Marina Dumitrescu
La
ora actuală, 14 state din lume au legiferat căsătoria între persoane de același
sex, majoritatea incluzând, cum se spune, „dreptul la copil“.
Dacă
am fi în situația de a-i explica unui copil oricât de isteț din cine este
alcătuită familia magnificului Elton John nu ar fi deloc ușor. Pe cât de
limpede am putea descrie strălucita carieră a unui muzician pop intrat deja în
istorie, inconfundabil încă de la primele acorduri ale unor hituri eterne precum
Nikita, Candle in the Wind sau Sacrifice, pe atât de complicată s-ar dovedi
sarcina de a explica pe scurt, unui outsider, statutul socio-parental al
artistului.
Ar trebui, bunăoară, precizat din start că familia sa e compusă din
patru persoane de sex masculin. Doi tați și doi fii. Sau, mai exact, un
tată-tată ( Elton J.) și un tată-mamă (David F.) - așa cum se specifică,
pare-se, în actele de naștere ale micuților. Apoi ar fi de menționat că primul
părinte are 65 de ani, celălalt 50, iar urmașii Zacharay și Elijah – 3 ani și
respectiv 3 luni. Dar unde e mama adevărată? Cu o astfel de întrebare lucrurile se încurcă
mai mult, întrucât mama există, dar... e secretă și, conform unui contract
semnat cu cei doi tați, ea se angajează ca, după ce a purtat în pântec și a dat
viață bebelușilor, să nu pretindă să-i mai vadă.
De aici încolo, ar fi și mai
greu de înțeles faptul că procrearea prin aportul unei terțe persoane s-a făcut
nu doar pe bază de contract, dar și contra cost: circa 20.000 de euro pentru
primul copil; circa 23.000 de euro pentru al doilea. Cum să justifici că un pui
de om poate avea un preț, ca o marfă? Sau că respectivii „tați“ nici nu ar fi
putut plăti mai mult, chiar să fi vrut, deoarece Center for Surrogate Parenting
din California (care a patronat acțiunea) impune tarife fixe obligatorii...
pentru a descuraja specula!
Povestea
familiei Elton John este în felul ei exemplară. În 2005, „ceremonia civilă“
amplu mediatizată prin care legendarul cântăreț oficializa relația cu partenerul
său relansa pe scară largă dezbaterea privind căsătoriile între persoane de același
sex. Câțiva ani mai târziu, tot ca efect al popularității, același cuplu
celebru spărgea gheața în chestiunea sensibilă a dreptului de a fi părinți,
pentru partenerii de gen identic.
Exercitarea maximalistă a acestui drept a
generat, în cazul lor, o familie unisex, sporind astfel caracterul paradigmatic
al unei povești care nu avea cum să rămână un fapt privat. Din 2005, timpul nu
s-a scurs degeaba. La ora actuală, 14 state din lume au legiferat căsătoria între
persoane de același sex, majoritatea incluzând, cum se spune, „dreptul la
copil“. Dincolo însă de legislații, mai interesantă este amploarea pe care o ia
modelul „eltonian“ în societatea de consum, plictisită de tradiție și disperată
să inoveze noi permutări existențiale.
Pretenția
de a instituționaliza un nou concept de familie reprezintă singurul argument
real pentru o analiză publică a statutului cuplurilor homosexuale. Până în
acest punct, libertatea democratic garantată oricui de a opta pentru formula de
viață privată dorită anulează tentația moralizatoare, din simplul motiv că
fiecare persoană își gestionează cum crede propria conștiință sau raportul cu
Dumnezeu. Așa-numitul „drept la copil“, în schimb, marchează granița între
morală și bioetică. Faptul că doi bărbați sau două femei (de ce nu chiar mai
mulți?!) decid să trăiască marital poate contraria, la o adică, principiile
religioase sau educaționale ale unuia sau altuia, dar nu poate în niciun caz fi
incriminat ca atare și nici penalizat altfel decât orice derapaj de la bunul
simț al unui heterosexual. Când însă participanții la o relație intimă dau
peste cap etica vieții, contestând premisele ontologice ale venirii pe lume,
oricine e îndreptățit să protesteze sau să comenteze, în aceeași deplină
libertate de cuget.
Domeniul tot mai invocat al bioeticii convinge tocmai prin
finețea delimitărilor pe care le propune, atunci când e pusă în dubiu viața ca
perpetuare a Creației. Un tip de „afront“ care nu vine doar dinspre homosexuali,
ci și dinspre heterosexuali - fie că se intitulează avort, mamă-surogat, fecundare
in vitro sau pruncucidere. Se va spune: dar copiii izvorâți din violuri? Dar
nou-născuții abandonați? Dar părinții divorțați? E limpede că nimeni nu va
putea contesta nici suferințele, nici devierile, nici accidentele existențiale
care pun la încercare soarta omului din toate timpurile. Dacă, însă,
întâmplările nefericite sunt în general forme de destin, cu care de altfel ne
luptăm din greu, zămislirea prin procură sau adopția în homocupluri sunt acte
deliberate, programatice, care modifică fundamentele vieții, pretinzând
totodată acceptare unanimă. E de la sine înțeles că nu putem avea ceva contra
fericirii familiei Elton John. Însă radicalismul obținerii ei este profund
discutabil.
Reluând
paradigma „eltoniană“ - doi tați, doi fii, o mamă-surogat anonimă -, constatăm
că dreptul la copil (deși nestipulat încă prin lege, în Marea Britanie!) e
adjudecat de facto și satisfăcut sută la sută. Cum rămâne însă cu dreptul copilului?
Cine îi poate obliga pe micuții Zacharay și Elijah să aibă (contra firii) doi
tați care le-ar putea fi bunici și nicio mamă? Nimeni... și totuși, acest lucru
se petrece. Lipsa de viziune pe termen lung a celor implicați în asemenea
loterii socio-umane mult prea ambițioase ignoră posibilul efect bumerang de
peste 15-20 de ani, când copiii familiilor gay de azi vor deveni persoane
conștiente. Viitor proxim, care merită anticipat printr-un minim efort de
imaginație.
Fără
a cădea în prejudecată, e suficient să proiectăm în viitor câteva posibile scenarii,
ignorate azi cu superbie, ca și cum ar fi existat vreodată acțiune umană
nepândită de „hybris“. Adopțiile de copii sau procrearea prin terțe mijloace
în cuplurile homosexuale fiind fără precedent, ar trebui așteptată cu
îngrijorare întâia generație maturizată a acestor vlăstare, pentru a aprecia
corect consecințele. Din perspectiva actuală, cel mai evident risc pe termen
mediu este criza identitară sau existențială, în adolescență sau tinerețe, când
copilul a doi tați sau a două mame nu va înțelege al cui este de fapt. Sau,
aflând sofisticatul alambic din care provine, va recurge la atitudini
extreme...
Altă
sursă de tensiune o poate reprezenta momentul opțiunilor sexuale, în cazul când
părinții gay s-ar vedea contrariați de aplecarea heterosexuală a progeniturii.
Ce discordii familiale și vindicte simbolice ar apărea! Dar dacă o mamă-surogat,
zguduită chiar și tardiv de propria conștiință, pornește în căutarea copilului
procreat contra cost și, găsindu-l, răstoarnă toate calculele reci din urmă cu
10-15 ani? Ce contract, oricât de legal, va putea stăvili răzvrătirea
instinctului matern? Niciunul. Dimpotrivă, nodul oedipian în astfel de situații
ar putea declanșa reale tragedii.
Mai există însă un aspect bioetic esențial
care privește nu viitorul, ci chiar prezentul „concepției“ din această gamă.
Există deja cazuri de mame-surogat care află că poartă un făt cu malformații,
refuzat de comanditari, și care le propulsează într-o dilemă nebănuită,
agravată de supralicitarea pecuniară, de astă dată nu pentru a naște, ci,
dimpotrivă, pentru... a avorta! Atingând palierul procentelor, ce ar fi să ne
închipuim o lume în care minoritatea de azi a familiilor gay ar deveni
preponderentă și unde „eșanjismul“ posturilor ar fi teoretic nelimitat: eu,
tată biologic, cu mamă-surogat a unui copil, tu, tată biologic al altui copil,
cu altă mamă-surogat. Eu, mamă-mamă cu un tată necunoscut al unui copil, tu, mamă-tată
de facto. Frați de mamă secretă și de tați diferiți sau frați de tată donator,
cu mame diferite - și așa mai departe. Riscul de a îngroșa unele tușe este,
cred, justificat de avertismentul metaforic al ucenicului vrăjitor din poemul
lui Goethe. „Duhurile tale / Doamne-și fac de cap / Le-am chemat și acuma / nu
mai pot să scap!“
Deplasarea
semantică de la pederastia antichității la homosexualitatea societății
postmoderne implică în primul rând o mutație culturală și abia apoi una de
cutumă socială. „Dragostea pentru băieți“ ca aspirație către uniunea ideală,
inițiatică, între maestru și ucenic nu găsea în sexualitate rațiunea de a fi și
nu a pus niciodată în discuție matrimoniul, ca fundament al procreației.
Idolatrizarea plăcerii, în epoca noastră hedonistă, marginalizează în schimb
miza culturală, în favoarea unei bunăstări pasagere destul de meschine, fără a
ezita să pună în discuție întreg edificiul tradiției. Adică structura de
rezistență a lumii în care trăim.
Sursă: Revista 22
0 comments:
Trimiteți un comentariu