O mamă se întinde în faţa maşinii în mişcare, pentru a-şi salva gemenele de doi ani

de John Jalsevac, LifeSiteNews, 21 Martie 2014

O femeie din Massachusetts este aclamată asemeni unui erou, pentru gestul ei de a se întinde intenţionat în faţa propriei maşini, în încercarea de a o opri să alunece în trafic, împreună cu cele două fiice ale sale de doi ani, prinse în centurile de siguranţă, pe bancheta din spate.

Dar Mindy Tran, de 22 de ani, care şi-a fracturat un picior şi şi-a dislocat umărul şi şoldul, spune că a făcut doar ceea ce orice mamă ar fi făcut. “Nu mă consider o eroină”, a declarat ea celor de la ABC News. “Sunt doar mamă”.

Într-o zi, în cursul acestei luni, Tran tocmai îşi încuiase uşa de la apartamentul ei din Lawrence, Massachusetts, când, întorcându-se, şi-a văzut maşina începând să ruleze de-a lungul aleii, către strada aglomerată.

 

Aşa cum ea însăşi spune, primul ei instinct a fost acela de a se duce în spatele maşini şi de a  încerca să o oprească, împingând-o. Dar când acest lucru nu a funcţionat, şi-a dat seama că era nevoie de mai mult de atât.

“Fiicele mele sunt totul pentru mine, absolut totul, şi nu vreau să le văd în spital, iar în acel moment mi-am dat seama că era vorba fie de viaţa mea, fie de a lor”, a declarat ea celor de la WCVB.

Ea povesteşte mai departe: “M-am întins la pământ, folosindu-mi corpul ca pe un prag pentru reducerea vitezei, încercând astfel să opresc maşina”.

A fost o decizie dramatică, dar a funcţionat. După ce maşina s-a oprit, vecinii au scos cele două fetiţe dinăuntru.

La scurt timp, au sosit şi pompierii. Ei au reuşit să stabilizeze maşina, prin blocarea roţilor, şi au ridicat maşina de pe Tran, utilizând o pernă cu aer. Ea a fost dusă apoi cu elicopterul la cel mai apropiat spital.

Deşi Tran a trecut deja prin mai multe operaţii şi are un drum lung de parcurs până la recuperarea completă, ea spune că nu are nicio îndoială că a meritat.

“Tot ce-am făcut a fost pentru copiii mei. Sunt fericită că ele sunt bine.”, declară ea.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Miruna Ionescu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Un copil de doi ani aflat în „stare vegetativă” și-a revenit după tratamentul cu celule stem

de Wesley J. Smith

6 iunie 2013

Un copil cu paralizie cerebrală, care a suferit un stop cardiac şi devenise – după părerea medicilor – permanent inconştient, a fost tratat cu celule stem păstrate din propriul cordon ombilical şi se pare că tratamentul este un succes. În multe astfel de cazuri, copiii sunt condamnați la moarte prin întreruperea alimentării cu perfuzii, din convingerea că nu mai au șanse să își revină.

Exemplul de față este unul care arată viabilitatea actului medical care protejează viața și o face prin mijloace care protejează viața. El este un contraexemplu clar pentru eutanasierea copiilor crezuți iremediabil bolnavi, cât și pentru actele medicale în care se folosesc celulele stem prelevate de la copii avortați ori care implică proceduri de clonare prin care sunt uciși foarte mulți copii aflați în primele stadii ale dezvoltării lor.

Un recent exemplu de rezultat științific major, care a avut  ca motivație chiar descoperirea unor tehnici medicale ce nu sunt bazate pe uciderea altora, este cercetarea lui Shinya Yamanaka, cel care a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină în anul 2012.

Astfel de rezultate ar trebui să îi determine pe cercetători, pe medici și pe părinți să caute mereu o soluție care respectă atât viața pacientului cât și a altor pacienți.

Science Daily relatează:

„Medicii au reuşit să trateze paralizia cerebrală folosind celule stem prelevate din cordonul ombilical. După un stop cardiac ce i-a provocat daune cerebrale severe, un copil de doi ani şi jumătate a intrat într-o stare vegetativă persistentă, având şanse minime de supravieţuire. Însă, la doar două luni după tratamentul cu celule stem, simptomele s-au îmbunătăţit semnificativ; în lunile următoare, copilul învăţând să spună propoziţii simple şi să se mişte.”

Să fim atenţi să nu presupunem că s-a vindecat, dar uitaţi-vă la progres!

„După terapia cu celule stem, pacientul şi-a revenit relativ repede. În două luni spasmele au scăzut semnificativ. El a început să vadă, să stea în picioare, să zâmbească şi să spună cuvinte simple. La 40 de luni după tratament, copilul a putut să mănânce singur, să meargă asistat şi să formeze propoziţii din 4 cuvinte. Desigur, pe baza acestor rezultate, nu putem spune cu certitudine care este cauza recuperării. Cu toate acestea, este foarte dificil să explicăm aceste efecte remarcabile prin simplul tratament simptomatic din timpul reabilitării active.”

Această poveste înduioşătoare aduce în atenție câteva probleme importante. În primul rând faptul că cercetările din domeniul celulelor stem proprii reprezintă o speranţă uriaţă. Al doilea aspect grav este că, uneori, copii bolnavi aflaţi în stare de inconştienţă sunt deshidrataţi și lipsiți de hrană până când mor, din cauza convingerii că nu-şi vor reveni niciodată. Dacă nici acest caz nu te face să nu mai crezi în valabilitatea unor astfel de convingeri...

Sursa: LifeSiteNews

Traducere: Diana Lois

Participă la construirea primei clinici de recuperare oncologică din România

În perioada 30.03-30.06.2013 are loc campania de strângere de fonduri pentru construirea Clinicii Nera - prima clinică de recuperare oncologică din România. 

Se vor putea face donaţii prin SMS sau apeluri în telefonia fixă Romtelecom.

Toxicomania - păcat al deznădejdii sufleteşti

Toxicomania ca dependentă de înseamnă o înrobire a vieţii de această patimă. Aspiraţiile sufletului sunt sufocate de otrava drogului. Încrederea în Dumnezeu este stăvilita, precum oprită este şi lucrarea Duhului Sfânt, de viaţă făcătorul şi mângâietorul, care îndreaptă faptele omului spre virtute. Să vedem am îndeaproape ce înseamnă toxicomania şi care sunt repercusiunile ei asupra vieţii omului.

Din timpuri imemoriale, ori de câte ori omul nu şi-a găsit puterea în sine şi în comuniunea lui Dumnezeu, a căutat cu insistenţă elixirul vieţii, că pe ceva din afara lui, spre a-i fi de ajutor în drumul vieţii, nu totdeauna neted şi cu flori. De când a apărut alcoolul, acesta a fost căutat şi folosit ca un elixir al vieţii, deşi datorită lipsei de cumpătare, de multe ori omul i-a devenit victima, îngreunându-şi şi complicându-şi viaţa. Tot astfel, în ultimul timp, în zbuciumul existenţei de multe ori dure, omul modern, ca să poată pluti cu mai multă siguranţă pe valurile vieţii agitate, pe măsură ce s-a depărtat de Dumnezeu şi-a văzut sufletul tot mai gol, iar el tot mai înstrăinat în lumea pe care vrea să o stăpânească tehnologic spre a-şi găsi confortul şi bunăstarea. Grija, necazurile şi frământările de tot felul, sunt însă mai mult decât mult aşteptată satisfacţie a vieţii. 

Conflictele şi tensiunile sociale în competiţia vieţii, la care dacă se mai adaugă şi eşecurile familiare şi profesionale, îl înconvoaie pe bietul pământean, făcând să-şi "târască" de multe ori existenţa cu anxietate şi angoase. Şi fiindcă refuză să-şi îndrepte ochii spre cer, pământul în care îşi pune toată nădejdea nu-i poate da mai mult decât materie. Aceeaşi materie şi pentru liniştea sufletului său. Şi astfel a apărut industria tranchilizantelor cu indicaţii psihoterapeutice cu contraindicaţii şi mai ales cu efecte secundare... Iar pentru a-şi alina durerile au apărut analgezicele... Dar în căutarea elixirului vieţii, omul doreşte ceva mai mult. Şi astfel şi-a găsit prăbuşirea trupească şi sufletească în toxicomanie.

Drogurile şi efectele lor nocive

Nocivitatea drogurilor se realizează în trei faze: 1). faza iniţială, a plăcerii, numită a „lunii de miere”. Relaţia toxicomaniei cu plăcerea, „superioară unui orgasm”, este în aparenţă stăpânită şi controlată de subiect. 2). faza morbidă, e o trebuinţă obsedantă a drogării. Lipsa drogului produce o tulburare a căutării. Aceasta este plăcerea „negativă”. Când însă starea de lipsă a drogului este suprimată, subiectul se simte normal. 3). faza de degradare, de bulversare a vieţii psihice, cu decăderea vieţii sociale, morale şi fizice, ducând subiectul la prăbuşire. De fapt, trăirea realităţii prin prisma suferinţei corporale este, de asemanea, un element cheie al oricărei toxicomanii.

Aspectul psihologic - moral al toxicomaniei

Un studiu asupra adolescenţilor a pus în evidenţă faptul că elevii de 18-19 ani, evaluaţi de colegi ca fiind impulsivi, nepoliticoşi, nedemni de încredere, lipsiţi de ambiţie şi neobişnuiţi cu munca, sunt atraşi de fumat, băutura şi droguri. Unii ca aceştia vor deveni toxicomani înrăiţi peste 12 ani, dacă nu-şi vor schimba mentalitatea şi comportamentul. Prin 1988 Newcomb şi Bentler au studiat efectele drogurilor asupra stilului de viaţă al tinerilor, constatând atitudinea lor de nonconformism faţă de valorile tradiţionale, adoptarea unor comportamente deviate şi ilegale, precum şi asocierea cu indivizi angajaţi în astfel de compartimente; relaţii dificile cu familia, lipsa intereselor educaţionale, experienţe de tulburare emoţională, stări de alienare şi răzvrătire.

Încercări de recuperare

Încă de la început trebuie să recunoaştem că recuperarea toxicomanilor este foarte dificilă şi grea. Ei sunt victimele propriei lor aspiraţii. Chiar dacă recunosc starea deplorabilă în care se afla, lor nu le-a mai rămas decât o singură soluţie a vieţii: drogul. E singurul sens de a exista. De aceea, bătălia pentru drog e pe viaţă şi pe moarte. Având efecte dezastruoase asupra individului şi a relaţiilor lui sociale, statele lumii au elaborat legi, spre a sancţiona fără milă pe traficanţii de droguri. Există o adevărată poliţie specializată în acest sens. Şi cu toate astea drogurile circulă, fiindcă aduc venituri imense celor ce le comercializează, ruinând în schimb economic pe cei ce au devenit victimele lor.

Nu numai poliţia, ci şi medicina este angajată în opera de recuperare a victimelor de pe urmă drogurilor. S-au încercat şi se încearcă tot felul de metode terapeutice. Unii susţin că cei aflaţi sub dominaţia drogurilor, trebuie total detaşaţi de droguri şi astfel aceşti pacienţi sunt ţinuţi într-o totală izolare, în închisori special amenajate. Alţii încearcă să trateze toxicomania printr-o micşorare treptată a dozei sau tranchilizante sau alta medicaţie ce nu creează dependentă.

La polul opus, se află cei care consideră că toxicomania nu trebuie considerată flagel social şi propun  consumatorilor să nu li se pună interdicţii dure în folosirea drogurilor , ci să fie convinşi că ei singuri să renunţe la ele. În optica unei societăţi individualiste, subiecţii trebuie cât mai de timpuriu responsabilizaţi, ca opţiunilor libere să le urmeze asumarea riscurilor care decurg din consumul de droguri.

După cum am văzut, toxicomania creşte tot mai mult prin pierderea reperelor sacre şi a valorilor universal admise de grupul social. Pentru acest motiv, un rol important în combaterea toxicomaniei îl are Biserica, atât pe plan general, cât şi pe plan particular. Am văzut că atât alcoolicii, cât şi toxicomanii sunt consideraţi delicvenţi şi bolnavi. Biserica nu-i va judeca în calitatea lor de delicvenţi, ci va căuta să-i salveze prin metodele şi formele specifice, din nenorocita lor stare. "Cei bolnavi au nevoie de doctor, iar nu cei sănătoşi" (Matei 9, 12), a spus Mântuitorul, iar Bisericii îi revine misiunea samariteană de a-i incorpora pe toţi păcătoşii în atmosfera de har a Trupului lui Hristos, fiind primiţi şi trataţi în comuniunea ecclezială că fii şi ca fraţi. Se impune apoi o adevărată lucrare de reeducare creştină a celor căzuţi victime toxicomaniei, redobândind încrederea în bunătatea Părintelui ceresc. Încă de la început am remarcat că drogul caută să umple golul aflat într-un suflet dezorientat, care caută orb o împlinire nefondată şi până la urma bizară. Într-o judicioasă determinare a păcatului s-a arătat că acesta este o încercare de a umple un gol. (Simone Weil).

Ne-am fi aşteptat să se spună acest lucru despre virtute, fiindcă păcatul însuşi ar fi golul ce se cuvine a fi înlocuit. El e întunerecul care dispare odată cu apariţia luminii. În definiţia amintită însă, păcatul este determinat că încercare personală de a umple sufletul gol, mai precis sufletul devenit gol prin scoaterea lui Dumnezeu din el. Fără Dumnezeu sufletul devine gol, zbătându-se în zbuciumul unei căutări haotice de a-l umple. Aceasta irezistibilă tensiune de a umple vidul sufletesc pentru a-şi regăsi propria identitate, poate deveni păcat, atunci când golul sufletesc este compensat cu tot felul de surogate. Un astfel de surogat este şi drogul. Pentru aceasta toxicomania este o patimă. 

Omul îşi caută orbeşte prin toxicomanie sinuciderea. Aceasta este de altfel marea înşelare a patimii: ea te ademeneşte pentru a te ucide. Toxicomania că încercare de a umple un gol, este în fond păcatul ce se transformă în patima ucigătoare, fiindcă „răsplata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). De aceea, toţi cei ce au cu adevărat pe Dumnezeu în suflet, nu au nevoie de droguri. Ei nu au nevoie de substitutive false atâta timp cât poseda autenticul vieţii lor. Ei nu sunt nişte căutători de elixir, fiindcă Dumnezeu care se afla în sufletul şi viaţa lor, este totul. El e pentru ei calea, adevărul şi viaţa. (Ioan 14, 6).

Pentru salvarea acestor bolnavi spirituali, Biserica venindu-le în întâmpinare, va utiliza metodele specifice ale reconvertirii lor spre viaţa de har. Patima constituind pierderea vieţii de har, readucerea acestor împătimiţi la viaţa lui Hristos constituie misiunea Bisericii în lume.

Cuvântul lui Dumnezeu le va descoperi lumea harului în comuniunea vieţii celei noi în Hristos. Rugăciunea le va umple golul cu viaţa divină. Spovedania îi determină să-şi analizeze conştiinţa şi să ia hotărârea de îndreptare. Euharistia le va împărtăşi pe însuşi Izvorul harului, iar Maslul le oferă harul tămăduirii sufleteşti şi trupeşti.

Rămânerea în starea de har şi angajarea activă ca membru al Trupului lui Hristos la viaţa de sfinţenie a Bisericii, rămâne o asceză constantă în scopul dobândirii caracterului religios moral creştin. Apoi, cei atraşi în viaţa Bisericii vor fi antrenaţi în multiplele activităţi misionare, caritative şi gospodăreşti spre a-şi consolida apartenenta că membre active ale Trupului lui Hristos. Acest fapt rămâne de o covârşitoare importanţă educativă în exercitarea misiunii terapeutice a Bisericii.

Prin urmare, harul lui Dumnezeu şi reintegrarea activă a celor împătimiţi de drog în viaţa Bisericii, îi va putea elibera, de sub obsesia chinuitoare a patimii, oferind un orizont veşnic deschis vieţii spirituale în Dumnezeu.

Preot Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma

Sursă: Creştin Ortodox

Ce şanse au copiii cu autism în România

În prezent, nu există statistici oficiale cu privire la numărul exact de persoane cu autism din România. În evidenţele Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din întreaga ţară sunt înscrise în jur de 4.000 de cazuri. Dar acestea sunt doar persoanele care s-au prezentat la DGASPC cu diagnosticul de autism şi au solicitat certificatul de handicap. Din nefericire însă, numărul familiilor care solicită acest certificat pentru copiii lor este foarte mic pentru a evita stigmatizarea, discriminarea, izolarea...

În Bucureşti şi alte 35 de judeţe din ţară au fost deschise anul acesta 40 de centre care oferă servicii gratuite de consiliere şi terapie pentru copiii cu autism, în cadrul unui proiect european. Adelaide Katerine Tarpan, managerul proiectului „Şi ei trebuie să aibă o şansă!", derulat de Fundaţia Romanian Angel Appeal (RAA), în parteneriat cu autorităţile, a povestit într-un interviu pentru România liberă care sunt principalele probleme pe care trebuie să le înfrunte părinţii care au copii cu autism şi ce soluţii au la dispoziţie în ţara noastră.

Câte centre există în ţara noastră unde se pot trata copiii cu tulburări de spectru autist (TSA)?

Reţeaua de stat a serviciilor de asistenţă specializată este, la ora actuală, mult sub nivelul nevoilor identificate în rândul persoanelor cu TSA şi al cererii de servicii de asistenţă şi recuperare. În întreaga ţară există, conform datelor comunicate de ANPDC în 2009, numai 190 de servicii specializate, în cadrul cărora însă persoanele cu autism sunt asistate alături de alte persoane aparţinând unor grupuri vulnerabile. Iar personalul din cadrul acestor servicii cel mai adesea nu este specializat în tehnici de intervenţie pentru persoane cu autism. Prin proiectul „Şi ei trebuie să aibă o şansă!", sperăm că am făcut un prim pas în dezvoltarea unei reţele naţionale de servicii specializate pentru persoanele cu autism, în cadrul cărora intervenţiile terapeutice sunt gratuite. Fundaţia RAA, în parteneriat cu autorităţile, a deschis 40 de centre de consiliere şi asistenţă pentru persoanele cu autism şi familiile lor: 35 dintre centre au fost deschise în ţară, iar 5 în Bucureşti. Specialiştii din centre pot oferi de la o intervenţie punctuală, pe termen scurt, centrată pe problemă, până la (după caz) un plan de terapie de recuperare, pe termen mediu şi lung, constând în intervenţie zilnică cu copilul.

Există suficienţi specialişti în aceste centre care să lucreze cu cei mici?

În România, există psihologi, psihopedagogi, consilieri psihologici, dar nu mulţi dintre aceştia au şi specializare pe tehnici de intervenţie în lucrul cu persoanele cu autism deoa-rece curriculumul facultăţilor de profil nu cuprinde şi module de formare în autism sau intervenţii terapeutice pentru persoanele cu TSA. Cu toate acestea, mulţi dintre profesioniştii care lucrează cu persoane cu autism urmează, din proprie iniţiativă, cursuri private de instruire în tehnici de intervenţie şi, de asemenea, rămân conectaţi la principala sursă de informare în acest domeniu, şi anume Internetul. Aşadar, este destul de greu să estimăm un număr de profesionişti specializaţi şi certificaţi în tehnici de intervenţie în TSA. Tot ce vă pot spune este că, prin proiectul „Şi ei trebuie să aibă o şansă!", Fundaţia Romanian Angel Appeal a instruit, în ultimul an, 580 de specialişti din întreaga ţară, în tehnicile cu cea mai mare rată de succes înregistrată în lume în ameliorarea comportamentelor specifice autismului şi integrarea socială a persoanelor cu TSA (terapia ABA - Applied Behavior Analysis). Specialiştii formaţi sunt certificaţi de către Colegiul Psihologilor din România şi lucrează deja cu copii cu autism.

Ce se întâmplă într-un centru unde se tratează copiii cu autism, ce tipuri de terapii se aplică?

În cele 40 de centre deschise de Fundaţia Romanian Angel Appeal se aplică principiile terapiei comportamentale în ameliorarea comportamentelor specifice autismului şi integrarea socială a persoanelor cu TSA. Dar personalul instruit la cursurile de formare pe care le-am organizat a primit, de asemenea, informaţii şi cu privire la alte tehnici de intervenţie, astfel încât, în funcţie de fiecare caz, poate căuta abordarea cea mai potrivită. Cât priveşte ceea ce se întâmplă concret în centrele noastre, paşii pentru orice familie sunt următorii: mai întâi se realizează o evaluare a cazului, apoi se stabileşte, împreună cu familia, un plan de intervenţie individualizat. Se oferă intervenţie specifică, centrată pe problemă, după caz un plan de terapie de recuperare pe termen mediu şi lung şi, de asemenea, consiliere pentru părinţi şi aparţinători.

Sursă: România Liberă