Mama sfătuită de doctori să avorteze cvadrupleţi le sărbătoreşte prima aniversare

de Kirsten Andersen

Bristol, UK, 4 martie 2013: O mamă englezoaică presată de doctori să avorteze doi dintre cei patru copii tocmai a sărbătorit prima aniversare a cvadrupleţilor.

Doctorii i-au spus Emmei Robbins de 31 de ani să avorteze doi dintre copii pentru a le oferi celorlalţi doi o şansă mai mare de supravieţuire, după ce a avut şansa de 1 la 750 000 să conceapă cvadrupleţi pe cale naturală.

În ciuda a ceea ce descrie drept ”o imensă presiune” din partea doctorilor ei, Robbins a refuzat cu statornicie să avorteze vreunul din copiii săi. Acum, ea sărbătoreşte aniversarea lui Zachary, Joshua, Reuben şi Sam, care s-au născut pe 29 februarie 2012 şi sunt copii în vârstă de un an, fericiţi şi sănătoşi. Cei patru copiii minune care au avut şanse infime să fie concepuţi natural de la bun început s-au depăşit pe sine prin data naşterii, sărbătorită o dată la patru ani – şansa unei astfel de dăţi este de una la 3,5 milioane.

Robbins spune că s-a consultat prima dată cu doctorii în săptămâna a zecea de sarcină deoarece luase proporţii mult mai mari decât în timpul singurei sarcini pe care o avusese înainte. De asemenea, suferea şi de puternice greţuri de dimineaţă. Era îngrijorată că ceva nu e în regulă, aşa că doctorii au cerut o ecografie.

”Doctorul s-a uitat la noi doi cu nişte ochi miraţi, ne-a arătat ecranul şi ne-a spus că vede trei saci amniotici şi nu doar doi copii, ci patru”, îşi aminteşte Robbins. ”Şi nu doar cvadrupleţi, ci de asemenea şi o pereche de gemeni identici.”

Robbins spune că soţul ei Martin, de 39 de ani, ”a rămas stupefiat şi a început să râdă”.

Doctorii ”au spus că aveam trei opţiuni”, a spus Robbins pentru Daily Mail. “Puteam întrerupe sarcina, o puteam reduce prin eliminarea unor embrioni sau o puteam continua.”

Sugestia avortului a înfricoşat-o pe Robbins. “Mi-am apucat pântecele instinctiv,” spune ea. “Un sentiment copleşitor de iubire m-a cuprins şi i-am spus că îi vom păstra pe toţi patru.”

În ciuda convingerii familiei Robbins de a păstra copiii, doctorii nu au renunţat la presiuni pentru a avorta o parte din ei sau pe toţi.

La 12 săptămâni, spune Robbins, “am fost scanată şi mi s-a spus că totul arată bine, dar apoi îmi menţiona riscurile din nou şi mă ruga să iau în considerare să avortez gemenii de dragul celorlalţi doi. Începeam să mă simt presată şi nu mi se părea corect. Deja luasem o decizie.”

Robbins adăugă: ”Toţi copiii noştri erau bine. Le-am văzut formele micuţe pe ecran şi deja începusem să ne gândim la ei în mod individual.”

La 16 săptămâni de sarcină, cuplului i s-a spus din nou să ia în considerare avortarea gemenilor, avertizând-o că săptămâna 20 este ultima în care se poate efectua un avort.

”Îndată ce a terminat,” spune Robbins, ”i-am spus că avortul nu este o opţiune şi că asta e decizia finală.”

Robbins spune: ”nu ştiam cum ne vom descurca din punct de vedere financiar şi practic, dar am simţit că totul s-a întâmplat cu un motiv anume. Am decis să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a aduce pe lume patru copii sănătoşi.”

Şi tocmai asta a făcut. Pe 29 februarie, cu două luni înainte de termen, Robbins a intrat în travaliu şi a născut toţi cei patru bebeluşi prin cezariană. Ruben a fost primul, cântărind 970 de grame. A urmat Zachary de 1.27 kg şi geamănul său identic Joshua, cântărind 1.40 kg. Ultimul a fost Sam, cântărind 966 de grame.

Băieţii au stat în spital timp de două luni, până au fost suficient de mari şi puternici să meargă acasă cu mama lor, care a luptat din răsputeri pentru supravieţuirea lor.

Robbins spune că a creşte cvadrupleţi este greu, dar merită.

“În fiecare noapte bebeluşii se trezeau unul după celălalt şi începeau să ţipe, trezindu-l pe fratele lor mai mare, Luke,” spune ea. “A trebuit să transformăm salonul în camera copiilor şi dormeam cu rândul acolo. Cu patru copii care trebuiau verificaţi la fiecare patru ore, zi şi noapte, împreună cu sticle, 30 de scutece de schimbat şi băi infinite, viaţa era extenuantă.”

Cu toate acestea, îşi numeşte băieţii fericiţi şi sănătoşi, în vârstă de un an, “micile ei minuni Peter Pan.”

Traducător: Diana Lois

Sursă: http://www.lifesitenews.com

Motivația cercetării pentru Shinya Yamanaka, cel care a primit premiului Nobel pentru descoperirea celulelor stem adulte, a fost să nu distrugă embrioni!

Shinya Yamanaka

Premiul Nobel pentru Medicină a fost acordat în anul 2012 cercetătorului Shinya Yamanaka, pentru descoperirea celulelor stem pluripotente, motivația fiind că ”au descoperit modul în care celulele mature pot fi reprogramate pentru a deveni pluripotente”. Alături de el a primit acest premiu cercetătorul John Gordon, care în 1962 a descoperit că specializarea celulelor este reversibilă.

Descoperirea lui John Gordon, utilă în perspectiva regenerării unor organe alterate, a deschis însă drumul uciderii a milioane de embrioni umani, căci celulele care erau folosite în cercetări erau luate de la embrioni.

Shinya Yamanaka s-a născut în 1962, exact anul acestei descoperiri. Contribuția lui în este deosebit de importantă, nu doar din punct de vedere tehnic, ci mai ales datorită motivației. Shinya Yamanaka a încercat, și a reușit, să obțină celule pluripotente din celule adulte pentru a nu distruge embrioni. El a luat în considerare faptul că viața umană începe în momentul concepției și distrugerea ei, în orice stadiu, reprezintă uciderea unei ființe umane.

Succesul lui, dincolo de controversele despre care puteți citi în articolul de mai jos, datorat utilizării în cursul cercetării a unor celule provenite dintr-un lanț de celule inițiat din rinichii unui copil avortat în 1971, este deosebit de important. El arată că un om de știință poate avea succes și dacă ține cont de criteriul etic, mai ales atunci când este o viață de om în joc.

Shinya Yamanaka a avertizat și asupra modei tratamentelor cu celule stem, în stadiul actual al cercetărilor multe dintre ele nefiind fundamentate și putând fi deosebit de riscante pentru pacienți. Inclusiv cercetările sale reprezintă un început, ele nefiind încă suficiente pentru tratamentul pacienților.

Împreună cu soția, a doua zi după anunțarea primirii Nobelului

A doua zi după aflarea veștii, a susținut o conferință de presă alături de soția sa, Chika, cu care a fost coleg în școala generală și la liceu, în care a mulțumit soției și celor două fete ale lor pentru sprijinul acordat. ”M-a întărit mereu zâmbetul fiicelor mele atunci când mă întorceam acasă”.

Centrul de cercetare în care lucrează, Center for iPS Cell Research and Application al Univesrității Kyoto, este unul mic și cu o finanțare modestă. La început nu era decât el și trei studenți. dar motivația e fost deosebit de importantă.

Lumea apărătorilor vieții copiilor nenăscuți dezbate vestea acordării premiul Nobel pentru celulele stem adulte

de Hilary White  

22 octombrie 2012 (LifeSiteNews.com) – apărătorii vieţii dezbat acordarea premiului Nobel pentru medicină doctorului Shinya Yamanaka, cel care a descoperit celulele stem pluripotente induse (celule iPS), unii dezaprobându-i făţiş munca, iar alţii văzându-o ca pe un factor favorizant dezvoltării tehnologiei medicale etice.

În  2007, Yamanaka, un cercetător al Universităţii din Kyoto, a publicat un studiu în revistele „Nature” şi „Stem Cell”, anunțând că echipa sa de cercetători a creat celule stem asemănătoare celor embrionare din celule epiteliale prelevate de la şoareci. Metoda pe care a dezvoltat-o, folosind o serie de patru gene ca să reprogrameze celulele, a fost aclamată în întreaga lume ca o posibilă soluţie la practica lipsită de etică de a folosi embrioni umani vii ca să se obţină celule stem pluripotente, adică celule care pot fi reprogramate să devină orice tip de ţesut în organism.

Până la această descoperire, lumea ştiinţifică era ferm convinsă în marea ei majoritate că celulele stem adulte prezentau limitări, numai celulele stem provenite din embrioni umani fiind suficient de versatile încât să producă toate tipurile de ţesut necesar în tratamentele medicale.

La auzul anunţului acordării premiului Nobel făcut public de comitetul suedez la data de 8 octombrie, American Life League (Liga Americană pentru Viaţă, ALL) s-a grăbit să conteste acordarea premiului în presă. ONG-ul american pro-viaţă a lăudat virtuţile celulelor stem adulte, dar în acelaşi timp şi-a manifestat îngrijorarea privind sursa care este folosită pentru a produce genele destinate să reprogrameze celulele. Unii dintre contestatari au observat că echipa doctorului Yamanaka a folosit în cercetările ei infama serie celulară HEK 293, care a fost obţinută din celule prelevate din rinichii unui copil avortat în anul 1971.

„În faţa unui subiect de discuţie atât de complicat trebuie să fim vigilenţi” a spus ALL. „Jargonul ştiinţific şi premiile de prestigiu nu vor putea ascunde adevărul. Este un gest criminal şi profund lipsit de etică să încurajăm omorârea de fiinţe omeneşti nenăscute cu scopul de a înlesni cercetarea ştiinţifică.”

Totuşi părerile celor carre promovează viaţa rămân împărţite, iar de vreme ce descoperirea doctorului Yamanaka este revoluţionară în momentul de faţă, este foarte probabil ca părerile să rămână aşa încă mult timp de acum înainte.

În timp ce American Life League condamna descoperirea, E. Christian Brugger, titularul catedrei de Teologie morală a Școlii Teologic „St. John Vianney” din Denver, a scris în revista „National Catholic Register”: „Majoritatea descoperirilor ştiinţifice pot fi folosite spre rău, mai ales când sunt folosite în moduri care vatămă sau distrug viaţa omenească, dar atât timp cât obţinerea de celule stem pluripotente din celule somatice prin procedeul reprogramării nu implică producerea, distrugerea sau experimentarea pe embrioni umani, cercetarea privind celulele iPS îmi pare a fi lipsită de orice controversă morală.”

Doctorul David Prentice, cercetător marcant al Family Research Council  şi fost profesor de ştiinţe ale naturii la Indiana State University, a intervenit să susţină cercetările doctorului Yamanaka, subliniind că cercetarea cu celule stem adult este încă „etalonul aur” în domeniu şi că celule stem adult deja sunt folosite într-o varietate de tratamente medicale.

O serie de bloggeri susţinători ai vieţii l-au criticat pe Yamanaka pentru că a folosit HEK 293, o linie de celule vândută de furnizorii de tehnologii biomedicale şi folosită în mod curent în cercetările din domeniul biotehnologiei. Deşi utilizarea acestor celule este dezaprobată de către majoritatea celor care promovează viaţa ca fiind lipsită de etică, alţii au susţinut că principiul „pactizării de la distanţă cu răul” poate fi aplicat şi folosirii de tratamente şi vaccinuri obţinute din celule HEK 293. În februarie 2009, Robert Vasa, un episcop romano-catolic din Oregon, puternic promotor al vieţii, a declarat că vaccinurile create din  celule HEK 293 pot fi folosite de catolici cu o  intenţie bună, având în vedere distanţa în timp şi spaţiu dintre producerea acestor vaccinuri şi avortarea copilului.

Rebecca Taylor, un expert în biotehnologie moleculară, autorul pro-viaţă al blogului de bioetică „Mary meets Dolly”, a condamnat faptul că doctorul Yamanaka a folosit în cercetările sale celule HEK 293, dar a precizat că „celulele iPS nu sunt imorale în sine”.De asemenea, a mai adăugat că de vreme ce „linii celulare cu origine ilicită au fost folosite în procesul dezvoltării acestei tehnologii (şi, din păcate, încă sunt folosite în multe alte arii de cercetare) ar trebuie să dezaprobăm folosirea acestor linii celulare, iar nu celulele iPS în sine”.

În urmă cu mai mult timp, cercetările doctorului Yamanaka s-au bucurat de o primire călduroasă în comunitatea ştiinţifică ca fiind atât un mare progres ştiinţific cât şi o soluţie la controversa privind celulele stem embrionare. Doctorul Ian Wilmut, expertul care a creat-o pe Dolly, prima oaie clonată, a declarat mass-mediei britanice în anul 2007 că descoperirea doctorului japonez va pune capăt încercărilor de a clona embrioni cu scopul de a obţine celule stem, subiect problematic atât din punct de vedere moral, cât şi practic. Dr. Wilmut a declarat că va renunţa la experimentele cu clone şi se va alătura în schimb muncii doctorului Yamanaka.

La acea dată unii dintre experţii din domeniu susţinători ai vieţii au fost reticenţi în a aproba fără rezerve munca doctorului Yamanaka, motivând că au nevoie să monitorizeze mai mult timp metodele acestuia pentru a fi siguri că nu vor apărea probleme neprevăzute. În 2009, doctorul Dianne Irving, expert în bioetică la Georgetown University, a declarat pentru LifeSiteNews.com: „Dacă se poate demonstra că cercetarea este într-adevăr efectuată cu o înaltă acurateţe şi că nu implică folosirea de DNA embrionar sau de material fetal în orice stadiu s-ar afla, atunci ar trebui să-i acordăm cel puţin o şansă”.

A mai adăugat că este nevoie de o verificare suplimentară a procedurilor folosite pentru a ne asigura că folosirea de celule iPS nu degenerează în crearea de celule stem totipotente, adică acele celule care se pot dezvolta într-un embrion. Doctorul Irving s-a arătat reticentă şi cu privire la folosirea celulelor HEK.

Chiar explicaţiile date de doctorul Yamanaka privind propriile motivaţii au fost echivoce. La vremea când descoperirea sa era tipărită în revistele „Nature” şi „Cell Stem”, Yamanaka îi îndemna pe ceilalţi cercetători să nu renunţe la folosirea de embrioni umani în cercetări. Totuşi, în acelaşi timp, a declarat într-un interviu pentru ziarul „The London Times” că „Nu sunt necesare nici ovule, nici embrioni. Şi nu le-am folosit niciodată în cercetările mele”.

În 2007, într-un interviu pentru „The New York Times” a spus referitor la momentul în care a privit un embrion la microscop într-o clinică de fertilizare:  „Când am văzut embrionul, mi-am dat seama brusc ce mică diferenţă era între acesta şi fetele mele. M-am gândit că nu mai putem să continuăm să distrugem embrioni în cercetările noastre, că trebuie să existe o altă cale”.

În 2006, profesorul Yamanaka a spus că problematica etică l-a motivat să descopere secretul obţinerii de celule stem pluripotente din celule diferenţiate provenite de la un pacient, o metodă care a rezolvat şi problema răspunsului imunitar.

Realizarea sa a fost salutată luna aceasta de către Julian Săvulescu, directorul Centrului Uehiro pentru Etică aplicată a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Oxford şi un bioetician utilitarist care a încurajat în mod repetat folosirea de embrioni umani în cercetare. Săvulescu a spus pentru postul naţional de radio din S.U.A. că: „Doctorul Yamanaka a luat în serios neliniştile oamenilor privind moralitatea cercetărilor cu embrioni şi a deviat traiectoria cercetării pe o cale care este acceptabilă pentru toată lumea”.

”El merită nu numai premiul Nobel pentru Medicină, ci și premiul Nobel pentru Etică.”

Surse: LifeSiteNews, Firstpost, Yomiuri

Copiii nu sunt lucruri, ca să „se facă”

De ce o femeie nu poate concepe sau nu poate purta un copil? Infertilitatea este tragedie, o pedeapsă sau trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta? Este posibil să adoptăm copii? La întrebările Miloserdie.ru răspunde părintele profesor Andrei Lorgus, decanul Facultăţii de Psihologie a Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul” (Federația Rusă).

Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?

Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu  avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. 

După  cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli… 

Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele, mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.

Cum vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără copii să conceapă?

Să te tratezi sau să nu te tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală, ea trebuie tratată. Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs patimei tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers la fertilizare artificială. Cum nu a încercat medicul să o convingă să mai aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a născut foarte bine. 

Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp. Eu, ca antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială, şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă. 

Recent, un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt medic”… Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini! Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame, sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia. 

Studiile moderne de psihologie prenatală au arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.

Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?

Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. 

În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Cand se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie. Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. 

Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu reproducerea ta proprie. Când eu mă uit la fiica mea sau la fiul meu nou-născut, mă întâlnesc cu un om nou. Seamănă cu mine, vorbeşte ca mine, face aceleaşi prostii şi păcate. Dar este altul. Când copiii cresc şi pleacă din casa părintească, soţii se întâlnesc adesea parcă pentru prima dată, după 20-30 de ani. Şi începe un nou conflict. Se pare că ei au pierdut dragostea unul faţă de altul, se ceartă, au acumulat o mulţime de nemulţumiri şi probleme unul faţă de celălalt. Dar acesta este cel mai minunat timp al căsniciei! Căsătoria la maturitate ar trebui să includă sensibilitate, grijă, îndatoriri, prietenie, dar şi asceză, şi intimitate spirituală. Este perioada de aur pentru soţi. Mai mult, tot atunci pot apărea şi nepoţii. Iar nepoţii sunt total altceva decât copiii. Nepoţii sunt o bucurie fără responsabilitate şi fără teamă.

După multe încercări de a avea propriii copii, multe cupluri adesea decid să adopte. Poate fi o cale de ieşire din situaţie?

Adopţia nu rezolvă problema principală. Dacă soţii vor să adopte un copil doar ca să aibă copii cu orice preţ – este o patimă. Sarcina noastră pastorală constă în a-i opri pe astfel de soţi, să le spunem că nu există decât un singur motiv de a adopta copii – excesul de iubire. Spiritual, problema pastorală constă în a lămuri de ce soţii doresc să adopte copii. Se spune adesea, iată, copiii din casele de copii suferă, au nevoie de ajutor. 

Ori de câte ori asemenea părinţi spun ca vor sa salveze copiii de la orfelinat, fără rude şi înfometaţi, ca psiholog şi ca preot, mă îngrijorez, pentru că în spatele acestor cuvinte frumoase, de cele mai multe ori, stau patimi umane, printre care principala ar fi nemulţumirea faţă de viaţa lui personală. Copiii au nevoie de ajutor, dar nu astfel. Deoarece adopţia poate fi şi o chestiune controversată. Înţelegeţi, fiecare persoană are părinţii biologici. Ei sunt şi părinţi ontologici. Existenţa lor se bazează pe faptul că toţi avem o mamă şi un tată. Şi fiecare om are nevoie de o mamă şi un tată, la fel cum are nevoie de credinţa în Dumnezeu, de cerul de deasupra capului, de spaţiul unde locuieşte.

Eu slujesc într-o şcoală-internat, unde sunt o mulţime de aşa-numiţi copii abandonaţi. Mărturisesc tuturor experienţa mea îndelungată că toţi copiii, mai mult sau mai puţin conştienţi de sine sunt în căutarea părinţilor lor adevăraţi. Obişnuiam să gândesc: de ce le trebuie lor asta? Nu mai au nevoie să se întâlnească cu părinţii lor adevăraţi, căci nu-i vor ierta, îi vor învinui şi aşa mai departe. Dar nu. Aceşti copii au nevoie de ei. Fiecare persoană trebuie să ştie că el are o mamă şi un tată. Poate doar pentru a coresponda cu ei sau doar să le cunoască numele. 

O fată şi-a căutat o lungă perioadă de timp mama şi spunea: n-o voi ierta niciodată pentru că m-a părăsit. Câtă încăpăţânare, Doamne! A găsit-o, s-a întâlnit cu ea şi s-a întors înapoi la internat. Acum e liniştită. Nu vrea să stea cu mama, dar a văzut-o pe aceasta şi a iertat-o. Ştie că are o mama, care e la fel ca oricine altcineva. Când cuplurile adoptă copii străini, ei doresc adesea să le înlocuiască părinţii lor naturali. Dar acest lucru nu trebuie făcut. Când copiii cresc, luându-i pe părinţii lor adoptivi drept adevăraţi, li se dezvoltă anumite probleme personale secrete. Ei nu ştiu şi nu pot cunoaşte originile acestor probleme, care le pot determina întreaga lor viaţă din viitor.

Iar când oamenii adoptă copii doar ca să le ofere posibilităţi mai bune decât într-un orfelinat sau o instituţie, mai degrabă decât să le înlocuiască părinţii, aceasta este o situaţie sănătoasă. Cred că mergem spre aceea ca statul şi societatea să ia o atitudine serioasă faţă de adopţie sub formă de şcoli specializate. Dar şcoala nu ar trebui să înveţe să dădăcească, ea trebuie să fie şi o şcoală psihologică. Mai întâi de toate, trebuie să găsim fundamentul spiritual – de ce oamenii o fac, ce fel de oameni sunt, dacă înţeleg ei ce înseamnă familie, căsătorie, relaţia copil-părinte. Trebuie să-i oprim pe oamenii care aleg să adopte copii, că „au avut copii”. Dar sunt şi alte situaţii, când adopţia s-a dovedit o pură întâmplare. Au murit rudele, cineva i-a adus şi atunci, desigur, trebuie să-i iei. Dar asta este cu totul altceva – este pronie cerească.

Cum poţi să-i ajuţi pe soţii fără copii?

Pentru asta este nevoie de un singur lucru – ca preoţii şi teologii să înceteze să mai repete fraza tradiţională, dar controversată, conformă căreia scopul întemeierii familiei îl constituie copiii. Este  un început fals, luat din lumea veche, lumea elenistică, pre-creştină. Din păcate, din Evanghelie, înţelegerea noastră modernă despre căsătorie a luat doar o singură frază, anume că „soţia se mântuieşte prin naştere de prunci”. Dar există multe alte exemple. O mulţime de soţi din Biblie au trăit fără copii sau o perioadă îndelungată nu au avut copii.  Şi nu Domnul îi judecă pentru asta, ci societatea, zvonurile oamenilor. Şi dacă noi, ca reprezentanţi ai Ortodoxiei ruse, vom abandona această idee, cel puţin oamenii credincioşi nu vor mai suferi atât de mult din faptul că nu au copii. 

Apropo, patronii căsătoriei în Ortodoxia rusă – Sfinţii Petru şi Fevronia – sunt un cuplu fără copii. Şi pe nimeni nu deranjează acest lucru. Dimpotrivă, ei reprezintă exemplul şi simbolul iubirii conjugale, deşi au fost soţi fără copii. Dar apoi apare întrebarea esenţială: atunci care este sensul familiei? Printre mulţi creştini ortodocşi există ideea că sensul familiei este naşterea de copii. Iar permisivitatea relaţiilor sexuale, după cum spun ei, se bazează doar pe concepţie. Din punctul lor de vedere, cuplurile fără copii, în general, trăiesc în desfrânare, deoarece nu dau naştere la copii, dar duc o viaţă sexuală. 

Aceasta nu este o atitudine creştină. O astfel de abordare poate aduce multe cupluri în impas, la suferinţe spirituale, deoarece soţii, simţind că mariajul lor este incomplet, suferă. Trebuie să spunem că copiii sunt o consecinţă a relaţiei conjugale, dar nu sensul ei. Ei nu sunt sensul, ci fructul, rodul iubirii dintre soţi. Din punctul meu de vedere, sensul familiei constă în crearea unei biserici mici, ca „cei doi să devină un singur trup”. Anume aceasta este crearea uniunii  mai presus de sine şi constituie sensul principal al căsătoriei. 

„Nu este bine ca omul să fie singur”, aceste cuvinte din Biblie arată drumul fiecărui om. Dar şi aici trebuie să fim rezervaţi. Mulţi oameni tineri de astăzi nu se căsătoresc nu pentru că ei nu doresc, ci pentru că nu pot. Aceşti tineri nu ar trebui să fie condamnaţi că încalcă poruncile. Umanitatea contemporană căzută este de aşa natură încât nu numai că nu poate da naştere la copii, ci nici să se căsătorească tinerii nu pot, din multe motive – spirituale, psihologice, de familie. Adesea, oamenii sunt astfel educaţi în familiile lor, încât ei pur şi simplu nu se pot căsători. Prin urmare, nu putem condamna sau critica pe nimeni. Putem spune: „Căsătoria este darul binecuvântat, uniunea mai presus de sine dată de Dumnezeu, mica biserică, ce este creaţia a două persoane”. Dar ea nu este dată tuturor.  Da, desigur, în căsnicie se descoperă identitatea omului şi punerea sa în valoare are loc într-o plenitudine mai mare. 

Pentru om, este posibil: drumul mănăstiresc, cel al celibatarului, al celui cu mulţi copii şi al celui fără copii. Dar căsătoria este preferată de toţi, cu excepţia celor puţini, care sunt chemaţi la viaţa monahală de dragul lui Hristos. Calea  identităţii feminine este la fel de diversă ca a oricărui altuia dintre noi. Femeia nu este gospodină, nu este fabrică de copii. Ea este o personalitate, care îşi are propria viaţă minunată şi misterioasă. Principalul lucru pentru orice om este el însuşi, este mântuirea sufletului său nemuritor şi nepreţuit. Acest lucru înseamnă unirea sufletului său cu Dumnezeu, înseamnă îndumnezeire.

Mulţi pot cuprinde acest lucru cu mintea, dar tot suferă…

Da, femeile suferă mult, şi adesea această suferinţă se manifestă la nivel somatic, ca boli cardiovasculare şi ginecologice. Desigur, femeile fără copii în căsătorie vor avea de suferit. Ele pot fi ajutate, dacă sunt de acord să recunoască faptul că sensul căsătoriei nu-l constituie copiii, ci soţul ei. Şi ceea ce e principal este iubirea, nu concepţia. Şi al doilea lucru: e nevoie de a predica existenţa noastră umană ipostatică. Adică identitatea persoanei mai presus de natură. Printre altele, acest motiv, despre identitatea persoanei, despre importanţa personalităţii proprii a femeilor apare într-o problemă diferită: suferinţele soţiei-mame, atunci când copiii cresc şi pleacă. Şi ea se pomeneşte abandonată, cum li se pare lor uneori că sunt: „Eu v-am crescut, dar voi acum aţi uitat de mama?” Dar trebuie să ţinem minte că sensul vieţii femeilor nu-l reprezintă copiii. Douăzeci de ani, până când copiii cresc, trec atât de repede şi, la cincizeci de ani, o femeie se gândeşte – cine sunt acum? Profesie n-am, în familie este un gol, de casă n-are nimeni nevoie, eu fac o ciorbă, dar nimeni nu o mănâncă, spăl, dar nimeni nu vede asta, nimeni nu spune mulţumesc ş.a.m.d. Deci acestor femei ar trebui să li se reamintească că scopul existenţei lor nu stă în copii, ci în ele, ca persoane. Este important de spus asta unei femei ai cărei copii au crescut şi au plecat sau au murit. Câţi copii nu mor astăzi! Şi ce să spui mamelor pentru a le consola, ai căror copii au murit în armată, pe timp de pace? 

Barbaţii sunt mai puţin afectaţi de lipsa copiilor, deoarece se presupune că aceasta nu e problema lor. De fapt, este chiar dimpotrivă. Infertilitatea se referă foarte adesea la sexul masculin, nu feminin. Motivele pot fi şi psihologice, şi fiziologice, şi spirituale. Barbaţii suferă. Dar, din păcate, bărbaţii recunosc mai rar acest lucru şi nu se adresează nici la preot, nici la psiholog. Adesea, ei merg pur şi simplu la medic. Barbaţii au un mit, anume, că pot uita de toate, muncind fără istov. Când un bărbat de 40-50 de ani, reuşeşte în afaceri, el se trezeste, că tot ceea ce are şi ce a făcut nu-l mulţumeşte. Şi îşi spune, cui îi voi da eu toate astea? N-am nici un moştenitor…

Paternitatea pentru bărbaţi este un lucru la fel de important, cum ar fi maternitatea pentru femei. Pentru că naşterea unui copil este o şansă a ta de a te întâlni cu tine însuţi în condiţii noi. Sunt convins că naşterea copiilor mei mi-a permis să mă cunosc dintr-o altă perspectivă. Cei care nu au copii nu au această oportunitate. Nu totul în viaţa noastră iese aşa cum ne-am dori.

Se întâmplă uneori ca Domnul să trimită copii atunci când părinţii nu-i mai aşteaptă. Acest lucru nu înseamnă că oamenii nu-i doreau. Dacă ei se sperie şi-i refuză, este înfricoşător. Iar atunci când se bucură şi îi primesc ca pe un dar de la Dumnezeu – e minunat. Ei vor fi binecuvântaţi.

Eu aş spune, nu trebuie să vrem copii. Nu trebuie să refuzăm copiii, este păcat. Trebuie pur şi simplu să-i aşteptăm. Să-i aşteptăm aşa cum aştepţi o întâlnire cu omul iubit. Desigur, îţi doreşti să ai copii. Dar să-i doreşti în sensul să-i aştepţi, nu să faci tot posibilul ca să-i ai.

Problemele demografice din ţara noastră sunt doar o consecinţă a unei boli prelungite din societatea noastră. Această boală înseamnă prăbuşirea căsătoriei şi a familiei. Simptomele sale sunt pierderea capacităţii de a iubi, obiceiul de a trai „pentru propria placere”, „de a lua totul de la viaţă”. Originile sale constau în pierderea sensului vieţii, atât personale, cât şi de neam, de  familie. Până nu eliminăm cauzele bolii, toate măsurile economice şi administrative vor fi ineficiente.  Miloserdie.ru

Post scriptum Miloserdie.ru: În ţara noastră (în Rusia – nota tr.), în fiecare zi, mor mai mulţi oameni decât se nasc. Dacă această tendinţă continuă, putem prezice dispariţia naţiunii. Statul încearcă să găsească modalităţi de a spori fertilitatea. Este în curs promovarea familiilor mari, promisiunea unor plăţi consistente în numerar pentru naşterea celui de-al doilea copil… Unii propun să se introducă o taxă pentru cei fără copii, alţii, să se anuleze pensiile.

Ce cred despre asta înşişi cetăţenii Rusiei? Unii cred că numărul de copii pe familie trebuie limitat, în timp ce alţii nu vor să „facă urmaşi”, numindu-se «childfree», ceilalţi dau naştere atâtor copii cât le dă Dumnezeu. Şi există oameni care doresc copii, dar, din anumite motive, nu-i pot avea. După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „… infertilă este considerată căsătoria, în care, indiferent de motivele care ce se manifestă în organismul femeii sau al bărbatului sau al ambilor parteneri, cu viaţă sexuală regulată, sarcina nu se produce, fără a folosi metode contraceptive, timp de 12 luni, cu condiţia ca soţii să fie de vârstă fertilă”.

Conform statisticilor, imposibilitatea de a concepe un copil îngrijorează astăzi pe fiecare al şaselea cuplu. Din 37.500,000 de femei câte trăiesc în Federaţia Rusă, în vârstă de 20 până la 45 ani, 6,5 milioane nu pot avea copii. În ultimii ani, diagnosticul de infertilitate este pus de medici tot mai frecvent.

Există opinia că naşterea unei vieţi depinde în principal de starea de sănătate a viitoarei mame. De fapt, nu este aşa. S-au dovedit că, din 100 de cupluri infertile, aproximativ 40% nu au copii din cauza infertilităţii masculine. Motivele sunt multe: boli infecţioase, condiţii nefavorabile de mediu, utilizarea necontrolată de medicamente, probleme psihice. Statistici seci, în spatele cărora se află destine omeneşti.

Sursă: Cultura vieţii