la o agenție locală de plasament spre îngrijire sau adopţie și, curând după aceea, au semnat actele pentru începerea cursurilor de formare.

„Am decis că ne dorim să înfiem doi fraţi, sau cel mult trei”, a declarat ea pentru LifeSiteNews.

Cinci luni după ce demaraseră procedurile și înainte ca pregătirea lor să se fi încheiat, agenția de adopţie i-a lăsat Ericăi un mesaj vocal:

„Știm că nu aţi terminat pregătirea și ar trebuie să mai aşteptaţi aproape un an pentru a primi spre adopţie, dar simțim ca acești copii se potrivesc perfect familiei voastre. Sunt patru copii.”

Mesajul le mai transmitea că acei copii au 1, 2, 3 și respectiv 6 ani și au nevoi speciale. Era vorba despre un regim de urgență. Un caz de mare risc.

„Am simţit imediat că trebuie să spun da”, ne-a spus Erica, „dar am fost îngrijorată de faptul că soţul meu nu ar fi simțit la fel. Aveam o camionetă și o mașină sport şi locuiam într-o casă mică. Nu aveam nimic din cele necesare creşterii a patru copii mici, cu atât mai mult a unor copii cu nevoi speciale”.

Ryan nu a ezitat. „Știam că aceştia sunt copiii noștri. Știam că trebuie să spunem da. Dumnezeu urma să descopere apoi cum!”

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, patru copii au ajuns la ușa lor. Trei dintre ei nu puteau vorbi iar altul refuza să o facă. Cel mai tânăr, un băieţel de 12 luni, avea capul spart şi de abia putea să meargă de-a buşilea. El fusese găsit întins pe treptele de beton ale apartamentului în care locuia mama sa naturală. Cele două fetiţe, în vârstă de doi și trei ani, au fost găsite la o băcănie aflată la câteva blocuri distanţă de casa lor, mâncând ceea ce furaseră.

În următoarele două ore, agenția a finalizat evaluarea împreună cu Erica, în timp ce Ryan urmărea copiii prin casă, având grijă de ei, până când, în cele din urmă, au adormit, la aproape două dimineața.

Următoarele zile le-au petrecut făcând vizite de evaluare la mai mulţi doctori, tratând rana de la capul celui mic, malnutriţia şi dermatita de scutec a celei mai mici fetiţe, făcând drumuri la frizerie pentru a scăpa de păduchi şi nodurile din păr şi cumpărând o dubă. Au făcut, de asemenea, mai multe drumuri pentru a cumpăra haine noi, încălțăminte și lenjerie de pat, în entuziasmul tuturor celor patru copii.

Erica și Ryan știau că peste trei luni, instanța de judecată va decide dacă copiii se vor întoarce la mama lor naturală.

„Ne-am rugat pentru ea în fiecare zi, știind că Dumnezeu ne va ajuta să ne luăm rămas bun de la ei în cazul în care nu ar fi rămas la noi”, a declarat Erica, „însă în tot acest timp soțul meu spunea: „Aceștia sunt copiii noștri. Ei nu se vor duce acasă.  Ai încredere în mine.”

Două luni mai târziu, Erica a primit un apel telefonic. Era un funcţionar cu care nu mai vorbise niciodată. O ședință de judecată neașteptată avusese loc și drepturile părintești fuseseră reziliate.

„Pur și simplu! L-am sunat pe soțul meu și am rămas amândoi fără cuvinte, sărbătorind nouă şansă la viaţa a copiilor, dar, de asemenea, părându-ne rău pentru mama lor naturală şi rugându-ne ca Dumnezeu să îi ofere pace."

„Ultimii trei ani au fost cei mai grei din viața noastră", recunoaşte Erica. „Șaisprezece diagnostice de boli psihice pentru patru copii, trei boli cronice, terapeuţi, educarea lor , internări. Nervozitate. Piedici ...”

„Și multă, multă bucurie...mai multă decât am crezut vreodată că este posibil.”

Cel mai mic dintre copii a reuşit să meargă până în braţele lui Ryan, a vorbit la 18 luni și a învăţat să folosească oliţa înainte de vârsta de doi ani, iar astăzi este fericit și sănătos. Fiica lor cea mai mică a stigat-o pe Erica, "Mami", din a doua zi și în termen de trei săptămâni era sănătoasă și bine hrănită, atașându-se cu ușurință de noua familie. Fiica lor cea mare, diagnosticată în spectrul autist, a primit un premiu pentru cel mai amabil copil din grupa ei și a terminat grădiniţa cu rezultate foarte bune.

Și cel mai mare dintre copii, care suferise abuzuri grave şi trecuse prin patru centre de plasament și șapte familii diferite, fiind deja familiarizat cu armele și bandele, se străduieşte în fiecare zi a fi „un om al lui Dumnezeu."

„Nu vom subestima niciodată darurile mari ce ne-au fost date. Suntem atât de binecuvântați. Spiritul de adopţie este atât de frumos și ne simțim atât de recunoscători pentru că îi putem iubi și îngriji pe copiii noștri „aleşi”, la fel cum și Tatăl nostru are grijă de noi.”

Un argument obişnit în favoarea avortului sună astfel: „Atât de mulți copii „nedoriți” sunt bătuți, abuzați, neglijați de către părinții lor sau ajung în centrele de plasament unde se întâmplă la fel sau mai rău. Asta este ceea ce vă doriţi? Nu ar fi fost mai bine că acei copii să nu se fi născut?”

Soţii Onufers stau ca o mustrare vie la adresa acestui argument. Niciunul dintre noi nu poate ști vreodată ce viața va avea un copil, indiferent de circumstanțele în care se naşte.

Miracole există şi se întâmplă în fiecare zi. Nici un copil nu este „nedorit”.

Prelucrare după LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Mama sfătuită de doctori să avorteze cvadrupleţi le sărbătoreşte prima aniversare

de Kirsten Andersen

Bristol, UK, 4 martie 2013: O mamă englezoaică presată de doctori să avorteze doi dintre cei patru copii tocmai a sărbătorit prima aniversare a cvadrupleţilor.

Doctorii i-au spus Emmei Robbins de 31 de ani să avorteze doi dintre copii pentru a le oferi celorlalţi doi o şansă mai mare de supravieţuire, după ce a avut şansa de 1 la 750 000 să conceapă cvadrupleţi pe cale naturală.

În ciuda a ceea ce descrie drept ”o imensă presiune” din partea doctorilor ei, Robbins a refuzat cu statornicie să avorteze vreunul din copiii săi. Acum, ea sărbătoreşte aniversarea lui Zachary, Joshua, Reuben şi Sam, care s-au născut pe 29 februarie 2012 şi sunt copii în vârstă de un an, fericiţi şi sănătoşi. Cei patru copiii minune care au avut şanse infime să fie concepuţi natural de la bun început s-au depăşit pe sine prin data naşterii, sărbătorită o dată la patru ani – şansa unei astfel de dăţi este de una la 3,5 milioane.

Robbins spune că s-a consultat prima dată cu doctorii în săptămâna a zecea de sarcină deoarece luase proporţii mult mai mari decât în timpul singurei sarcini pe care o avusese înainte. De asemenea, suferea şi de puternice greţuri de dimineaţă. Era îngrijorată că ceva nu e în regulă, aşa că doctorii au cerut o ecografie.

”Doctorul s-a uitat la noi doi cu nişte ochi miraţi, ne-a arătat ecranul şi ne-a spus că vede trei saci amniotici şi nu doar doi copii, ci patru”, îşi aminteşte Robbins. ”Şi nu doar cvadrupleţi, ci de asemenea şi o pereche de gemeni identici.”

Robbins spune că soţul ei Martin, de 39 de ani, ”a rămas stupefiat şi a început să râdă”.

Doctorii ”au spus că aveam trei opţiuni”, a spus Robbins pentru Daily Mail. “Puteam întrerupe sarcina, o puteam reduce prin eliminarea unor embrioni sau o puteam continua.”

Sugestia avortului a înfricoşat-o pe Robbins. “Mi-am apucat pântecele instinctiv,” spune ea. “Un sentiment copleşitor de iubire m-a cuprins şi i-am spus că îi vom păstra pe toţi patru.”

În ciuda convingerii familiei Robbins de a păstra copiii, doctorii nu au renunţat la presiuni pentru a avorta o parte din ei sau pe toţi.

La 12 săptămâni, spune Robbins, “am fost scanată şi mi s-a spus că totul arată bine, dar apoi îmi menţiona riscurile din nou şi mă ruga să iau în considerare să avortez gemenii de dragul celorlalţi doi. Începeam să mă simt presată şi nu mi se părea corect. Deja luasem o decizie.”

Robbins adăugă: ”Toţi copiii noştri erau bine. Le-am văzut formele micuţe pe ecran şi deja începusem să ne gândim la ei în mod individual.”

La 16 săptămâni de sarcină, cuplului i s-a spus din nou să ia în considerare avortarea gemenilor, avertizând-o că săptămâna 20 este ultima în care se poate efectua un avort.

”Îndată ce a terminat,” spune Robbins, ”i-am spus că avortul nu este o opţiune şi că asta e decizia finală.”

Robbins spune: ”nu ştiam cum ne vom descurca din punct de vedere financiar şi practic, dar am simţit că totul s-a întâmplat cu un motiv anume. Am decis să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a aduce pe lume patru copii sănătoşi.”

Şi tocmai asta a făcut. Pe 29 februarie, cu două luni înainte de termen, Robbins a intrat în travaliu şi a născut toţi cei patru bebeluşi prin cezariană. Ruben a fost primul, cântărind 970 de grame. A urmat Zachary de 1.27 kg şi geamănul său identic Joshua, cântărind 1.40 kg. Ultimul a fost Sam, cântărind 966 de grame.

Băieţii au stat în spital timp de două luni, până au fost suficient de mari şi puternici să meargă acasă cu mama lor, care a luptat din răsputeri pentru supravieţuirea lor.

Robbins spune că a creşte cvadrupleţi este greu, dar merită.

“În fiecare noapte bebeluşii se trezeau unul după celălalt şi începeau să ţipe, trezindu-l pe fratele lor mai mare, Luke,” spune ea. “A trebuit să transformăm salonul în camera copiilor şi dormeam cu rândul acolo. Cu patru copii care trebuiau verificaţi la fiecare patru ore, zi şi noapte, împreună cu sticle, 30 de scutece de schimbat şi băi infinite, viaţa era extenuantă.”

Cu toate acestea, îşi numeşte băieţii fericiţi şi sănătoşi, în vârstă de un an, “micile ei minuni Peter Pan.”

Traducător: Diana Lois

Sursă: http://www.lifesitenews.com