(Partea întâi –
articol în două părţi)
Un consilier spune că părinţii cad
deseori în capcana dorinţei de a asigura prea multe copiilor.
V-aţi gândit vreodată că s-ar putea
ca toate eforturile dumneavoastră de a-i asigura copilului o bază solidă de
plecare în viaţă să îi submineze şansele de succes? V-aţi gândit vreodată că
prea multe lucruri bune – lecţii, jucării, posibilităţi de alegere – ar putea
avea efect invers, creându-i un dezavantaj?
Kim John Payne, un consilier
familial, autor de succes şi doctor în educaţie, declară că acest lucru se
întâmplă azi în creşterea copiilor. Există copii care, ca rezultat, alunecă în
anxietate, ADHD sau către comportamente abuzive.
Într-un interviu acordat IMFC, Payne
prezintă problema: părinţii, animaţi de o dorinţă fierbinte să le asigure
copiilor totul, cad în capcana lui “prea mult”. Până nu demult, problema
părinţilor era să poată asigura destule copiilor lor.
Orice părinte speră să poată elibera
întregul potenţial al copilului. Părinţii cumpără jucării şi cărţi cu
nemiluita, îşi înscriu copiii la cursuri suplimentare pentru a le asigura cât
se poate de multă învăţare, îmbogăţire şi experienţă. Toate acestea sfârşesc
rapid prin a pune piedici dezvoltării, distrag atenţia copilului, îi blochează
creativitatea, îi solicită prea mult rezistenţa şi chiar ajung să îi submineze
sentimentul de siguranţă.
Prea mult, prea de
mic
Payne descrie cei patru stâlpi ai
“religiei Prea Mult” din viaţa copiilor: prea multe lucruri, prea multe
alegeri, prea multă informaţie, viteză prea mare.
Credinţa actuală e
că dacă un lucru educă sau îmbogăţeşte sufleteşte, mai multe lucruri de acelaşi
fel trebuie să fie şi mai bine, nu? Dar Payne avertizează: cantitatea este la
fel de importantă ca şi calitatea, iar “mai mult” nu înseamă întotdeauna “mai
bine”.
El compară tentaţia îmbogăţirii
peste măsură a mediului cu alimentaţia excesivă: “La fel cum începem să fim
atenţi la alimentaţie, ar trebui să fim la fel de atenţi la ceea ce se întâmplă
într-o zi din viaţa copiilor noştri”.
Prea multe lucruri, informaţii şi ocupaţii
pot copleşi copilul. Rezultatul va fi neplăcut în multe feluri, depinzând de
personalitatea încă în formare. Payne subliniază ideea că fiecare copil are
ceea ce el numeşte “capricii”, care însă sunt în acelaşi timp şi daruri. El
avertizează asupra faptului că presiunea tăcută dar continuă a lui “prea mult”
poate transforma aceste capricii în tulburări. De exemplu, un copil activ poate
deveni hiperactiv, un copil visător îşi poate pierde atenţia sau un copil
ordonat poate deveni rigid, compulsiv.
Războiul nostru cu
copilăria
Problema, după Payne, este războiul
nedeclarat împotriva copilăriei. Şi dacă expresia vi se pare uşor prea
dramatică, luaţi-i în considerare experienţa proprie.
Kim John Payne a călătorit prin
lume, tratând copiii din taberele de refugiaţi. A observat, şocat, o mulţime de
similarităţi între copiii de acolo şi copiii care îi veneau la cabinetul său
din Anglia. De-a lungul multor ani i-a devenit clar că unii copii, provenind
din familii înstărite, care aveau vieţi perfect sigure şi îndestulate, se
comportau de manieră similară celor din partea opusă a globului pământesc, din
zonele de război.
Copiii din taberele de refugiaţi
aveau simptomele sindromului de stres post-traumatic, declară Payne.
“Aceşti copii erau iritabili,
nervoşi şi super-atenţi, temându-se de orice era nou şi necunoscut. Mulţi îşi
creaseră mici ritualuri foarte elaborate pentru sarcinile zilnice, precum
moduri complexe, foarte specifice de a străbate drumurile din tabără şi despre
care îşi închipuiau cumva că măresc gradul de siguranţă. Nu aveau încredere în
relaţiile noi, cu adulţi sau alţi copii deopotrivă, şi destui “aveau fitilul
foarte scurt” încă de aceste vârste fragede”.
Payne spune că principala deosebire
între cele două grupuri era doar faptul că, în Anglia, copiii erau în
siguranţă. Dar din punct de vedere mintal şi ei trăiau într-un teatru de
război, unde aveau nevoie de strategii de rezistenţă pentru a se simţi în
siguranţă.
Cum se explică
faptul că un copil din vest, bine îngrijit, pare a trăi ca într-un teatru de
război?
Payne explică: “Din cauza temerilor,
ambiţiei, hotărârii părinţilor şi a ritmului de viaţă foarte rapid, aceşti
copii s-au străduit să îşi definească propriile limite, propria zonă de
securitate în moduri şi prin comportamente care, în cele din urmă, nu s-au
dovedit viabile.”
Aceşti copii suferă de ceea ce Payne
numeşte “reacţie la stres cumulativ”. Deşi nu au suferit vreo traumă ca atare,
ei sunt victime ale stresurilor mici, precum picătura chinezească, pe care nu
le-au putut prelucra sau opri.
În Anglia, Canada şi în tot restul
lumii noi, oamenii, ne protejăm fizic copiii mai mult ca oricând. Avem legi cu
privire la scaunele auto pentru copii şi am interzis toboganele. Mintal, însă,
îi aruncăm în roluri de adult cu agende de adult. Incapabili să controleze
torentele de informaţii şi de aşteptări care se revarsă peste ei, copiii caută
alte aspecte ale vieţii lor pe care să le poată totuşi controla.
În interviu, Payne
explică legătura dintre ritmul frenetic de astăzi şi răspândirea violenţei
între copii:
Când vezi un copil reacţionând la
“noua normalitate” în moduri care amintesc de PTSD, ceea ce eu descriu drept
reacţie la stres cumulativ, ce vezi de fapt este un copil supra-preocupat de
control, un copil care încearcă cu disperare să îşi controleze mediul pentru că
el simte că viaţa lui are un ritm pe care nu-l poate controla. Astfel încât
încearcă să supra-controleze pe alţii. Supra-controlul este doar un alt cuvânt
pentru violenţa între copii (bullying).
El recomandă acelaşi proces de simplificare
atât pentru victimele cât şi pentru agresorii implicaţi în violenţe de tip
bullying. Simplificarea vieţii ajută agresorii să simtă că exercită mai mult
control, iar pe victime le ajută să devină mai rezistente emoţional.
Respingerea “noului
normal”
Efectele obiceiului de a da prea
multe copiilor sunt din ce în ce mai des întâlnite. Ne temem că copiii noşti
pot rămâne în urmă. Nu vrem să ratăm oportunităţi sau talente, aşa că îi
înscriem la tot felul de activităţi – sport, muzică, arte marţiale, arte
vizuale. Le umplem camerele de cărţi, jucării, aparatură şi le umplem timpul cu
lecţii, informaţii, experienţe. Îi transportăm de la o activitate la alta, în
tot acest timp întrebându-ne cum de a ajuns viaţa aşa nebună.
Când, într-un
final, ne oprim epuizaţi şi privim în jur vedem acelaşi lucru la toţi prietenii
şi ajungem la concluzia că e normal.
Există o cale mai bună. Când un
copil este prea ocupat, când primeşte prea multe lucruri şi prea multe
informaţii, el este lipsit de un timp de care are nevoie pentru a-şi explora
lumea exterioară şi pe cea interioară încă în formare. Dacă un copil are o
mulţime de jucării sau cărţi nu mai examinează pe niciuna în profunzime. Jocul
şi învăţarea rămân superficiale. Le lipseşte spaţiul şi plictiseala necesare pentru
reflecţie şi creativitate. În acelaşi timp, nici una dintre jucării nu pare a
satisface copilul, care caută mereu altceva – altceva ce nu are acum.
Creşterea cu simplitate a copiilor
presupune ca părinţii să cumpere mai puţine jucării, pentru a facilita un
angajament mai profund al copilului cu ele. Copiii au nevoie de timp şi spaţiu
fizic pentru a se juca şi a-şi dezvolta imaginaţia.
O altă recomandare este ca părinţii
să permită copilului să aibă timpi neocupaţi de-a lungul zilei, timpi de care e
nevoie pentru reîncărcare şi creştere. Acest tip de timp, ca şi somnul, are un
rol vital pentru dezvoltarea copilului, dându-i spaţiul necesar pentru a
prelucra emoţiile şi pentru a-şi dezvolta propria persoană.
Cea mai bună
pregătire pentru o lume în schimbare
Unii pot crede – greşit – că Payne
ar spera să întoarcă roata timpului înapoi la epoci trecute, în încercarea de a
opri ritmul actual al vieţii. În realitate, el nu propune încetinire, ci doar o
filtrare a ocupaţiilor nenecesare. În interviu, Payne a spus că acest mod de
creştere a copiilor este de fapt cel mai bun mod de a pregăti copiii pentru o
viaţă în care vor trebui să fie creativi, inovativi şi adaptabili. Şi trecerea
prin mai multe locuri de muncă înseamnă că vor trebui să aibă propriile motivaţii
interioare.
Părinţii cred că printr-un număr
mare de activităţi oferă copilului un start lansat. Eu spun că acest
start – şi pregătirea lor pentru viitor – le este asigurat de timpii
neocupaţi, astfel încât să devină auto-motivaţi, fără a se lăsa în baza
programului sau a activităţilor programate. Părinţii pot oferi copiilor darul
plictiselii, prin plictiseală aceştia devenind auto-motivaţi. Educaţia cu
simplitate este un proces orientat spre viitor, spre deosebire de stilul actual
rapid şi supra-aglomerat prin care, fără să vrea, părinţii îşi cresc copiii
pentru o lume deja trecută.
Ceea ce spune Payne este susţinut de
un studiu recent în privinţa sportului la copii. Acesta a relevat că există o
corelaţie strânsă între timpul petrecut în activităţi sportive organizate şi o
creativitate scăzută la vârsta adultă. Contrar, timpul petrecut în activităţi
sportive ne-organizate este corelat cu creativitate crescută la vârstă
adultă. Nu sportul în sine scade creativitatea, ci lipsa de timp neocupat.
Numai două ore pe săptămână de timp neocupat au ca rezultat o creativitate
peste medie la copii.
Co-autor la studiului, Matthew
Bowers oferă o posibilă explicaţie: “Sportul ne-organizat, desfăşurat în medii
ne-structurate, nesupravegheate, asigură multe dintre elementele legate strâns
de dezvoltarea benefică a copiilor. Acest tip de medii le oferă libertatea de a
decide, de a face regulile, de a soluţiona probleme şi de a rezolva conflictele
sociale pe căile proprii”.
Cea mai importantă lecţie este
importanţa echilibrului – parte esenţială a educaţiei prin simplitate. Copiii
au mult de câştigat dacă părinţii echilibrează activităţile programate şi
timpul liber şi elimină inundaţia lui “prea mult”.
Acest echilibru este
absolut necesar dacă vrem să protejăm copilăria, astfel încât procesul complex
de dezvoltare să se poată desfăşura complet.
În partea a doua a
acestui articol vom vedea care sunt cele patru zone în care Payne susţine
simplificarea şi cum anume pot face părinţii acest lucru.
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză,
franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa
provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea
unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în
limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.
De asemenea, căutăm
corespondent voluntar pentru Republica Moldova.
