„De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

foto: Andreea Giurgea

PLEDOARIE PENTRU FRAŢI

de Andreea Giurgea

Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 şi are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Nu e meritul meu că pot astăzi să scriu acest text. Meritul e al prietenelor mele Dana şi Carmen. Lor le datorez decizia pe care am luat-o acum vreo douăzeci de ani, pe când zăceam epuizată în patul de fier din spital, în sala de naşteri.

Dana şi Carmen erau prietenele mele cele mai bune din liceu. Carmen era blondă şi fan George Michael. Dana era brunetă şi îi plăcea Rick Astley. Aveau însă ceva în comun: erau singure la părinţi. Pe vremea aceea făceam o grămadă de lucruri împreună: chiuleam de la şcoală, ne plimbăm pe plajă, citeam, vorbeam despre orice ne trecea prin cap, chiar câte o noapte întreagă. “Ce bine de tine…” – oftau ele nostalgic de câte ori într-una din aceste activităţi se insinua ideea că eu aveam un frate.

Pe bune că nu le înţelegeam. Frate-meu fusese pentru mine o constantă sursa de enervare – din copilărie, când ne certam şi ne băteam ca chiorii pe jucării, bomboane cubaneze şi rarele ciocolăţi Toblerone pe care le mai primea mama cadou pe la serviciu şi până la liceu, când părinţii nu mă lăsau să merg la petreceri decât dacă îl luăm cu mine (asta însemna de obicei că venea şi cu beţivii lui de prieteni şi mă făcea de râs). Dar Dana şi Carmen aveau alte idei. “Eşti fraieră” – spuneau. “Habar n-ai ce rău e să fii singur”. “Când o să am copii o să fac doi” – şi aşa mai departe.

Fix de asta mi-am amintit pe când zăceam, cum am spus, în sala de naşteri, după ce apăruse pe lume prima noastră fetiţa. După un travaliu normal de vreo 10 ore şi o naştere fără incidente eram totuşi la capătul puterilor. Acum 20 de ani spitalele erau ceva mai naşpa decât în prezent din toate punctele de vedere, şi experienţa respectivă îmi testase limitele. (Mulţi ani după aceea numai mirosul specific de spital făcea să-mi tremure picioarele). Recunosc cu toată sinceritatea că, dacă ar fi fost după mine, n-aş mai fi avut dorinţa sau energia să mai trec încă o dată prin tot ce trecusem.

Dar mi-am amintit de Dana şi de Carmen.

Aşa că aproape doi ani mai târziu o luăm de la capăt.

Am avut astfel şansa să descopăr că un al doilea copil (la interval de aproximativ doi ani de primul) înseamnă, surprinzător, doar un efort de aproximativ 20% în plus – din toate punctele de vedere (financiar, al timpului, al energiei). Toate obiectele necesare – hainuţe, pătuţ, cărucior, jucării  – există deja. Diferenţa în ce priveşte cheltuielile cu hrana e nesemnificativă. Programul copiilor poate fi uşor comasat după ce ultimul venit împlineşte 7-8 luni (orele de somn şi masa încep să se suprapună). Majoritatea mamelor pot confirma că un singur copil tinde şi de obicei reuşeşte cu succes să îţi umple tot timpul liber. Ei bine, la fel fac şi doi. Nu-i nicio diferenţă. (De fapt, ar fi una: dacă ai un singur copil, acela stă pe capul tău fiecare secundă în care e treaz. Dacă sunt doi, de la în anumit moment încep să se joace unul cu altul şi te mai eliberezi puţin).

Oricum, părinţii iubitori şi responsabili cu copii unici îşi vor investi toate resursele disponibile în unicul copil. Ghici care e diferenţă când ai doi? Vei face la fel. Dar vei avea doi. Eu am ajuns la concluzia că merită.

Pentru cei cu spirit de aventură, copilul nr. 3 aduce un plus de originalitate. La propriu. Viaţa cu trei copii faţă de cea cu doi e mult mai interesantă şi imprevizibilă. Doi copii prezintă un spectacol destul de banal: se ceartă între ei. La trei copii apare posibilitatea de a face şi desface alianţe, apar tot felul de tehnici de manipulare şi subtilităţi. E mult mai amuzant şi instructiv şi pentru ei şi pentru părinţi. În plus, îmi amintesc că mă simţeam destul de “cool”. Dintre colegii mei de liceu, unul singur mai reuşise 3. Ce mai, eram speciali.

De la trei în sus practic nu am mai simţit nicio deosebire – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată. Mai multe agăţătoare de pus la cuier, mai multe perechi de încălţări şi jucării de care să te împiedici etc. Efort în plus nu am mai înregistrat, probabil eram deja anesteziaţi.

Ce mi s-a părut de-a dreptul fascinant a fost felul în care Dumnezeu ne-a dat, la fiecare nou copil, exact ce am avut nevoie ca să meargă totul bine. O slujbă mai bună. O casă mai mare. O grădiniţă ieftină şi bună. Mai multă înţelegere între noi. Mai multă putere. Mai mult curaj. Mai multă încredere.

Mai există un aspect deloc de neglijat. Dacă ai mai mulţi copii… vei avea mai mulţi copii. Dar şi ei se vor avea unii pe alţii.

Tatăl meu a avut doi fraţi şi două surori. Bunicul era preot şi sub regimul comunist a fost în două rânduri arestat şi dus câţiva ani în lagăre de muncă. Tata şi-a întreţinut practic fraţii mai mici la şcoli şi şi-a ajutat familia mulţi ani după ce s-a căsătorit. Toţi cinci se iubeau unul pe altul şi erau foarte legaţi. Mama mea are un frate şi o soră. Avem pe acasă un album întreg cu poze din vacanţele lor împreună pe când erau tineri, şi în toate arată fericiţi.

Şi în această lume din ce în ce mai consumeristă şi mercantilă ştiu că poate singura persoană de la care pot cere ajutor la nevoie, fără să mă judece sau să pună condiţii, e fratele meu.

Mă bucur tare mult la gândul că şi copiii mei, la nevoie, nu vor fi singuri. Acesta e cel mai de preţ dar pe care, cred eu, m-am priceput să li-l fac.

P.S. Dana şi Carmen s-au ţinut de cuvânt. Au amândouă câte doi copii. Şi încă mai ieşim împreună.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

 

Numărul mic de fraţi sau absenţa acestora schimbă personalitatea copilului

Este cunoscut faptul că ordinea nașterii afectează personalitatea într-o anumită măsură. De fapt, unii cercetători consideră că ordinea nașterii este pe picior de egalitate cu genetica în ceea ce privește influențarea comportamentului. Un studiu recent publicat de Universitatea Oxford a remarcat acest lucru și una dintre concluziile sale a fost :

Când o familie are mai mult de un copil, este evident că frații din aceeași familie au cunoscut împrejurimi mult diferite în ceea ce privește purtarea unuia față de celălalt, în interacțiunile lor de la egal la egal și, probabil, în ceea ce privește purtarea părinţilor.

Este interesant de remarcat faptul că nu există doi copii din aceeași familie care să aibă aceeași configurație a părinţilor sau aceeași experiență de familie. Cei mai mulți oameni vor schimba în timp stilul lor parental. Ei vor citi probabil fiecare carte cu Micul Einstein întâiului născut și vor impune o rutină strictă a orei de culcare și strategii corespunzătoare de disciplină. În momentul în care apare al treilea sau al patrulea copil, aceștia vor fi, probabil, un pic mai relaxați și, de asemenea, vor avea mai puțin timp.

Un al doilea sau al treilea copil este, de asemenea, născut într-un mediu familial foarte diferit de primul copil. Cel mai mare copil își va fi asumat deja poziția de lider. Indiferent de vârstă, ei sunt întotdeauna responsabilii, „cei mari”. Copiii „de mijloc” ar putea să lupte pentru atenție, în timp ce al treilea va scăpa probabil mult mai mult de stricteţea orelor de culcare și de reguli. S-ar putea să fiți interesați să faceți testul propus de un recent articol Huffington Post :

Te duci într-o excursie de familie cu frații tăi mai mari. Care dintre aceste trei scenarii ti se potrivește?

1. Ai planificat excursia de săptămâni bune, ai rezervate camerele la hotel, ai făcute: rezervările la restaurant, schimbul de ulei la mașină și plinul rezervorului și ţi-ai planificat restul opririlor pe parcursul drumului.

2. Ai alergat toată dimineața în încercarea de a aduna lucrurile, aruncând în bagaje la întâmplare aperitive și haine, în ultimul moment. Dacă eşti cel care conduce, speri ca o să găseşti pe drum o stație de benzină pentru a-ți umple rezervorul pe jumătate gol.

3. Excursie cu familia? Pare distractiv! Eşti doar un însoțitor, fără contribuții pre-planificate, cu excepția poveștilor tale amuzante și a glumelor. Te bucuri de gustărire împachetate de fraţii mai mari și îţi dai seama că s-ar putea să trebuiască să cumperi o haină potrivită pentru vremea de afară, atunci când ajungi la destinație.

Dacă punctul 1 îţi sună familiar, eşti copilul cel mai mare. În cazul în care al doilea scenariu te descrie bine, eşti,probabil, un copil de mijloc. Dacă ţi se potriveşte cel mai mult al treilea scenariu, atunci eşti cel mai probabil mezinul familiei.

Articolul continuă să afirme că problemele de ordine a nașterii contează pentru că „pe când cel mai mare copil este predispus la excelență și realizare, copilul mijlociu este crescut pentru a fi înțelegător și conciliant și copilul (cel mic) caută atenție. Ca urmare, ordinea nașterii este o variabilă puternică în conturarea personalității tale.”

Înseamnă acest lucru că formarea personalităţii populației noastre s-ar schimba treptat, dacă toți am avea mai puțini copii? Am văzut deja că acest lucru se întâmplă prin intermediul politicii chineze de a avea un singur copil și a mult discutatului „sindrom al micului împărat” al unicului copil din familie ce este foarte răsfăţat. Va deveni un „copil de mijloc” conciliant, tot mai puțin și mai puțin întâlnit, pe măsura ce tot mai multe persoane aleg să aibă doi copii - doar „unul mai mare” şi „unul mai mic” ?

Aceasta ar putea influența piața locurilor de muncă în cazul în care toţi am încerca să luptăm în drumul nostru pentru funcţii de conducere și ar putea influența societatea, dacă am avea mai puține personalități „conciliante” printre noi”.

Câtă vreme mulți factori influențează personalitatea, la ceea ce am observat în jurul meu, ordinea nașterii este cu siguranță unul dintre ei.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Dana Pîhu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Nici un copil lăsat în urmă. Un cuplu adoptă toţi cei patru fraţi aflaţi într-o situaţie de „risc ridicat"

02 octombrie 2013 (LifeSiteNews) – Soţii Onufer ştiau că îşi doresc să facă o adopţie. Ştiau acest lucru de multă vreme, însă nu s-au aşteptat să primească spre adopţie patru copii aflaţi într-o situaţie de mare risc...şi toţi deodată.

După ce au vizitat China și au văzut copii trăind într-o în sărăcie extremă, Ryan și Erica au fost convinşi de faptul că adopţia făcea parte din chemarea lor ca şi cuplu.

„Ne-am dorit să adoptăm înainte de a avea proprii noştri copii biologici, astfel încât copiii adoptaţi să se simtă „aleşi”, nu ca și când ar fi fost vorba doar de un gând ulterior."

Pe măsură ce se apropia aniversarea de cinci ani a căsătoriei lor, au contactat o agenție de adopție și au început stresantul proces de completare a documentelor. Însă după doar două luni, s-au simțit conduşi într-o direcție diferită. Ei optaseră anterior atât pentru adopţia internă cât şi externă, dar speranțele s-au ruinat atunci când Haiti a închis porțile pentru adopțiile din afara ţării. Erica a sunat atunci la o agenție locală de plasament spre îngrijire sau adopţie și, curând după aceea, au semnat actele pentru începerea cursurilor de formare.

„Am decis că ne dorim să înfiem doi fraţi, sau cel mult trei”, a declarat ea pentru LifeSiteNews.

Cinci luni după ce demaraseră procedurile și înainte ca pregătirea lor să se fi încheiat, agenția de adopţie i-a lăsat Ericăi un mesaj vocal:

„Știm că nu aţi terminat pregătirea și ar trebuie să mai aşteptaţi aproape un an pentru a primi spre adopţie, dar simțim ca acești copii se potrivesc perfect familiei voastre. Sunt patru copii.”

Mesajul le mai transmitea că acei copii au 1, 2, 3 și respectiv 6 ani și au nevoi speciale. Era vorba despre un regim de urgență. Un caz de mare risc.

„Am simţit imediat că trebuie să spun da”, ne-a spus Erica, „dar am fost îngrijorată de faptul că soţul meu nu ar fi simțit la fel. Aveam o camionetă și o mașină sport şi locuiam într-o casă mică. Nu aveam nimic din cele necesare creşterii a patru copii mici, cu atât mai mult a unor copii cu nevoi speciale”.

Ryan nu a ezitat. „Știam că aceştia sunt copiii noștri. Știam că trebuie să spunem da. Dumnezeu urma să descopere apoi cum!”

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, patru copii au ajuns la ușa lor. Trei dintre ei nu puteau vorbi iar altul refuza să o facă. Cel mai tânăr, un băieţel de 12 luni, avea capul spart şi de abia putea să meargă de-a buşilea. El fusese găsit întins pe treptele de beton ale apartamentului în care locuia mama sa naturală. Cele două fetiţe, în vârstă de doi și trei ani, au fost găsite la o băcănie aflată la câteva blocuri distanţă de casa lor, mâncând ceea ce furaseră.

În următoarele două ore, agenția a finalizat evaluarea împreună cu Erica, în timp ce Ryan urmărea copiii prin casă, având grijă de ei, până când, în cele din urmă, au adormit, la aproape două dimineața.

Următoarele zile le-au petrecut făcând vizite de evaluare la mai mulţi doctori, tratând rana de la capul celui mic, malnutriţia şi dermatita de scutec a celei mai mici fetiţe, făcând drumuri la frizerie pentru a scăpa de păduchi şi nodurile din păr şi cumpărând o dubă. Au făcut, de asemenea, mai multe drumuri pentru a cumpăra haine noi, încălțăminte și lenjerie de pat, în entuziasmul tuturor celor patru copii.

Erica și Ryan știau că peste trei luni, instanța de judecată va decide dacă copiii se vor întoarce la mama lor naturală.

„Ne-am rugat pentru ea în fiecare zi, știind că Dumnezeu ne va ajuta să ne luăm rămas bun de la ei în cazul în care nu ar fi rămas la noi”, a declarat Erica, „însă în tot acest timp soțul meu spunea: „Aceștia sunt copiii noștri. Ei nu se vor duce acasă.  Ai încredere în mine.”

Două luni mai târziu, Erica a primit un apel telefonic. Era un funcţionar cu care nu mai vorbise niciodată. O ședință de judecată neașteptată avusese loc și drepturile părintești fuseseră reziliate.

„Pur și simplu! L-am sunat pe soțul meu și am rămas amândoi fără cuvinte, sărbătorind nouă şansă la viaţa a copiilor, dar, de asemenea, părându-ne rău pentru mama lor naturală şi rugându-ne ca Dumnezeu să îi ofere pace."

„Ultimii trei ani au fost cei mai grei din viața noastră", recunoaşte Erica. „Șaisprezece diagnostice de boli psihice pentru patru copii, trei boli cronice, terapeuţi, educarea lor , internări. Nervozitate. Piedici ...”

„Și multă, multă bucurie...mai multă decât am crezut vreodată că este posibil.”

Cel mai mic dintre copii a reuşit să meargă până în braţele lui Ryan, a vorbit la 18 luni și a învăţat să folosească oliţa înainte de vârsta de doi ani, iar astăzi este fericit și sănătos. Fiica lor cea mai mică a stigat-o pe Erica, "Mami", din a doua zi și în termen de trei săptămâni era sănătoasă și bine hrănită, atașându-se cu ușurință de noua familie. Fiica lor cea mare, diagnosticată în spectrul autist, a primit un premiu pentru cel mai amabil copil din grupa ei și a terminat grădiniţa cu rezultate foarte bune.

Și cel mai mare dintre copii, care suferise abuzuri grave şi trecuse prin patru centre de plasament și șapte familii diferite, fiind deja familiarizat cu armele și bandele, se străduieşte în fiecare zi a fi „un om al lui Dumnezeu."

„Nu vom subestima niciodată darurile mari ce ne-au fost date. Suntem atât de binecuvântați. Spiritul de adopţie este atât de frumos și ne simțim atât de recunoscători pentru că îi putem iubi și îngriji pe copiii noștri „aleşi”, la fel cum și Tatăl nostru are grijă de noi.”

Un argument obişnit în favoarea avortului sună astfel: „Atât de mulți copii „nedoriți” sunt bătuți, abuzați, neglijați de către părinții lor sau ajung în centrele de plasament unde se întâmplă la fel sau mai rău. Asta este ceea ce vă doriţi? Nu ar fi fost mai bine că acei copii să nu se fi născut?”

Soţii Onufers stau ca o mustrare vie la adresa acestui argument. Niciunul dintre noi nu poate ști vreodată ce viața va avea un copil, indiferent de circumstanțele în care se naşte.

Miracole există şi se întâmplă în fiecare zi. Nici un copil nu este „nedorit”.

Prelucrare după LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com