de Anne Ponto
10 mai 2013
(Mercatornet.com) – Povestea mea începe la jumătatea lunii decembrie a anului
2001. Eram proaspăt căsătorită, sănătoasă, incitată şi şocată în acelaşi timp
că eram însărcinată cu gemeni. Sarcina a decurs normal până într-o sâmbătă
dimineaţa.
Mi-am dat seama că
ceva nu era tocmai în regulă, aşa că l-am sunat pe doctorul meu, sperând că îmi
va zice: „Nu-ţi face griji. Totul va fi bine.” Fusesem în cabinetul său cu o zi
înainte pentru un control de rutină. Mi-a zis că din acel moment înainte, deşi
eram abia în a 26-a săptămână de sarcină, să-l sun dacă observ ceva ieşit din
comun. Mi-a mai zis că asta însemna precauţie, nu paranoia.
Când i-am descris
la telefon ce simţeam şi vedeam, mi-a zis să închid imediat telefonul şi să mă
duc imediat la spital. Acolo urma să vină şi el.
Până în acel punct,
soţul meu şi cu mine nu eram îngrijoraţi, dar ne-am supus şi am mers de îndată
la spital crezând în mod naiv că urma să fiu supusă unui gen de monitorizare,
după care ne-am fi putut continua cumpărăturile pentru Crăciun.
Asistentele m-au
verificat de îndată ce am ajuns şi am aflat că eram în travaliu. Eram deja
dilatată la 7 cm! Contracţiile fuseseră atât de mici încât nici nu le
percepusem. Au încercat să oprească travaliul ridicându-mi picioarele ş.a.m.d.
Nimic nu a funcţionat. Gemenele erau pe drum.
După 14 minute de
la sosirea noastră a ajuns şi doctorul. Eram dilatată acum la 10 cm. În acest
moment mi-a şoptit la ureche: „Dacă eşti o femeie credincioasă, roagă-te!
Pentru că o să naşti aceşti copii chiar acum!” Am început să plâng. Soţul meu
era în stare de şoc.
Am fost luată de
urgenţă pe o brancardă să mi se facă cezariană, iar Jason a fost împins pe la
spate foarte repede ca să fie lângă mine în sala de naşteri. În timpul
pregătirilor vijelioase am reuşit să sunăm un preot să vină să ne boteze
bebeluşii.
Între timp o echipă
de doctori şi asistente a ajuns cu elicopterul la spital ca să fie gata să ducă
fetiţele la o secţie de terapie intensivă pentru nou-născuţi.
Mi-au făcut o
epidurală, dar nu a avut suficient timp ca să-şi facă tot efectul. Am simţit
fiecare milimetru de tăietură cu bisturiul. Nu mai conta. Eram plină de
adrenalină din dorinţa de a-mi vedea copilaşii.
Când mi-au deschis
uterul, au aflat că una dintre gemene era deja jos pe canalul de naştere.
Datorită unor complicaţii severe de la cordonul ombilical care se desprinsese
de placentă, doctorii au trebuit să tragă acest copil şi aşa destul de fragil
înapoi prin canalul de naştere. Jason îmi reaminteşte că masa de naşteri se mişca
dintr-o parte în alta, pentru că nu era un lucru uşor să scoată copilul afară.
Fetiţa de 700 de
grame a fost umplută de vânătăi din cap până-n picioare şi era de culoare
vânăt-albastrie. A fost aşezată imediat la aparate de o întreagă echipă de
asistente. Nu mai spun că nici n-am apucat să o ţin în braţe sau măcar să o
ating. Doctorii credeau că urma să facă hemoragie craniană din cauza naşterii
traumatizante. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, fetiţa nu ar mai fi putut să
meargă, să vorbească, să audă sau să vadă niciodată.
Apoi s-a născut cel
de-al doilea copil. Acesta avea mai multă putere şi a scâncit un pic după ce a
ieşit. Cântărea cca. 800 de grame. A fost dus şi el de urgenţă la Secţia de
îngrijire intensivă a nou-născuţilor din cadrul Spitalului Municipal al
oraşului Dallas.
Înainte ca fetele
să plece, a ajuns preotul. L-a întrebat pe soţul meu ce nume vrea să le dea şi,
folosind un recipient medical plin cu apă, le-a botezat. Doctorii şi
asistentele au aşteptat cu lacrimi în ochi. Toată lumea se temea că aceasta era
ultima oară când le vedeam pe gemene în viaţă.
Doctorii le-au dat
gemenelor 60% şanse de supravieţuire. Şi nimeni nu ştia cu ce sechele ar fi
fost acea „supravieţuire”.
A mai trebuit să
rămân în spitalul Las Colinas încă trei zile ca să-mi revin din operaţie. Despărţirea
a fost o agonie.
Gemenele n-au
murit. Una a trebuit să facă o operaţie pe cord. Cealaltă a făcut o operaţie de
hernie, pentru că îi apăsa pe ovare. Au rămas conectate la tubul cu oxigen
câteva săptămâni pentru că plămânii le erau subdezvoltaţi. Luni în şir au fost
dependente în totalitate de aparate ca să rămână în viaţă. Craniile nu li se
formaseră în întregime, iar pielea le era transparentă. Puteam să le vedem osul
femural. Lobii urechilor le erau ca nişte petice minuscule de piele. Ochii le
erau lipiţi, iar capetele aveau dimensiunile unor mingii de tenis. Când
respirau, plămânii se strângeau atât de mult în interior, încât le puteam vedea
şira spinării. Jason putea să le urce verigheta pe mânuţă până sus la umăr.
Am petrecut fiecare
zi cu speranţa că medicina modernă şi harul lui Dumnezeu le va ţine pe cele
două copile în viaţă. Tot ce ne mai rămăsese de făcut era să aşteptăm şi să ne
rugăm. Într-un final, după patru luni de agonie, le-am urat bun-venit acasă în
aceiaşi zi (ceea ce e rar pentru nişte gemeni).
Nu numai că au
supravieţuit, dar şi înfloreau. Nu mai aveau nevoie de tubul cu oxigen,
tuburile de hrănire, medicamente sau monitorizare a apneei. Doctorii şi
asistentele ne-au spus că aceste două fetiţe au fost două dintre cele mai de succes
poveşti ale secţiei de terapie intensivă a nou-născuţilor! Iar după 11 ani,
aceste două fetiţe frumoase continuă să înflorească.
De ce vă scriu
toate aceste lucruri?
Pentru că gemenele
mele aveau aceiaşi greutate ca şi bebeluşii aflaţi în a 24-a săptămână de
sarcină care au fost omorâţi fără remuşcări la Philadelphia de către
dezgustătorul Kermit Gosnell.
Când eu şi cu Jason
le-am vizitat pe fetiţe la secţia de terapie intensivă, a trebuit să trecem pe
lângă o clinică pentru avorturi târzii (acum închisă). Ni s-a strâns stomacul
la gândul că exact în momentul în care noi treceam prin faţa ei, doctorii şi
asistentele de acolo puneau capăt vieţii unor copii care erau de aceiaşi vârstă
şi mărime ca iubitele noastre fetiţe.
Nu le judec pe
femeile care au apelat la „ajutorul” doctorului Kermit Gosnell. Dar ceea ce
ştiu e că vocaţia unui medic este să-i apere pe cei bolnavi, vulnerabili şi
neputincioşi. Iar vocaţia unei mame este să-şi apere şi iubească copiii din
pântece. Cum de este posibil ca această ţară să lase doctorii să distrugă
vieţile copiilor?
Viaţa. Ce alegere
frumoasă!
Traducere: Gabriela
Coşereanu
Căutăm voluntari
care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă.
Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
