foto: www.freedigitalphotos.net
de
Dr. Dan, adevarul.ro
Se
numeşte Sharon. O femeie frumoasă, dar fără noroc. Am cunoscut-o când a fost
diagnosticată cu cancer la sân. Din păcate, o formă de cancer foarte agresivă.
Cancerul a apărut într-o perioadă foarte grea din viaţă. Sharon tocmai fusese
părăsită de partenerul de viaţă.
Vestea
că partenerul a dispărut a lovit-o din plin, ca un tren în plină viteză, fără
semne prevestitoare. Într-o zi, s-a întors acasă de la serviciu şi a găsit casa
goală. Dulapurile cu uşile date de perete aveau numai hainele ei, partea lui
fiind goală şi răvăşită. Baia fără spumă şi maşina de ras, fără after shave-ul
binecunoscut, doar cu periuţa lui de dinţi, folosită, patată cu alb, lăsată în
urmă ca ceva nedemn. Sharon s-a aşezat pe marginea căzii şi şi-a tras sufletul.
S-a hotărât să nu îl caute. Să îl uite. Ca şi cum nici nu ar fi existat.
Uşor
de spus, greu de făcut. Cheltuielile care înainte erau împărţite la doi, acum
erau toate ale ei – casa, întreţinerea, maşina etc. Dar Sharon s-a întărit şi a
mai luat o slujbă, după-amiază. Acum nu era timpul de stat la tihnă. Sharon
trebuia să câştige bani şi să economisească. Pentru că Sharon era însărcinată.
Sarcina
a venit ca o binecuvântare pentru Sharon, dar nu şi pentru partenerul ei. În
sinea ei, Sharon ştia că sarcina a fost motivul cel mai important în disparitia
lui fără explicaţii. Ea şi-a dorit sarcina mai mult ca orice. Când şi-a dat seama
că este însărcinată a ţinut vestea în secret cât de mult s-a putut. Dar, la un
moment dat, sarcina a devenit vizibilă. El s-a uitat drept în ochii ei şi a
întrebat-o. Ea a dat încet din cap, „da, e un copil”. Perioadele de linişte
dintre cei doi, fiecare cu gândurile lui, au devenit din ce în ce mai lungi şi
mai dureroase, apoi din ce în ce mai puţin dureroase, apoi au devenit ceva
obişnuit.
Când
el a dispărut, Sharon a simtit ca un pumn în piept. Nu s-a aşteptat să dispară
fără o vorbă, fără o explicaţie, fără un „la revedere”. Fără o adresă unde să
poată fi găsit. Sharon era sigură că şi numărul de telefon şi l-a schimbat.
Nici nu l-a căutat. S-a hotărât să ia viaţa de coarne singură, ca o femeie
puternică. Că doar nu era ea nici prima, nici ultima femeie însărcinată care să
fie părăsită de bărbat!
Deci
Sharon a luat viaţa de coarne. Nu a avut prea mult timp pentru ea. Între două
slujbe, casă, cumpărături, planuri pentru copil, zugravitul camerei pentru
bebeluş, abia avea timp să îşi tagă sufletul. A simţit ea o boabă în sânul
drept, dar nu i-a dat atenţie. A crezut că e parte din modifcarile obişnuite
din sarcină. Că e ceva normal. Dar boaba a tot crescut. Întâi a fost cât o
boabă de mazăre, apoi de fasole. Apoi partea sânului s-a întărit. Sânul s-a umflat
şi pielea a devenit roşiatică tare, cu porii deschişi, ca o coajă de portocală.
Şi-a dat seama că nu e ceva normal pentru sarcină, pentru că numai sânul drept
era umflat. Sânul stâng era normal.
A
mers la obstetrician. Şi a început vârtejul diagnosticului de cancer.
Ultrasunet, biopsie, vestea ca un trăsnet. Apoi a venit la mine, la oncolog.
Sharon
era ultima pacientă din ziua respectivă. Am putut să stau de vorbă cu ea o
grămadă, să stau peste program, fără presiunea altor pacienţi. După perioada
iniţială de tatonare, de insecuritate, Sharon s-a deschis. Mi-a spus totul.
Şi
mi-a spus că pentru ea copilul nenăscut este cel mai important, mai important
decât tratamentul pentru cancer, mai important decât viaţa ei. PUNCT! Şi s-a
uitat la mine ca un animal hăituit şi înverşunat.
Am
înţeles imediat că înainte să vina la mine, prietenii şi familia au încercat să
o convingă să întrerupa sarcina şi să îşi trateze cancerul. Au încercat cu o
insistenţă pe care şi-au justificat-o prin dragoste. Dar insistenţa a reuşit
doar să o împingă pe Sharon spre o înverşunare aproape sălbatică.
Deci
Sharon, pe lângă stresul diangosticului, pe lângă stresul sarcinii, pe lângă
stresul vieţii singure, pe lângă stresul lipsei tatălui, avea şi stresul
familiei şi al celor dragi care erau convinşi că ei ştiu ce e cel mai bine
pentru Sharon. Întreruperea sarcinii.
Am
luat-o de mână. I-am spus că eu sunt acolo să o ajut şi să o ascult, nu să îi
impun vreo măsura medicală.
Încet,
încet am trecut în revistă toate posibilităţile de tratament. Sharon a înţeles
că boala ei era un cancer foarte agresiv, numit inflamator, care necesită
urgent chimioterapie. Dar chimioterapia ar fi putut ucide copilul nenăscut.
Sharon a spus clar NU. Nu a vrut niciun risc pentru copil. Sharon a refuzat
clar orice formă de tratament înainte de naştere. A refuzat şi intervenţia
chirurgicală de teama că anestezia ar putea dăuna copilului nenăscut.
Am
decis amândoi să aşteptăm cele câteva săptămâni până la termen fără niciun
tratament. Nu am putut nici să facem teste de imagistică, radiografii sau CT,
pentru a evita orice expunere la radiaţie a copilului nenăscut. Sarcina şi
cancerul au crescut în paralel.
În
următoarele săptămâni, copilul nenăscut s-a dezvoltat frumos, normal, iar
cancerul s-a dezvoltat urât, cum şi era de aşteptat.
De
fiecare dată când o vedeam pe Sharon în cabinet, mi se strângea inimă. Mă
aşteptăm la evoluţia cancerului, dar speram din tot sufletul la ceva minune, la
ceva care să încetinească această boală agresivă. Nu a fost aşa. În ziua când
am simţit ganglionul din subsuoara dreaptă parcă s-a crăpat pământul sub mine.
„Sharon, cancerul a prins cel puţin un ganglion. Sigur nu vrei să intervin?”.
„NU NU NU!!!”
Când
am ajuns în sfârşit cu sarcina la termen, sânul era aproape în totalitate prins
de cancer, iar în subsuoara dreaptă puteam palpa fără dificultate un ganglion
clar prins de cancer.
Într-o
dimineaţă caldă Sharon a născut un băieţel superb, sănătos, gălăgios,
plângăcios, cu o gură mare cât toată bucuria omenească. Sharon strălucea, mamă
frumoasă, mamă victorioasă, mamă fericită. L-a botezat Joey.
Citeşte
restul articolului pe adevarul.ro
