Cum m-am asigurat că toţi cei 12 copii ai noştri îşi pot plăti singuri taxele de studii la colegiu

de Francis L. Thomson, 12 ianuarie 2014

Francis L. Thompson este inginer în cadrul companiei Northrop Grumman. A fost şeful echipelor care s-au ocupat de proiectarea primilor sateliţi de televiziune şi a sateliţilor de apărare antirachetă, precum şi a sistemului de control de la sol al acestora.

Soţia mea şi cu mine avem 12 copii, născuţi pe parcursul a 15 ani şi jumătate. Astăzi, cel mai mare are 37 de ani, iar cel mai mic, 22. Am avut întotdeauna un loc de muncă ce mi-a asigurat o viaţă prosperă şi suficienţi bani pentru a le da copiilor aproape orice. Însă, decizia noastră, a părinţilor, a fost să nu le oferim totul de-a gata.

Înainte de a vă împărtăşi experienţa educaţiei primite de ei, iată rezultatele: toţi cei 12 copii au absolvit colegii (sau sunt în curs de a le absolvi) plătite din banii lor. Cei mai mulţi au absolvit universităţi. Cei care s-au căsătorit au soţii sau soţi minunați, absolvenţi de studii superioare şi care împărtăşesc aceleaşi valori. Avem 18 nepoţi care învaţă aceleaşi lucruri pe care le-au învăţat şi părinţii lor: respectul, recunoştinţa şi dorinţa de a oferi ceva societăţii.

Ne-am crescut copiii în Utah, Florida şi în California. Acum soţia mea şi cu mine locuim în Colorado, iar în martie vom împlini 40 de ani de căsnicie. Dragostea dintre noi doi a jucat şi ea un rol în povestea de succes a educaţiei copiilor noştri. Au avut parte de un cămin stabil şi de implicare totală, lipsită de compromisuri.

Dar iată cum am procedat (voi spune numai ce a fost bine, ce a fost rău e subiectul unei alte poveşti):

Sarcinile neplăcute

Toţi copiii au avut de îndeplinit sarcini neplăcute începând cu vârsta de 3 ani. Chiar dacă la 3 ani nu reuşeau să spele toaleta foarte temeinic, până împlineau 4 ani, sarcina era îndeplinită cu succes.

Copiii primeau bani de buzunar în funcţie de calitatea sarcinilor îndeplinite în timpul săptămânii.

De la vârsta de 8 ani, au fost puşi să-şi spele singuri rufele, fiecare având o zi dedicată acestei activităţi.

Când au început să citească, au avut ca sarcină să gătească o reţetă. De asemenea, trebuiau să înveţe să dubleze cantităţile.

Şi băieţii, şi fetele au trebuit să înveţe să coasă.

Timpul pentru studiu

Am acordat o atenţie deosebită educaţiei.

În fiecare zi, de luni până vineri, de la 18 la 20, s-au dedicat studiului.

În acest timp, nu erau permise televizorul, computerele, jocurile sau alte activităţi. Dacă nu aveau teme, trebuiau să citească ceva. Pentru cei mici, care nu erau încă la şcoală, cineva le citea dintr-o carte. După cele două ore de studiu puteau face ce voiau, cu condiţia să nu iasă din casă.

Toţi copiii trebuiau să se înscrie la cursurile de nivel avansat existente. Punctajul de admitere nu a fost o piedică. Ne duceam la şcoală şi, pe baza unei cereri, ne înscriam copiii la aceste cursuri. Apoi, noi, părinţii, ne implicăm activ pentru a ne asigura că reuşeau să ţină pasul. După succesul primului copil, şcoala s-a convins că ne ţineam promisiunea, iar copii dovedeau că fac faţă cerinţelor.

Dacă se întâmpla ca vreun copil să vină acasă şi să se plângă că profesorul îl urăşte sau că a fost nedrept, răspundeam întotdeauna că trebuia să-şi găsească o modalitate de a înfrunta problema. În viaţa adevărată, este posibil să dai peste un şef care să nu te placă. Nu le-am permis copiilor să dea vina pe profesor pentru faptul că nu-şi învăţaseră lecţia, ci le-am arătat că responsabilitatea era în întregime a lor. În procesul de învăţare eram, desigur, alături de ei cele două ore zilnic, pentru a-i ajuta la nevoie.

Mofturile nu erau permise

Luam micul dejun şi cina împreună zilnic. Micul dejun era la ora 5:15, după care copiii trebuiau să îndeplinească sarcinile neplăcute înainte de a merge la şcoală. Cina se lua la ora 17:30.

În privinţa mâncării, ne-am dorit să menţinem un echilibru, mai ales că am urât obiceiul părinţilor noştri de a ne obliga să terminăm tot din farfurie când poate că eram sătuli şi pur şi simplu nu mai puteam mai mult. Regula noastră a fost să le dăm copiilor să mănânce mai întâi felurile pe care le urau cel mai mult (de obicei legumele) şi apoi puteau continua cu celelalte feluri. Dacă nu mâncau tot, puteau lăsa în farfurie. Dacă mai târziu li se făcea foame, scoteam din frigider mâncarea lăsată şi nemâncată, o încălzeam şi le-o dădeam. Şi din nou, nu trebuiau să o termine. Dacă însă nu o mâncau, nu mai primeau nimic până la următoarea masă.

Nu au ronţăit nimic între mese. Le-am asigurat mereu cele 4 grupe de alimente (carne, produse lactate, cereale, fructe şi legume) şi aproape întotdeauna au avut la sfârșit un desert. Ca rezultat, copiii noştri experimentează cu curaj diverse feluri de mâncare şi nu au dezvoltat alergii. Nu mănâncă decât până se satură. Niciunul dintre ei nu are probleme cu greutatea. Toţi sunt supli, atletici şi foarte sănătoşi. Cu 12 copii, era foarte probabil să apară alergii la mâncare sau nevoi speciale de alimentaţie, însă nu a fost cazul.

Activităţi extracurriculare

Toţi copii au practicat un sport. Puteau să aleagă ce sport voiau, atât timp cât făceau unul. Au început din şcoala primară. Nu conta dacă era înot, fotbal, baseball, scrimă, tenis sau orice altceva şi nu conta dacă voiau să schimbe un sport cu altul. Trebuia însă să joace ceva.

Toţi copiii trebuiau să fie într-un club: clubul cercetașilor, club de istorie, de teatru etc.

Li s-a cerut să presteze activităţi în serviciul comunităţii. Ne-am oferit voluntari în comunitatea noastră şi la biserică. Odată am adunat toate hainele vechi pe care nu le mai purtam şi le-am dus în Mexic, pentru oamenii nevoiaşi. Copiii au aflat cum trăiau multe familii sărace, pe care astfel de donaţii îi făceau fericiţi, ajutându-i considerabil.

Independența

Când copiii au împlinit 16 ani, le-am cumpărat fiecăruia câte o maşină. Primul născut a învăţat ce însemna acest lucru. Când ne-a fost adusă maşina cândva nouă în parcare, cel mai mare dintre copii a exclamat: „Tată, dar e o rablă!” Am spus: „Da, dar este un Ford Mustang din 1965 cu caroserie în două volume. Ai aici instrucţiunile pentru reparaţii. Sculele sunt în garaj. Voi plăti pentru fiecare reparație, dar nu voi plăti şi pentru munca propriu-zisă.” După 11 luni, maşina avea motorul şi transmisia refăcute, tapiţerie nouă, un nou sistem de suspensii şi era complet revopsită. Fiica mea (da, era fiica mea) a avut una dintre cele mai grozave maşini din tot liceul. Şi satisfacţia resimţită pentru lucrul făcut cu mâna ei era imensă. (Ca o paranteză, niciunul dintre copiii mei nu a fost amendat pentru depăşirea vitezei legale, deşi niciuna dintre maşini nu a avut mai puţin de 450 de cai-putere.)

Noi, ca părinţi, le-am permis copiilor să greşească. Cu 5 ani înainte de a împlini 16 ani şi de a primi „noua” maşină, trebuiau să dea o mână de ajutor la tot ce ţinea de maşinile familiei. Odată, i-am cerut fiului meu, Samuel, să schimbe uleiul şi l-am întrebat dacă are nevoie de ajutor sau indicaţii. „Nu, tată, mă descurc.” După o oră a venit şi m-a întrebat: „Este nevoie de 20 de litri de ulei ca să-l schimbi?” l-am întrebat unde a pus 20 de litri de ulei, când în mod normal sunt necesari doar 5. „În şurubul ăla mare din partea din faţă a motorului.” Am spus: „Vrei să zici în radiator?” Nu a păţit nimic pentru că a l-a umplut cu ulei de motor. A trebuit să scoatem uleiul şi am cumpărat o soluţie pentru curăţarea radiatorului, am pus apoi lichid de răcire şi abia pe urmă am schimbat şi uleiul. Nu l-am certat şi nu l-am pedepsit pentru că a greşit. Am dorit să-i fie o lecţie din care să înveţe ceva. În consecinţă, copiilor noştri nu le este frică să încerce ceva nou. Au învăţat că dacă greşesc, nu vor fi pedepsiţi. Ne-a costat într-adevăr mai mult, dar scopul era să-i educăm, şi nu să facem economii.

Fiecare copil a avut computerul lui, dar a trebuit să şi-l asambleze singur. Am cumpărat procesorul, placă de memorie, alimentarea la reţea, carcasa, tastatura, hard diskul, placă de bază şi mouse-ul. Ei trebuiau să le asambleze şi să instaleze softul. Au început să facă acest lucru de la vârsta de 12 ani.

Copiii au avut întotdeauna de ales între mai multe opţiuni, însă limitate. De exemplu, vrei să mergi acum la culcare sau să-ţi faci curat în cameră? Foarte rar le-am dat indicaţii stricte, în afară regulilor deja stabilite. Acest lucru le-a permis copiilor să simtă că au un anume grad de control asupra vieţii lor.

Împreună în toate

Le-am cerut copiilor să se ajute unul pe altul. Dacă un copil de clasa a V-a trebuia să citească 30 de minute pe zi, iar unuia de clasa I trebuie să i se citească tot 30 de minute, cel mare îi citea celui mic. Cei de liceu, care ştiau analiza matematică, îi îndrumau la algebră sau aritmetică pe cei mai mici.

Am stabilit ca un copil mai mare să-l înveţe şi să-l asiste pe unul mai mic în îndeplinirea sarcinilor neplăcute săptămânale.

Le-am permis copiilor să participe la stabilirea regulilor. De exemplu, copiii au hotărât să nu existe jucării în camera de zi. Acestea trebuiau să rămână fie în dormitoare, fie în camera de joacă. În plus, faţă de sarcinile neplăcute, trebuiau să-şi facă curat în dormitoare zilnic (sau să le menţină curate). Aceste reguli şi le doreau chiar copiii. În fiecare lună le dădeam ocazia să amendeze regulile vechi sau să creeze unele noi. Noi, părinţii, aveam dreptul de veto, desigur.

Am încercat întotdeauna să fim consecvenţi. Dacă trebuiau să studieze în fiecare seara două ore, nu existau excepţii de la această regulă. Nu aveau voie să iasă din casă după ora 22 în zilele cu şcoală şi după miezul nopţii în celelalte zile. Nu existau excepţii de la aceste reguli.

Vacanţele

Ne-am petrecut vacanţele împreună în fiecare vară, câte două sau trei săptămâni. Ne puteam permite cazarea la un hotel sau pe un vas de croazieră, însă nu ne-am dorit acest lucru. Am mers cu corturile în spate şi am campat. Dacă ploua, trebuia să ne descurcăm cu rucsacii în spate în condiţii vitrege şi să rezistăm. Ne stabileam tabăra într-un loc, puneam 5 sau 6 corturi, iar eu şi toţi copiii mai mari de 6 ani mergeam în excursii cu rucsacii în spate, ce durau între 3 şi 5 zile. Soţia mea rămânea cu copiii mai mici la bază. Timp de 15 ani, ea a fost fie însărcinată, fie a avut în grijă un nou-născut. Drumeţiile noastre au fost în Marele Canyon, pe vârful muntelui Whitney, de-a lungul Continental Divide sau în Parcul Naţional Yosemite.

Am trimis copiii cu avionul la rudele din Europa sau din Statele Unite câte 2 sau 3 săptămâni. Am început să facem acest lucru încă de când erau la grădiniţă. Compania aeriană trebuia să acorde un serviciu special de supraveghere copiilor de 5 ani, iar rudele la care se duceau aveau nevoie de documente adiţionale. Am trimis astfel copiii numai dacă voiau şi ei. Însă cei mai mici îi vedeau pe cei mai mari ducându-se, şi astfel îşi doreau şi ei. Copiii au învăţat de mici că noi, părinţii, le stăteam mereu alături, însă le permiteam să-şi dezvolte propriile aripi şi să zboare.

Banii

Deşi am avut mereu destui bani, nu i-am ajutat pe copii să-şi cumpere case, să-şi plătească studiile sau să-şi plătească nunţile. Le-am dat în schimb informaţii cuprinzătoare despre cum să închirieze imobile şi să cumpere acţiuni pentru a prospera din punct de vedere material. Nu le dăm copiilor de-a gata nimic, ci doar informaţii despre cum să realizeze ce au nevoie. I-am ajutat cu persoane de contact în companii, dar s-au descurcat singuri să câştige interviurile şi să-şi obţină jobul.

Le-am oferit copiilor cadouri de zilele lor de naştere sau de Crăciun. Pe măsură ce au crescut, dacă întrebau despre existenţa lui Moş Crăciun, nu îi minţeam. Am continuat însă spunându-le că este un joc distractiv. Am avut mereu liste cu cadourile pe care fiecare copil şi le-a dorit, pentru ca şi ceilalţi să vadă ce-şi doreşte fiecare. Ne-am ajutat de internet, care a uşurat mult întocmirea şi trimiterea unor astfel de liste către copii şi nepoţi. Preferatele noastre rămân însă cadourile făcute chiar de mâna noastră.

Lumea reală

Ne-am iubit şi ne iubim copiii necondiţionat. Însă nu i-am împiedicat de la suportarea consecinţelor acţiunilor lor, chiar dacă i-am văzut că suferă. Am plâns şi ne-am întristat alături de ei, dar nu am făcut nimic pentru a reduce efectul faptelor lor.

Nu suntem cei mai buni prieteni ai copiilor noştri. Suntem părinţii lor.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Simina Bălăşoiu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul / Sfaturi pentru părinţi (II)

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Svelyeva

Părinții au în față o sarcină dublă. Pe de o parte ei sunt pedagogi – iar acest cuvânt, în traducere din greacă, înseamnă „conducători de copii” – și trebuie să antreneze copii după sine, să le creeze tipurile corecte de comportament, să le educe gustul, muzical și artistic, să le dea cărțile potrivite pentru a le citi, să-i învețe deprinderile necesare, să se străduiască să-i facă să-și însușească lucrurile cele mai necesare, pentru ca ei să poată intra normal în viața adultă.

Cea de-a doua sarcină – să fii cel mai bun prieten cu copilul tău, care să-i insufle încredere, pe care poate să se bazeze, care să-l cunoască bine, care să nu-i minimalizeze sau să-i respingă interesele. În acest context, bineînțeles, trebuie să fie respectată subordonarea – să fii tovarășul lui mai mare și cu autoritate, să nu fii îngăduitor în toate, pentru că altfel copilul ți se urcă în cap.

Trebuie să ne intereseze ce-l frământă pe copil, ce fel de prieteni are – și trebuie să-i invităm acasă. Interzicerile neexplicate copilului, nu sunt numai nefolositoare, dar sunt și dăunătoare pentru bunele noastre relații.

Apropo de interziceri. Este foarte important nu numai să explici de ce interzici, dar să propui și altceva în schimb. Voi da un exemplu. Flagelul vremurilor de astăzi – pasiunea adolescenților pentru calculator. O mamă, văzând că fiul ei stă cu zilele la calculator, s-a îngrijorat foarte tare. În consecință, i-a îngrădit drastic copilului timpul la calculator – nu mai mult de o oră pe zi și numai după ce și-a terminat lecțiile. I-a cumpărat chitară și l-a trimis să învețe să cânte la ea, și chiar l-a rugat pe un prieten proiectant să-l învețe, odată pe săptămână, grafică tridimensională pe calculator, adică să-l învețe să lucreze cu calculatorul, nu numai să se joace. Ca rezultat, fiul ei a ocupat locul doi la concursul muzical orășenesc și a început să câștige bani din proiectare.

Destul de des copilul intră în lumea virtuală datorită absenței ocupațiilor reale, normale. Iar noi trebuie să îndreptăm copilul pe făgașul corect, necesar. Cercurile profesionale, secțiile sportive, pescuitul, turismul, plimbările prin oraș – toate acestea pot atrage copiii de la activități inutile.

Desigur, cel mai bine este atunci când copiii fac toate acestea împreună cu noi. De exemplu, împreună putem construi ceva necesar la casa de vacanță, ne putem plimba cu bicicletele, putem merge în pădure Copiilor le place, de asemenea, să gătească. Mama m-a învățat în copilărie să cos, tata – să fac ceva manual, unchiul – să conduc mașina. Pe copii trebuie nu numai să-i înveți să citească, dar să și scrie, să socotească ș.a.m.d. – dar să se și odihnească, să-și petreacă cu folos timpul liber. Copiii din ziua de azi nu știu deloc să se odihnească! Iar noi, părinții, am prins vremurile când nu era internet, nu erau jocuri electronice și telefoane mobile. Noi știm, într-adevăr, cum să ne petrecem timpul liber în mod atrăgător, real și nu virtual.

Mie îmi place și acum să comunic cu părinții mei în special pentru faptul că ei, încă din copilărie , au comunicat intens cu mine. Noi am citit aceleași cărți, am ascultat aceeaşi muzică, am vizionat filme împreună. Părinții, întotdeauna, au mers în fața noastră și, fără să ne sâcâie, ne-a arătat ce să citim, ce să ascultăm, ce să vizionăm, cum să ne distrăm. Acum mă străduiesc să transmit toate acestea copiilor mei. Educarea copiilor este un stimul pentru sporirea noastră duhovnicească, morală și intelectuală. Vă aduceți aminte filmul „Ironia soartei sau Să vă fie de bine după baie!” în care eroina principală, de profesie învățătoare, ne spune că ea îi învață pe copii și aceștia o învață pe ea. Educându-ne odraslele, noi înșine învățăm mereu câte ceva, pentru a fi la doi pași înaintea lor. Poți să înveți și să educi numai prin exemplul propriu. 

   

- Relațiile corecte de prietenie – fără familiarisme și fără presiune – sunt greu de stabilit. Ce trebuie să facem în acest caz?

- Hai să lăsăm la o parte legăturile „părinți - copii” și să ne gândim la cine este pentru noi cel mai bun prieten. Acela care permanent ne pisează (ne agasează), ne educă, ne face morală, care nu ne respectă, care ne consideră inferiori sau acela care ne respectă, pentru care suntem interesanți, ale cărui interese coincid cu ale noastre? Este de la sine înțeles că comunicarea se bazează obligatoriu pe puncte comune, iar dacă noi criticăm mereu, respingem tot ce-l interesează pe copil, comunicarea între noi nu se formează. Chiar și atunci când dorind să stabilim un contact cu un om pe care nu-l cunoaștem, trebuie să ne interesăm de lumea lui, să ne implicăm în problemele și interesele lui, să-l atragem și să găsim cel puțin teme comune de discuție. Numai atunci putem să comunicăm constructiv cu el, putem să-l influențăm chiar și duhovnicește. La fel și cu copilul. Și dacă toate acestea nu se întâmplă și vorbim limbi diferite – el este interesat de ceva, iar tu îi povestești altceva, - nu iese nimic bun.

Dacă dorim ca procesul de educare și formare să fie eficient, pe copil trebuie să-l cointeresezi – aceasta este de fapt axioma: el face cu plăcere acel lucru care îl interesează. De aceea sarcina oricărui pedagog – și a dascălului și a părinților, este să nu-l învețe mecanic și cu răceală, ci să stârnească interesul copilului! Și pentru a cointeresa copilul cu problemele duhovnicești, trebuie să te străduiești în mod deosebit: să organizezi, de exemplu, o excursie interesantă, un pelerinaj – ținând cont de puterile lui și de posibilități. Slavă Domnului, la noi în Rusia sunt multe locuri în care te poți odihni, te poți bucura de natură și poți face și pelerinaje. Iată, de exemplu, Pereslavl-Zalessky – unde sunt 11 biserici, 5 mănăstiri, un lac deosebit de frumos, în care poți să înoţi, muzee minunate – în afară de muzeele de artă mai sunt și muzeele locomotivelor, ceainicelor, fiarelor de călcat.

Este neapărat nevoie să găsești căile de abordare a copilului, să creezi condițiile pentru trezirea curiozității, intereselor lui duhovnicești. La drept vorbind, educarea este o artă!

Este necesar ca atunci când comunici să păstrezi o anumită distanță, să eviți familiaritatea și cochetăria, întrucât noi trebuie să stabilim nu numai legături strânse cu copiii, dar să le și insuflăm respectul pentru cei mai în vârstă, foarte necesar în viață nu numai în comunicarea cu părinții, dar și cu profesorii, cu autoritățile, cu oamenii în vârstă.

- Cu orice nouă generație, problemele relațiilor dintre părinți și copii se ascut din ce în ce mai mult?

- Cred că străbunicilor noștri le era mult mai ușor să-și educe copiii, să păstreze contactul cu ei: ei au comunicat mai mult cu ei. Societatea a fost mai mult de tip feudal: țărănime, nobilime, cler, negustorime. Cea mai mare parte a populaţiei era alcătuită din ţărani. Şi ce înseamnă familia ţărănească? Era o singură comandă (echipă), care împreună obţinea pâinea cea de toate zilele, - pe toţi îi unea, în mod firesc, o grijă comună. Chiar şi clerul, negustorii, militarii – toţi îşi antrenau copiii în treburile dinastice. Iată, de exemplu, negustorii – îşi învăţau copiii, încă din primii ani, să lucreze în prăvălie: copiii erau la început persoane de alergătură, apoi lucrau ca vânzători, după care lor li se încredinţau activităţi mult mai complicate, ca în final să li se transmită afacerea. Copiii preoţilor mergeau, aproape întotdeauna, pe urmele părinţilor, învăţând de la aceştia ce trebuie să facă. În general strămoşii noştri au fost mai fericiţi decât noi în ceea ce priveşte comunicarea dintre generaţii. Pe noi tot mai mult ne desparte civilizaţia. În secolul al XIX-lea nu era nici radio, nici TV, revistele erau citite de puţini oameni, mulţi fiind analfabeţi, industria distracţiilor era slab dezvoltată. Ce le mai rămânea? Comunicarea. Mergeau în vizită, discutau, cântau. Toate noutăţile se transmitea, de regulă, din gură în gură. În secolul al XX-lea, în vremea sovietică, nu era internet, calculatoarele personale – erau o raritate, posibilităţile televiziunii erau destul de îngrădite. Oamenii comunicau mai mult, erau prieteni, dansau, mergeau în excursii, făceau activităţi comune... Cum stă treaba acum cu comunicarea, cred că nu trebuie să mai vorbim – toţi o ştim.

Aşa că părinţii trebuie să gândească serios, să se străduiască să creeze în familie atmosfera comuniunii. Şi nu trebuie să uităm: pentru a stârni la odraslele noastre interesul faţă de această problemă comună, trebuie ca noi înşine să avem un interes sincer faţă de acţiunile cu care vrem să atragem copilul. Este puţin să-i pui în mână o carte bună – trebuie s-o discutaţi împreună, să împărţiţi impresiile despre aceasta...

- Se întâmplă ca în familiile de credincioşi, părinţii, care au deja o oarecare experienţă duhovnicească, să nu poată să înţeleagă interesele uzuale ale copilului – ei „au depăşit” deja aceste interese.

- Trebuie să înţelegem că toţi oamenii, inclusiv copiii, sunt foarte diferiţi şi fiecare are propria experienţă duhovnicească. Chiar şi la copiii din aceeaşi familie această experienţă este diferită. Pe un copil îl interesează serios problemele bisericeşti, pe altul – nu. Chiar şi eu, de exemplu, am avut, la timpul meu, cele mai obişnuite interese adolescentine: tehnica, aeromodelele, motocicletele, muzica rock – adică foarte departe de cele duhovniceşti şi, mai târziu, Domnul m-a adus spre viaţa duhovnicească; am intrat la seminar, iar acum nici nu pot să-mi imaginez viaţa fără slujire; cu asta trăiesc. Vă spun toate acestea ca să înţelegeţi că fiecare are drumul său în viaţă. Toţi copiii sunt diferiţi şi nu este posibil ca în comunicarea cu ei să pornim numai de la experienţa noastră, de la interesele noastre. Să zicem că eu nu vreau să citesc nimic în afară de Ava Dorotei şi Ioan Lestvichnik, iar asta nu înseamnă că şi alţii trebuie să fie interesaţi de acelaşi lucru. Nici vorbă! Pe copil s-ar putea să-l depăşească acest lucru, să i se pară neinteresant, plictisitor. Să povesteşti despre credinţă, despre lucruri duhovniceşti, trebuie s-o faci astfel, încât să fie interesant. Să mergi în locurile sfinte, la muzee, să găseşti literatură interesantă, filme. Să arăţi, să povesteşti, să explici... În copilărie copilul trebuie să se încarce, cât de mult este posibil, cu impresii luminoase, pline de bucurie. Din această perioadă trebuie să rămână cele mai pozitive, cele mai bune, mai luminoase amintiri, întrucât omul nu trăieşte numai cu prezentul, ci şi cu trecutul şi amintirile, impresiile din copilărie determină, de cele mai multe ori, ţi viaţa lui adultă viitoare.

- Pentru a lua în considerare toate aceste particularităţi, este necesară o minte ieşită din comun, o experienţă şi...

- Iubirea adevărată şi interesul sincer faţă de copil, - este lucrul cu care să începem! Copilul trebuie să simtă în familie iubire sinceră. Şi nu este vorba numai de manifestarea firească a simţirilor părinteşti, nu despre cum să-l înduioşezi pe micuţ, care este continuarea părinţilor – tatălui sau mamei, - însuşi cuvântul vos-pitanie (educare) spre deosebire de cuvântul pitanie (hrănire) are un conţinut superior. Pe copil nu-l păcăleşti: el, de regulă, la nivel duhovnicesc, simte nesinceritatea şi falsitatea.

Iubirea, însă, - nu este un sentiment orb, ci raţional în cel mai înalt grad. Este totdeauna necesar să gândeşti ca pe copil să nu-l sufoci cu atenţia, să nu-l răsfeţi; să nu-l povăţuieşti sau să-l instruieşti peste măsură.

Se spune în Sfânta Scriptură: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ...” (Ef. 6,4). Foarte des copiii fug de la părinţi tocmai datorită grijii sufocante a acestora. Dacă suntem prieteni cu cineva, presupunem că avem libertate interioară şi că celălalt este o personalitate pe care trebuie s-o respectăm, întrucât el este chipul lui Dumnezeu. Şi copilul nostru, oricât de mic ar fi, - este o personalitate: el are un suflet liber şi o voinţă liberă, suflet creat de Dumnezeu şi noi trebuie să-l respectăm. Copilul poartă această relaţie toată viaţa sa, indiferent ce neplăceri şi greutăţi ar avea şi chiar câte căderi nu i s-ar întâmpla în viaţă. Dar fireşte, cu tot respectul, nu trebuie să uităm responsabilitatea deosebită pe care trebuie s-o avem pentru copiii noştri: „Copiii – nu sunt o achiziţie întâmplătoare, noi suntem responsabili de salvarea lor”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Nicoleta Macovei 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

17-19 Mai, Parcul Tineretului: Asociaţia Studenţi pentru viaţă participă la ONGFest

Asociaţia Studenţi pentru viaţă participă în perioada 17-19 Mai la ONGFest – cel mai mare târg de organizaţii nonguvernamentale din ţară.

Evenimentul se va desfăşura în Parcul Tineretului (intrarea Bd. Cantemir – Şincai) în intervalul orar V-S: 10.00-20.00, D: 12.00-19.00.

Peste 150 de expozanţi şi cca. 20.000 vizitatori se alătură în fiecare an Târgului ONGFest. În cadrul acestuia sunt organizate campanii de informare, seminarii, ateliere, activităţi în aer liber etc.

La standul 56 al Asociaţiei Studenţi pentru viaţă veţi găsi Revista „Pentru viaţă” şi veţi putea afla informaţii despre activităţile asociaţiei şi despre voluntariat.

Prin bunăvoinţa câtorva fotografi profesionişti vom organiza o şedinţă foto gratuită pentru mame cu copii, taţi cu copii, bunici cu copii, familii cu copii.

Participanţii vor face o fotografie pe care o vor primi pe mail în decurs de câteva zile. De asemenea, aceştia au posibilitatea de a lăsa un mesaj pentru viaţă pe flipchart-ul disponibil la standul nostru.

Persoană de contact:

Preşedinte: Alexandra Nadane

Tel: 0751 859 467 / 0726 024 597

Mail: contact@studentipentruviata.ro

Voluntar: Ştefania Gabriela Hălăucă
Tel: 0749.162.113.