Duminica Rusaliilor

APOSTOLUL

Fapte 2, 1-11;

În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

Ioan 7, 37-53; 8, 12;

În ziua cea de pe urmă - ziua cea mare a praznicului – a şezut Iisus între ei şi a grăit cu glas mare, zicând: cui îi este sete, să vină la Mine şi să bea. Celui ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis despre Duhul pe Care aveau să-l primească cei ce cred într-Însul. Pentru că până atunci Duhul nu fusese dat, căci Iisus încă nu se preamărise.

Deci mulţimi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: cu adevărat Acesta este Proorocul. Alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: oare, din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos are să vină din neamul lui David şi din oraşul Betleem, de unde a fost David? Şi astfel s-a făcut dezbinare în popor pentru El; iar unii dintr-înşii voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâina pe Dânsul.

Deci servitorii templului au venit la căpeteniile preoţilor şi la farisei. Aceştia i-au întrebat: de ce nu L-aţi adus? Dar servitorii au răspuns: niciodată nu a grăit vreun om, ca Omul Acesta. Atunci fariseii le-au zis: nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar gloata aceasta, care nu ştie legea, este blestemată! Atunci Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus şi care era unul dintre ei, le-a zis: oare legea noastră osândeşte pe om fără să-l asculte mai întâi şi fără să ştie ce a făcut? Dar ei au răspuns şi i-au zis: nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu s-a ridicat. Şi s-a dus fiecare la casa sa.

Deci iarăşi le-a vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel care-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Iarăşi praznic şi iarăşi sărbătoare, şi iarăşi Biserica se laudă cu mulţimea fiilor ei. Dar ce folos este din iubirea de fii, când numai la sărbători, iar nu totdeauna vedem feţele cele dorite ale fiilor, ca şi cum ar avea cineva o haină frumoasă şi nu i-ar fi îngăduit s-o poarte totdeauna. Haina Bisericii este mulţimea celor ce vin, precum şi proorocul de demult a vorbit despre Biserică, zicând: „Şi pe toţi aceştia îi vei pune împrejurul tău, ea o cunună de mire şi ca o podoabă de mireasă” (Is. 29, 18).

Deci precum o femeie înţeleaptă şi de bun neam, este cu bună cuviinţă, tot având haine decente, aşa şi Biserica astăzi se arată mai luminoasă, fiind îmbrăcată cu mulţimea trupurilor voastre, ea şi cu o haină potrivită. Că astăzi, nici o parte a ei nu este cu putinţă a se vedea goală, precum în zilele trecute. Dar pricinuitori ai goliciunii ei sunt cei ce numai astăzi au venit, cei ce nu totdeauna acopere pe maica lor. Iar cum că nu mică este pedeapsa a lăsa goală pe mama sa, să ne aducem aminte de o veche istorie, de cel ce a văzut gol pe tatăl său şi a fost pedepsit pentru aceasta (Fac. 9, 22), cu toate că nu acela a dezgolit pe tatăl său, ci numai l-a văzut gol.

Vezi deci cum numai pentru aceasta n-a scăpat de pedeapsă. Cu atât mai mult, cei ce au venit numai astăzi, nu numai că văd goală pe maica lor, ci o şi dezgolesc pe ea. Iar dacă cel ce a văzut goliciunea nu a scăpat de pedeapsă, cei ce o dezgolesc, de care pedeapsă vor fi vrednici ? Acestea le zic nu voind să vă prihănesc, ci ca să fugim de pedeapsă, să fugim de blestemul lui Ham, să urmăm dragostei lui Sim şi lui Iafet şi să acoperim şi noi pururea pe maica noastră.

A se înfăţişa numai de trei ori pe an înaintea lui Dumnezeu este o socoteala iudaicească. Căci către aceia s-a zis : „în trei vremi ale anului te vei arăta înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Ieş. 23, 17). Iar noi totdeauna voieşte Dumnezeu să ne arătăm înaintea Lui. La aceia, depărtările locurilor au făcut să fie numai atâtea adunări, că numai într-un loc era atunci permisă închinarea. Pentru aceasta şi timpurile adunărilor şi a venirilor lor erau puţine. Şi fiindcă numai în Ierusalim, iar nu în altă parte, trebuiau să se închine, pentru aceasta a poruncit ca numai de trei ori într-un an să se arate înaintea lui Dumnezeu, îndreptându-i la aceasta lungimea căii. Citește mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Când se seamănă sămânţa, puterea căldurii şi a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă  crească.

Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină că să-l facă puternic şi să-şi întărească rădăcina.

Când gospodarul îşi construieşte casa, el cauta puterea rugăciunii, ca să-i sfinţească casa.

“Dacă însetează cineva”, a strigat Domnul, “să vină la Mine şi să bea”.

În Ierusalimul cel deşert, era greu să găseşti apă pentru mulţimile de oameni obişnuiţi. Sacagiii cărau apa de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete şi apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobiliţele lor grele cu apa din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situaţia că era ziua cea din urmă, şi Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovniceşti oamenilor cu inimi învârtoşate, şi ca să le dea lor băutura duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Şi El Se gândeşte acum la aceeaşi apă dătătoare de viaţă, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: “să vină la Mine şi să bea!”

“Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.)

Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinţei în El. El a făgăduit răsplata numai celor care au o credinţă în El, şi asta înseamnă numai precum “a scris Scriptura”.

Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toţi proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul.

Ilie şi Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu şi înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbeşte despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veşnicie şi din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie.

Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credinţa în El, spunând: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credinţă. Când cârmuitorii şi cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătura prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură şi le-a povestit citând din Sfânta Scriptură ca Mesia cel aşteptat nu era numai Fiul lui David ci şi Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45).

Voia lui este să se creadă în El că în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima.

În afară de El, credinţa este deşartă, nădejdea este deşartă şi iubirea este fără de folos. Citește mai mult...

*

Sf. Luca al Crimeii:

Dacă n-ar fi însufleţit Duhul Sfânt toată natura, organică şi anorganică, n-ar fi putut exista lumea creată cu toată măreţia ei, aşa cum se prezintă ea în fața privirii noastre. Nu trebuie să admitem ipoteza conform căreia lumea nu ar fi creată de Dumnezeu. Lumea a fost creată prin revărsarea dragostei lui Dumnezeu, iar dragostea lui Dumnezeu este ceea ce se numeşte energie duhovnicească. Totul este creat şi se mişcă prin dragostea lui Dumnezeu, prin dragostea Duhului, în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum spunea Apostolul Pavel în Areopagul din Atena. Totul trăieşte, totul se mişcă, totul se însufleţeşte prin Duhul Sfânt, fiindcă El „pretutindenea este şi toate le împlineşte“.

V-aţi gândit vreodată ce însemnătate are pentru noi şi pentru întreaga natură acea minunată frumuseţe a lui Dumnezeu care străluceşte în toată lumea? De unde este frumuseţea? De ce există frumuseţea? Putem noi oare să gândim că frumuseţea are numai un scop practic, utilitar? Putem oare să spunem că masculii păsărilor, care au un penaj colorat şi care cântă atât de frumos, dispun de această frumuseţe numai pentru ca să atragă femelele? Sigur că nu!

Oare putem să gândim că florile care ne mângâie privirea strălucesc de frumuseţe doar ca să atragă cu culorile şi mirosurile insectele pentru polenizare? Sigur că nu! Frumuseţea străluceşte în toată lumea, şi Dumnezeu ne-o arată chiar şi în cele mai gingaşe, în cele mai slabe fiinţe. N-aţi văzut niciodată ce frumuseţe delicată, blândă, curată emană petalele şi corolele florilor de nu-mă-uita, toporaşi, albăstrele şi nenumărate altele? N-aţi simţit câtă curăţie şi frumuseţe se află în aceste mici creaţii ale lui Dumnezeu? Nu v-aţi gândit că aceste floricele ale lui Dumnezeu ne învaţă curăţia şi blândeţea, de care ele sunt pline?

Nu v-aţi gândit că cerul înstelat are o influenţă duhovnicească deosebită asupra inimilor noastre prin frumuseţea cu care a fost înzestrat? Când privim acest cer înstelat nemărginit, ne ducem cu gândul la veşnicie. Când privim la stâncile puternice, abrupte, vârfurile cărora sunt ascunse de norii întunecaţi, când în zi de ploaie stăm pe ţărmul mării şi vedem cum furtuna ridică valuri uriaşe, care acoperă stâncile de pe mal, oare nu tresare inima noastră de emoţie contemplând puterea şi forţa naturii? Cât de neînsemnaţi şi de slabi ne simţim atunci! Dacă natura ascunde în sine atâta frumuseţe, forţa, putere şi propovăduieşte despre ea, atunci ce putem spune despre izvorul acestei puteri şi frumuseţi – ce putem să spunem despre Domnul Însuşi?

El este izvorul acestei frumuseţi şi puteri, El toate le pătrunde, toate le umple. Măreţia uimitoare a forţelor naturii nu este altceva decât manifestarea însufleţirii întregii naturi despre care v-am vorbit.

În tot ce ne înconjoară este prezent Duhul Sfânt. El „pretutindenea este şi toate le împlineşte“, totul este pătruns de puterea Duhului lui Dumnezeu şi de dragostea Lui.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani a spus exact ce vă spun acum, cu cuvinte foarte simple. El se referă la păgânii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, afirmând că sunt fără cuvânt de apărare, pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Citește mai mult...

*

Pr. Ioanichie Bălan:

Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără de El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.

Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. El Se arată în noi prin darurile cele sufleteşti şi trupeşti, Se proslăveşte în noi prin minuni de taină, Se propovăduieşte de noi prin cuvânt viu şi printr-o viaţă duhovnicească.

Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi mai ales ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.

Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul – comoara cea mai de preţ – să nu i se fure de vrăjmaşi.

Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său.

Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte deci în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.

Spre încheiere, vă rog încă o dată, fraţilor, să nu întristăm pe Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26). Ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.

Nimeni să nu mai zacă în întuneric, căci lumina din cer a venit. Nimeni să nu se socotească sărman pe pământ. Căci Duhul Sfânt la noi S-a pogorât. Nimeni să nu se simtă orfan, căci astăzi Biserica lui Hristos ne-a înfiat.

Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin!

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia