Un cuplu adoptă doi frați iar apoi decide să adopte și ceilalți șase frați ai lor

LifeNews.com, 25 noiembrie 2014

Potrivit Administration of Children and Families, copiii stau în centrele de plasament în medie aproape trei ani până să fie reuniţi cu familiile lor sau să fie adoptați. Dar, din păcate, 20% din copii așteaptă cinci ani sau chiar mai mulţi ani  înainte de a avea o familie permanentă. Există cazuri în care copiii au fost plasați în 20 sau chiar 30 de cămine diferite.

Acest lucru poate fi foarte dificil pentru copii, în special în cazurile în care frații sunt separați între două familii diferite. Copiii care au fost în situații de acest gen spun că este “o pedeapsă în plus, o despărțire și o durere inutilă”.

Deși sunt cazuri în care despărțirea este necesară, indiferent de motiv, frații care sunt separați întâmpină dificultăți pe parcursul vieții lor.

Din acest motiv povestea Melissei și a lui Scott Groves este atât de frumoasă.

Inițial, cuplul s-a hotărât să adopte doi băieți aflaţi în situații mai dificile; în orice caz, atunci nici nu le trecuse prin gând că îi vor adopta și pe ceilalți șase frați.

Primii copii adoptați au fost doi băieți care aveau nevoie de îngrijire de urgență: Noah de 3 ani și Chase de 22 de luni. S-au atașat unii de alţii foarte repede și, mai târziu, i-au adoptat în mod legal.

Dar apoi au primit un telefon care le-a schimbat viața. Era de la un îngrijitor din cămin care le spunea că noii lor copii au un nou frățior care, de asemenea, are nevoie de îngrijire. Iar apoi, după 11 luni, un telefon similar.

“Nu s-a pus problema să nu îi luăm. Cum aș fi putut să refuz fiilor mei și acestui nou născut posibilitatea de a fi împreună?” a spus Melissa ziarului Daily Mail. Ea și Scott au adoptat și pe cei doi frați, iar după aceea încă doi frați. Apoi, mama naturală s-a rugat de ei să adopte și pe următorul copil al ei încă nenăscut, al șaptelea fiu din familie. Apoi, micuțul Zayn s-a născut anul trecut. El a avut de suferit ca urmare a expunerii la droguri încă din timpul sarcinii, fiind diagnosticat, de asemenea, cu sindrom Down.

“Nu a fost nici urmă de îndoială că îl vom adopta imediat”, a spus Melissa. Zayn a fost adoptat în mod oficial chiar de ziua națională a adopției.

Clanul Grove a crescut cum nimeni nu se aștepta, însă părinții spun că este o familie mare și fericită cu nouă copii în total. “Este o nebunie. Noi o numim un haos dulce, pentru că exact asta este; mereu se întâmplă ceva”, a spus Melissa pentru KETV.

Melissa a concluzionat: “Pentru noi, adopția a fost inițial doar o cale de a ne completa familia, atunci când am realizat ca nu putem avea copii biologici. Însă, a devenit cu mult mai mult pentru noi. Ne-a deschis ochii, ne-a lărgit orizontul familie, ne-a îmbogățit viețile și ne-a adus atât de multă bucurie.”

La fel ca şi Melissa și Scott, foarte mulți părinți adoptivi au lucruri bune de spus legat de adopţie. Din statisticile agențiilor de adopție naționale, 9 din 10 cupluri adoptive cred că au o relație “foarte apropiată” cu copiii lor adoptivi și “cu siguranță” ar lua aceeași decizie de a adopta.

Traducere: Simina Poilinca

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

Campania TVR – „Ia-mă acasă de Crăciun!”

Miercuri, 20 noiembrie, cu ocazia Zilei Internaţionale a Drepturilor Copilului, Televiziunea Română a lansat campania „Ia-mă acasă de Crăciun!” de sensibilizare a românilor pentru a oferi copiilor aflaţi în instituţiile de ocrotire socială Sărbători de iarnă alături de familiile lor.

 

Este un proiect pe care Televiziunea Română îl reia, după mai mulţi ani, şi pe care îl desfăşoară  împreună cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

 

Astfel, în perioada 20 noiembrie – 25 decembrie 2013, pe TVR 1, TVR 2, TVR 3, TVR HD, TVR Internaţional, dar şi online pe TVR+, telespectatorii pot urmări o serie de spoturi de promovare a campaniei, precum şi reportaje despre cum putem fi, de Crăciun, alături de copiii care nu au o familie.

 

Campania va culmina cu o ediţie specială de Crăciun ce va fi difuzată la TVR 2 şi care va cuprinde câteva dintre cele mai emoţionante răspunsuri şi reacţii la această iniţiativă. Vor participa câţiva dintre cei care s-au implicat în această campanie: autorităţi, persoane publice, personalităţi, dar şi oameni obişnuiţi – o parte a celor care vor accepta să vorbească despre cum putem oferi căldura unui cămin şi a unei familii acestor copii.

 

Deja pe lista celor care şi-au anunţat dorinţa de a sprijini sau de a se implica activ în campania „Ia-mă acasă de Crăciun!” s-au înscris nume cunoscute, precum: Liana Stanciu, Sonia Argint Ionescu, Alina Stancu, Eveline Păuna, Gelu Voicu, Irina Păcurariu, Iuliana Tudor sau Iuliana Marciuc.

 

Liana Stanciu declară că: „numai cu blândeţe şi multă iubire poţi face un copil, chiar dacă nu e al tău, să zâmbească. Nimic nu e mai pur şi mai înălţător ca un zâmbet de copil… În centrele de plasament din România nu prea mai ştiu să zâmbească, să se bucure. Dăruiţi câteva clipe de bucurie unui copil, luaţi-l acasă de Crăciun, faceţi-vă dumneavoastră şi lui un dar nepreţuit. Nu vă ascundeţi sub motivul că nu aveţi, sunt întotdeauna unii care au şi mai puţin…”

 

Campania a fost lansată la „Ora de ştiri”, la TVR 2, în 20 noiembrie. Liana Stanciu şi Elena Tudor (directorul Direcţiei pentru  Protecţia Copilului) au vorbit despre semnificaţia acestei campanii şi despre cât de important este ca o familie să se implice pe termen lung în dezvoltarea unui copil aflat în centrul de plasament.

Intră aici și află cum procedezi dacă vrei să iei acasă un copil de Crăciun.

Sursă: TVR

V-aţi gândit vreodată să adoptaţi un copil ?

Am avut ocazia să stau printre copiii orfani şi să-i văd cum sunt ca oameni. A fi orfan la noi în ţară presupune în primul rând să stai la o casă de copiii (centru de plasament) care de cele mai multe ori arată nu prea bine. Crescut într-o familie cu părinţi iubitori care mi-au oferit tot ce mi-am dorit şi tot ce le-a stat în putere, când mă gândeam la copiii orfani aveam un sentiment de milă pentru lipsurile materiale pe care ei le trăiesc. După o vreme de stat cu ei am înţeles că nu asta e marea lor suferinţă.

Copiiilor din centrele de plasament le lipseşte cel mai mult dragostea părinţilor. Sunt părinte şi eu şi observ cum fetele noastre cresc şi se dezvoltă fizic şi psihic, înconjurate de afecţiunea şi iubirea noastră. Noi suntem totul pentru ele, şi oriunde ar fi şi orice ar face, dacă mami şi tati sunt acolo atunci totul e în regulă, şi nu e nevoie de mai mult. Le mai lăsăm la bunici câteodată. Ele se bucură, se joacă, dar după un timp vor înapoi acasa, cu mami şi cu tati. Surprinzător, fetiţa noastră cea mare, la doi ani şi şase luni, are foarte bine definită în minte noţiunea de „acasă.”

Ce este acasă pentru Sofia? E locul unde ne întoarcem mereu cu bucurie, locul unde ne odihnim, unde am trăit cele mai frumoase clipe, locul unde ne jucăm, ne alintăm, cântăm, dansăm, ne rugăm, citim, unde primim musafiri.... Dacă o întreb pe Sofia: “unde e Doamne-Doamne ?” ea o să-mi spună că e acasă la noi, pe perete, acolo unde dimineaţa şi seara noi vorbim cu El.

Copiii au nevoie de stabilitate în creşterea lor, de afecţiune continuă, sinceră şi neîntreruptă. Din acest motiv „acasă” e locul cel mai frumos pentru ei. Ei trăiesc ca îngeraşii, fără păcat, şi totul li se pare frumos, pentru că ei sunt aşa frumoşi şi curaţi cu inima.

Poate nu ştiaţi dar copiii din orfelinate nu spun niciodată „hai să mergem acasă” deşi stau în acel loc de ani de zile, ci spun „hai să mergem la cămin”. Uneori îi corectam şi îi încurajam spunându-le că orfelinatul e casa lor şi ar trebui să nu se ferească a zice „acasă”. Dar pot ei spune „acasă” orfelinatului când unii dintre ei chiar au fost luaţi „acasă” ?

În centrele de plasament există copiii care au fost abandonaţi definitiv de când s-au născut iar alţii care au fost plasaţi temporar de părinţii lor pentru că nu au bani să-i crească. Dintre cei plasaţi temporar unii se mai întorc acasă o perioadă şi apoi revin. Iar dintre cei plasaţi definitiv unii sunt luaţi pentru câteva săptămâni acasă de câte o familie, iar alţii chiar adoptaţi.

Dar totuşi sunt unii copii care n-au fost luaţi niciodată de cineva şi nu-şi cunosc părinţii, dar văd pe alţii în jurul lor care au avut această mare binecuvântare. Copiii din orfelinate nu sunt fericiţi ... nu zâmbesc prea des... şi par împovăraţi de griji multe.

Ce e mai dureros în lume decât un copil care suferă? Cel care ar trebuie să fie bucuria celor din jur, lumina sufletelor care-l încojoară, mocneşte stins şi abătut din lipsa dragostei.

Părintele Moga de la Câmpina are cinci copii pe al şaselea l-a adoptat. El spunea: „creşterea unui copil înfiat te obligă să fii mult mai responsabil. Asupra copilului propriu simţi că ai un ascendent, şi poţi să-l cerţi, să-l mustri, să-l mai pişti câte puţin, pentru că tu l-ai făcut, dar cu un copil care-ţi este încredinţat, este cu totul altceva.” Ce conştiinţă curaţă şi ce gândire profundă!

Câţi dintre noi, având cinci copii, l-am înfia pe al şaselea?

Sunt multe familii de tineri care nu reuşesc să aibe un copil, şi lor de obicei le dă Dumnezeu gândul cel bun de a adopta. Un părinte spunea că aşa rânduieşte Dumnezeu să nu dea viaţă în pântecele unor femei, ca să se mai pricopsească şi cei orfani cu părinţi. Florin îmi spunea de colega lui care a înfiat o fetiţa împreună cu soţul ei şi la puţin timp a rămas şi însărcinată.

Nimic nu e întâmplător! Nici faptul că unele femei nu rămân însărcinate mult timp, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Au fost tineri care au trăit în concubinaj o perioadă îndelungată şi n-au putut avea un copil, iar după ce s-au cununat imediat le-a dăruit Dumnezeu un bebeluş.

Nu cred că putem conştientiza ce mare e răsplata celor ce adoptă un copil. Înfierea e o binecuvântare pentru copil cât şi pentru părinţi, toţi găsindu-şi împlinirea atunci când se unesc în iubire. Copiii din orfelinate ar putea fi la fel frumoşi, educaţi, şi curaţi ca toţi copiii din lume, doar să li se ofere o şansă.

Moise, a fost abandonat de mama lui de frica de a nu fi omorât de Faraon, care dăduse ordin ca toţi copiii de parte bărbătească să fie aruncaţi în Nil. Faraon se temea de creşterea îngrijorătoare pe care o avea poporul lui Israel în pământul Egiptului. Pus într-un coş uns cu smoală şi plutind pe apele Nilului Moise a fost adopotat şi crescut chiar de fiica lui Faraon. Primind o asemenea şansă de a trăi, Moise educat la curtea regală se răzvrăteşte tocmai împotriva celui care l-a crescut. Prin Moise începe istoria extraordinară a poporului ales de Dumnezeu, din care urma să iasă Mântuitorul tuturor neamurilor.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise n-ar fi fost adoptat... numai Dumnezeu ştie!

Cine înfiază un copil se aseamănă lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toţi oamenii prin Duhul Sfânt în marea familie a Bisericii.

Căci câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rm. 8, 14-15)

(Claudiu)

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Fragmente din România reală /1/ – Avorturi forţate în centrele de plasament

Foto: Ioana Rusnac

Alexandra Nadane

În primul număr al revistei „Pentru viaţă” a apărut un articol cu titlul „În România se fac avorturi forţate”. Unii dintre cititori au considerat că este o exagerare: ”Cum să se facă avorturi forțate când România este o țară liberă și democrată?” Din păcat, situaţia descrisă acolo nu este reprezentativă decât pentru o parte din avorturile forțate din țara noastră. Din acest motiv am hotărât publicarea unei serii de articole despre rănile României reale, o Românie pe care nu o cunoaştem, o ignorăm sau chiar ne gândim că nu poate arăta chiar aşa de rău.

Ştiu că de multe ori s-au spus multe lucruri negative despre România şi nu s-au oferit soluţii, rezultatul fiind o lamentare inutilă sau renunţarea de a face ceva pozitiv. Nu doresc să continui astfel de informări ineficiente. Rostul acestei serii de articole este să conştientizăm câteva adevăruri incomode, pe care majoritatea nu le cunoaștem, și să căutăm împreună portiţe de ieşire. Iar dacă nu vom găsi soluții concrete, măcar să luăm atitudine, pentru că așa se va produce schimbarea, în timp.

Revenind la afirmația de mai sus, o întăresc cu toată fermitatea: „DA! În România se fac avorturi forţate”.

Sunt părinţi care îşi duc copiii pe sus în cabinetul ginecologic, cu speranţa că viitorul fetei lor va fi unul fericit şi lipsit de probleme. Efectele sunt de multe ori tragice: adolescentele sunt afectate emoţional pentru toată viaţa, mai ales când ele sunt conştiente de ceea ce sunt obligate să facă și ar dori din tot sufletul să nască acel copil.

Dacă aceasta se întâmplă în familii în care părinții își iubesc copiii, gândiți-vă ce se întâmplă cu fetele însărcinate care nu se află într-o familie iubitoare!

În centrele de plasament, de pildă, avortul este văzut ca fiind cea mai bună soluţie pentru ca totul să rămână ascuns de structurile superioare, iar responsabilii locali să nu aibă probleme.

Când intri în majoritatea centrelor de plasament de stat te izbeşti de durere. Te întâmpină feţe triste, vezi copii care dorm pe scaune sau adorm în braţele tale, în timp ce vorbesc cu tine, datorită efectelor bromurii pe care tocmai au primit-o ca „tratament”. Centrul e unul dintre puţinele locuri în care există medicamente pentru durerea sufletului, pentru lipsa de dragoste, chiar şi pentru dorinţa de a te juca mai mult.

Zilele trecute m-am dus într-un centru pe care îl cunosc de mai mulți ani, după ce am aflat că o adolescentă a rămas însărcinată şi a decis să păstreze copilul, iar cei de la centru au ameninţat-o că o vor da afară dacă își menţine decizia. Cu câteva zile înainte discutasem cu ea despre ce ar face într-o asemenea situaţie, pe atunci ipotetică, şi mi-a spus că îşi doreşte un copil şi că va face tot ce îi stă în putinţă ca să-i fie bine. Acum lucrurile arătau cu totul altfel. În ziua următoare avea programare la avort. O convinseseră să-şi schimbe atitudinea.

Am stat de vorbă cu ea. Era liniştită şi împăcată. Mi-a spus că cei din conducerea centrului au ameninţat-o că o vor da afară, dar că ea îşi doreşte să păstreze copilul şi îşi asumă orice consecință a acestei decizii.

Am stat apoi de vorbă cu cei din conducerea centrului. Le-am spus de la bun început că reprezint o asociaţie care protejează drepturile adolescentelor însărcinate, că am aflat de cazul fetei şi că vom face tot posibilul să o sprijinim, chiar şi juridic dacă va fi nevoie, pentru că ceea ce fac ei se numeşte hărţuire. Când şi-au dat seama că situaţia poate ajunge uşor în faţa opiniei publice, ceea ce le-ar fi adus greutăți, au adoptat o atitudine cooperantă, spunând că sunt cu adevărat interesaţi să o sprijine şi că vor face tot ce le stă în putinţă, însă din punct de vedere legal trebuie să părăsească centrul. Mai târziu au chemat-o pe tânăra în cauză, i-au vorbit foarte frumos şi i-au spus că îi respectă decizia.

Cu siguranţă este o diferenţă între a-i spune fetei însărcinate că nu poate rămâne în centru cu copilul, conform normelor legale, şi ameninţarea că va fi dată afară. S-ar putea spune că nu au făcut decât să o informeze cu privire la prevederile legii, dar în realitate este vorba de o interpretare în sens abuziv, pentru că au folosit legea cu viclenie pentru a-şi ascunde interesului lor, primordial, în spatele prevederilor legale privind interesul celorlalți copii din centru.

Problema părea a fi rezolvată. Când am ieşit, cineva mi-a arătat încă două fete însărcinate. Una dintre ele intenţiona să facă avort în cel mai scurt timp, motivând că nu vrea ca acest copil să aibă parte de ce a avut ea până atunci. Cealaltă prefera să păstreze copilul, luptându-se cu presiunea din partea responsabililor centrului. Dar asta nu era totul. Realitatea este că foarte multe dintre fetele trecute de 15 ani din acel centru făcuseră cel puţin un avort, iar unele practicau prostituţia. Iar avortul era soluția pentru ca problemele să nu iasă la suprafață…

Concluzia despre avorturile în centrele de plasament? Dreptul la alegere, atât de invocat, este total inexistent în astfel de situaţii. Practic nu există alegere: ori faci avort, ori pleci pe stradă cu copilul, minoră, fără serviciu, fără casă, fără mâncare, fără nimic din ce ai nevoie tu, ca mamă, și copilul. După avort, fetelor le rămâne doar disperarea şi speranţa că într-o zi poate va fi altfel. Situaţii asemănătoare celei de mai sus se întâmplă probabil în multe centre de plasament, dar puţine fete au curajul să spună ceva.

Concluzia despre noi, cei din afara centrului, a venit și ea, îndată. Înainte să plec m-am întâlnit cu un copil pe care nu l-am mai văzut demult. După ce l-am strâns tare în braţe, pentru că mi-e foarte drag, m-a întrebat: „Alexandra, nu vrei să vii să lucrezi la noi? Sau nu neapărat aici, ci în oricare alt centru, pentru că m-aş muta oriunde, dar numai să fii tu acolo!”. Făcusem, cu câțiva ani în urmă, ca membră a unei organizaţii de tineret, voluntariat la acel centru.

Personalul centrului mi-a spus că, în perioada în care studenții făceau voluntariat, copiii aveau mai puține probleme. Mi-am amintit că cineva mi-a explicat odată că adolescenții se aruncă în cele mai periculoase relații, inclusiv sexuale, tocmai datorită lipsei de afecțiune reală. Se leagă lucrurile.

Poate că așa arată unul din elementele soluției în cazul avorturilor din centrele de plasament: voluntari care să ofere ceea ce personalul nu reușește. Prin aceasta nu acuz pe cei de acolo, căci cine știe câtă dragoste au oferit și cât au încercat să fie bine. Dar uzura cotidiană își spune cuvântul în timp. Și, de fapt, copiii de acolo nu sunt în mai mare măsură ai lor decât sunt ai noștri. Faptul că ei au un salariu nu ne scuteşte pe noi de responsabilitate. Aceşti copii, aceşti tineri ne vor aproape de ei, să-i ascultăm, să-i sprijinim, să le spunem un cuvânt bun şi uneori să-i îmbrăţişăm. Nu credeţi?

Acest fragment din România reală l-am scris pentru noi, cei din afara centrelor de plasament, care putem să fim alături de cei aflați acolo. Cu siguranță ar scădea numărul avorturilor forțate din centrele de plasament dacă dumneavoastră, cititorule, și prietenii dumneavoastră ați deveni prietenii unui centru de plasament!

Trebuie să mai spun că această cunoștință face parte dintr-o familie de 5 copii, romi, din care o parte sunt în centrul de plasament, iar o parte stau într-o casă părăsită în cele mai grele condiţii şi fără garanţia că în ziua următoare au ce să mănânce. Fratele cel mai mic ar fi trebuit să fie clasa a doua şi nu s-a dus deloc până acum. O altă soră care are 14 ani s-a apucat de prostituţie.

Cândva le-am propus să meargă cu toții într-un așezământ din provincie, unde există o masă caldă, au loc de dormit, pot merge la școală. Răspunsul lor a fost negativ. Într-un fel îi înţeleg. Prietenii, colegii şi puţinii oameni pe care îi ştiu sunt în București.

Am scris și această parte a istoriei lor pentru a fi cinstită - răul nu cuprinde doar pe unii ci, în diferite moduri, ne încearcă pe toți. Când este lângă noi, să nu ne iluzionăm că nu va ajunge și la noi. La aceste fragmente vizibile cred că soluția ar fi să facem binele împreună.