Gânduri de 1 decembrie

Fotograf: Andrei C.

Motto: România este patria noastrã şi a tuturor românilor. E România celor de demult şi-a celor de mai apoi. E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Într-o zi l-am întrebat pe un părinte dacă speră într-o renaştere spirituală a generaţiei tinere şi mi-a dat un răspuns neaşteptat: „Dumnezeu nu aruncă întâmplător generaţii în istorie fără să le dea un rost”.

Ziua de 1 decembrie 1918 a fost ziua unei generaţii care a făcut istorie. Noi rememorăm în fiecare an Unirea, dar Unirea este un cuvânt care depăşeşte limitele impuse de timp şi spaţiu, creează o legătură profundă între românii din toate locurile şi din toate timpurile. Aşa cum în Liturghie există o comuniune între cei prezenţi şi înaintaşii lor, moşi şi strămoşi adormiţi în dreapta credinţă, la fel şi în Unire există o forţă spirituală care străbate peste veacuri mărturisind ceea ce are mai de preţ neamul românesc: credinţa, tradiţia şi verticalitatea înaintaşilor noştri. Aceste valori au făcut parte întodeauna din viaţa şi idealurile lor, şi-au educat astfel copiii şi nepoţii, şi, când a venit momentul, le-au mărturisit cu preţul vieţii, având certitudinea faptului că  jertfa lor nu va fi în zadar.

Comunismul a încercat să distrugă această legătura dintre generaţii şi a reuşit, cel puţin în cazul acelora care consideră astăzi credinţa în idealuri ca fiind o lipsă de maturitate şi cred că nu se mai poate schimba nimic. Dar nu a reuşit şi nu va reuşi niciodată pentru aceia dintre noi care îşi vor păstra sufletul viu, ancorat în valori care fac posibilă existenţa unei continuităţi între trecut, prezent şi viitor. Trecutul îl avem ca mărturie, prezentul şi viitorul depind de atitudinea pe care alegem să o avem.

Se spune că atunci când vrei să schimbi ceva, trebuie să începi cu tine însuţi. Prin urmare, schimbarea trebuie să înceapă de la noi, mai întâi cu propria persoană, apoi cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă suntem nemulţumiţi de milioanele de avorturi, de copiii de pe străzi, de bătrânii care mor singuri în azile, trebuie să ştim că primul pas este ieşirea din starea de indiferenţă. Indiferenţa ucide suflete, izolează oameni, produce drame şi provoacă sinucideri.

Soluţia este ieşirea din această stare. Nu este uşor pentru cel care s-a obişnuit cu nepăsarea, dar este o soluţie salvatoare. Câtă vreme vom aştepta ca alţii să schimbe lucrurile, situaţia rămâne aceeaşi, iar noi vom continua să ne plângem, să ne urâm ţara şi să plecăm altundeva, sperând la o viaţă mai bună.

Au fost, sunt şi vor mai fi oameni care vor înţelege rostul şi sensul faptului că sunt români. Pe câţiva dintre aceştia vă invităm să-i cunoaşteţi din materialele următoare.

Ioan Arion cioplise cea mai frumoasă furcă din sat (folosită drept lance pentru steagul tricolor) şi ajuta, cu dibăcie, fetelor, alături de alţi feciori, să termine ţesutul tricolorului. Vineri seara, în 29 noiembrie, acesta era gata, fermecându-i pe toţi privitorii cu frumuseţea lui. Preotul localităţii, Gheorghe Purdea, cu ochii strălucitori de bucurie, a grăit tinerilor:

-  Dragii mei, vrednic lucru am făcut. După atâta prigoană şi înjosire, voi dat-aţi steagului nostru cuvenita cinstire şi strălucire.

El a propus ca a doua zi dimineaţa să se sfinţească steagul şi apoi delegaţia satului să pornească spre Alba Iulia. La sunetul clopotelor, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie, s-a adunat la biserică tot satul. Era o sâmbătă cu nori şi ceaţă, dar în sufletele oamenilor era numai soare, numai avânt şi curaj. Părintele Gheorghe a slujit Sfânta Liturghie cu o evlavie rară, pomenind pentru prima oară în viata lui pe Ferdinand I, regele tuturor românilor. După binecuvântarea şi sfinţirea steagului, el îl înalţă ca pe un brad în faţa sătenilor şi le spuse:

- Sâmbăta e ziua morţilor, dar pentru toţi românii din Transilvania şi deci şi pentru Dumneavoastră, această sâmbătă este Ziua învierii! De acum toţi românii transilvăneni sunt liberi în ţară liberă! Şi semnul libertăţii noastre este steagul acesta.

La întrebarea preotului: "cine este acel bărbat care să ducă steagul acesta la marele praznic al neamului de la Alba Iulia? ", în biserică s-a făcut linişte. Oamenii se uitau de jur împrejur, măsurau cu privirea şi pe un fecior şi pe altul, când deodată, din mulţime, se auzi un glas hotărât: „eu părinte!” Era Ioan Arion, un flăcău de 24 de ani (născut la data de 3 iunie 1894 în satul Agriş, fiul lui Gheorghe şi Irina - agricultori), "voinic ca un brad, chipeş şi frumos, având o forţă herculiană", care făcuse peste trei ani de război şi se întorsese acasă cu gradul de caporal. Mulţimea a încuviinţat:

- Ioanu Irinii să-l ducă, părinte!

Preotul i-a luat apoi alesului jurământul: "Jur că acest drapel nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viaţa mea şi voi ajunge cu el la Alba Iulia".

După ieşirea din biserică, în acelaşi sunet al clopotelor şi-n dulceaţa cântecelor naţionale, cei douăzeci şi cinci de reprezentanţi ai Agrişului, îmbrăcaţi sărbătoreşte, se porniră la drum, însoţiţi de întregul sat, până la hotarul localităţii Plaiuri, străbătându-se pe jos, în cap de iarnă, peste 20 de km, până la Turda. În frunte păşea hotărât stegarul Ioan Arion, apoi preotul Gheorghe Purdea, învăţătorul Ioan Metan, Ilie Berar, Teodor Luca, Anton Arion, Anton Berar şi alţii.

„- Vom avea o ţară mare şi frumoasă ca o minune:

-Vom avea belşug de toate şi pace:

-Vom avea armata noastră şi dregători de limba şi legea noastră.”

Cu astfel de discuţii, învioraţi de cântece, dar cu o ţinută demnă, chibzuită, pe tot parcursul, pătrunşi de semnificaţia istorică a momentului, agrişenii au sosit la Turda, traversând centrul oraşului până la gară. Aici au fost primiţi cu bucurie de grupurile ce reprezentau alte localităţi, pe peron întinzându-se o horă în care s-au prins călătorii şi localnicii.

O spontană şi însufleţită manifestare a avut loc şi în gara Ghiriş (Câmpia Turzii) la sosirea trenului dinspre Cluj, mai ales că în el se afla şi Badea George Pop de Băseşti, cunoscut în tot Ardealul. La acest tren a fost ataşată şi garnitura sosită de la Turda, precum şi alte vagoane, deschise, de marfă, căci lumea se revărsa din toate părţile într-un entuziasm general, ca un adevărat şuvoi. Aceeaşi atmosferă, de mare sărbătoare, era şi în gara Ghiriş.

Podoaba cea mai de preţ era pădurea de steaguri tricolore ce fâlfâiau la ferestrele trenului şi în vagoanele deschise. Impresiona, în mod deosebit, atât stegarul, "un munte de om", cât şi steagul agrişenilor.

Deşi guvernul Karoly promisese C.N.R. Central că va evita vărsările de sânge, dând ordine organelor de circulaţie şi celor de siguranţă să nu saboteze în nici un fel călătoria românilor spre Alba Iulia, pe traseul căii ferate Războieni-Teiuş s-au întâmplat provocări regretabile ale forţelor militare guvernamentale.

În ziua de 30 noiembrie 1918 o mulţime de trenuri, obişnuite şi speciale, pline de călători români, civili şi militari, se îndreptau spre locul Adunării Naţionale. În gara Războieni se aflau cantonate însemnate forţe militare maghiare, alcătuite din gardişti, militari din unităţile de siguranţă a căilor ferate, precum şi dintr-un tren special cu husari, care transporta echipament militar de la Coşlar la Dej. Imediat după masa de prânz, la ora 14, în staţie a intrat un tren de persoane, venind de la Târgu Mureş, plin cu români. Aceştia au coborât pe peron şi, manifestându-şi bucuria, au aclamat cu pasiune România Mare, fapt ce a iritat mult pe militarii maghiari.

După o oră şi un sfert a intrat în staţie trenul ce venea de la Oradea, prin Cluj. Pe acest tren s-a urcat la Ciucea şi delegaţia din Sân Georgiul de Mureş, condusă de protopopul Vasiliu Pop. Pe locomotiva trenului, în staţia Ghiriş (Câmpia Turzii) au fost arborate două drapele româneşti. Veselia şi manifestările românilor, arborarea steagurilor naţionale şi, după cum avea să afirme procurorul militar care a anchetat cazul, cuvintele jignitoare care le-au fost adresate, i-au determinat pe husarii de pe trenul special, între care protopopul Vasiliu Pop a recunoscut pe câţiva gardişti maghiari din Zalău, în frunte cu fostul stegar Kerekes, să atace înarmaţi trenul românilor, de pe care au zmuls drapelele şi le-au călcat în picioare. 

Văzând aceasta, un fecior din Buciumi (Sălaj), Sachie a lui Holdoş, a sărit din tren în mijlocul husarilor şi smulgându-le unul din drapele l-a aşezat la locul lui pe locomotivă. Pentru a nu se agrava conflictul, mecanicul a pornit trenul în direcţia Teiuş. La scurt timp după aceea, s-a dat drumul din gară şi trenului cu husari, in direcţia Cluj-Dej. Nu după mult timp, a sosit în gara Războieni trenul cu delegaţi de la Ocna Mureş, aceştia manifestându-şi entuziasmul cu muzici şi fanfare. Întrucât garda maghiară a luat poziţie în faţa staţiei, în replică, ofiţerii români din tren şi-au aliniat şi ei soldaţii în lungul acestuia, silind astfel pe gardiştii maghiari să se retragă şi să se lase doar câteva santinele.

Între timp, a intrat în gară şi trenul special din direcţia Cluj, la care, în staţia Apahida, au fost ataşate şi vagoanele delegaţilor dinspre Dej, într-unul dintre acestea călătorind şi protopopul Ioan Sonea din Reteag, însoţit de fiii săi. La Ghiriş (Câmpia Turzii) la acest tren au fost ataşate şi alte vagoane, inclusiv garnitura venită de la Turda (vagoane deschise) în care se afla delegaţia agrişenilor, în frunte cu stegarul Ioan Arion.

Fiind informaţi despre întâmplarea cu drapelul românesc călcat în picioare, militarii români din cele două trenuri au năvălit asupra gărzii maghiare şi au dezarmat-o, luându-i 30 de puşti. Şeful staţiei a reuşit să aplaneze şi acest conflict, dând drumul trenurilor spre Teiuş. După informările furnizate de către protopopul Ioan Sonea şi de pe trenul cu care călătorea el, la Războieni, câţiva husari, profitând de întunericul care s-a lăsat, au rupt drapelele româneşti arborale pe ultimul vagon, dispărând apoi în întuneric când românii au prins de veste.

La Teiuş, garda naţională maghiară comandată de căpitanul Francisc Varga a fost întărită cu trupe de husari venite de la Aiud, sub comanda căpitanului Iuliu Tookos şi cu un tren blindat, postat pe linia I-a. La ferestrele de la etaj ale gării au fost postate mitraliere şi puşti mitraliere.

Parcă anume pentru a complica situaţia, pe linia a 5-a se afla staţionat un tren plin cu militari germani înarmaţi, aflaţi în retragere din România. Trenurile cu români au fost oprite pe liniile dintre trenul blindat şi trenul cu nemţi. Aceasta nu i-a deranjat însă pe delegaţi, care, deşi era deja seară, au coborât pe peron, au arborat un drapel românesc pe frontispiciul gării şi, în sunetele fanfarei din Ocna Mureş, care cânta "Hora Unirii", au încins o horă impresionantă. Jocurile şi cântecele româneşti au continuat cu marşul revoluţionar "Deşteaptă-te române" şi cu imnul de slavă şi nădejde "Pe-al nostru steag e scris Unire!"

Conform raportului procurorului militar maghiar, aceste manifestări zgomotoase i-a iritat peste măsură pe militarii şi lucrătorii de cale ferată maghiari din staţie, aceştia considerându-le "defăimătoare la adresa naţiunii maghiare". Între timp, comandamentul militar maghiar din Cluj a dat ordin forţelor sale din Teiuş să nu permită plecarea trenului special al românilor, până ce aceştia nu vor preda cele 30 de puşti sechestrate la Războieni.

După dispute dure, de peste o oră, timp în care ambele părţi au luat legătura telefonică cu Comandamentul militar din Cluj, în faţa iminenţei unor ciocniri sângeroase, s-a ajuns la compromisul că românii să lase o chitanţă pentru cele 30 de arme, urmând să le restituie ulterior.

În aceste condiţii, în jurul orei 20, s-a dat drumul trenului în direcţia Alba Iulia. Dar, abia pornit din staţie, trenul a fost supus unui tir încrucişat de arme de foc. Procurorul militar maghiar, trimis pentru anchetarea cazului, recunoaşte că s-a tras din toate părţile, inclusiv cu mitralierele amplasate la etajul gării.

Unul dintre lucrătorii de cale ferată prezent în staţie a mărturisit mai târziu procurorului român de anchetă că sa tras din clădirea gării, din trenul blindat şi din trenul cu militari germani. După declaraţia protopopului Ioan Sonea, tirul a însoţit trenul până la 2 km distanţă de gara Teiuş.

Ploaia de gloanţe trase asupra ultimului vagon au lovit drept în inimă pe stegarul Ioan Arion, care, cu steagul ciuruit în mâini, s-a prăbuşit în braţele consătenilor săi. Tricolorul a fost preluat de către învăţătorul Ioan Metan.

Se pare că gloanţele trase asupra trenului în care a fost ucis Ioan Arion au făcut şi alte victime, întrucât, ca martori oculari, protopopii Vasiliu Pop şi Ioan Sonea au arătat în declaraţiile lor că un alt călător a fost grav rănit, murind mai târziu, iar un altul a fost rănit mai uşor, iar în situaţia cu mormintele eroilor din Alba Iulia, întocmită în anul 1940 de către primăria oraşului, este amintit, pe lângă Ioan Arion şi Sava Alois, ca fiind ucis în anul 1918. Date mai precise despre acesta din urmă nu s-au putut însă afla până în prezent.

După cum rezultă din documentele timpului, moartea lui Ioan Arion a fost fulgerătoare. Cei din preajma lui au fost auziţi exclamând imediat: "avem un mort". La oprirea trenului în gara Coşlar, delegaţii au aflat evenimentul. S-a hotărât transportarea celui ucis la Alba Iulia. Constatarea oficială a decesului s-a făcut prin garda naţională română din oraş, care a găsit urmele a două gloanţe.

Anunţaţi de cele întâmplate, fruntaşii şi conducătorii românilor sosiţi la Alba Iulia l-au declarat pe Ioan Arion ca "mort al naţiunii române". Trupul său a fost aşezat pe catafalc în biserica ortodoxă din Maieri, aflată sub administrarea preotului Florian Rusan, care era, în acelasi timp, şi duhovnicul gărzii şi a legiunii române din localitate.

Din fotografia pe care o realizează, probabil în ziua de 1 sau de 2 decembrie 1918, fotograful Unirii, Emanoil Mârza, (cea de a 7-a fotografie a sa din seria realizată atunci) se observă că decedatul era îmbrăcat în haine militare. Decesul a fost înregistrat atât la oficiul de stare civilă al oraşului, cât şi la Parohia ortodoxă unde s-a oficiat înmormântarea, deşi cu unele erori.

Pe lângă cei doi martori oculari - protopopii greco-catolici Vasiliu Pop din Sân Georgiul de Mereş (Sălaj) şi Ioan Sonea din Reteag (Bistriţa Năsăud), evenimentele petrecute pe porţiunea de cale ferată Războieni-Teiuş au fost relatate şi de către procurorul militar maghiar din Cluj, care la 1 Decembrie 1918 a fost trimis să ancheteze cazul, precum şi de către presa românească şi maghiară a timpului. În perioada 27 aprilie 1919 - 8 martie 1921 cazul a fost recercetat de către procuratura de stat din cadrul Tribunalului Alba Iulia.

Dacă rapoartele celor doi protopopi, adresate Mitropoliei greco-catolice din Blaj, par sincere, ei relatând ceea ce au văzul şi au auzit în timpul călătoriei spre Alba Iulia, cel al procurorului militar maghiar din Cluj dezamăgeşte, nu numai prin faptul că este părtinitor, punând totul pe seama românilor, dar şi pentru faptul că nu reflectă profesionalismul riguros cerut de o asemenea anchetă.

Astfel, ucigaşul sau ucigaşii lui Ioan Arion au rămas necunoscuţi opiniei publice. În raportul său procurorul militar maghiar din Cluj propunea clasarea cauzei, ca fiind cu autori necunoscuţi. Acest raport, o mostră clasică de cum nu trebuie să arate un act de anchetă în cauză de asasinat, după opinia noastră, se putea foarte bine redacta stând comod într-un birou şi utilizând datele din presa timpului.

Procedându-se astfel, la relatarea faptelor mai trebuia adăugată doar părerea personală. Or, întrucât ancheta s-a făcut imediat după asasinat, în ziua de 1 Decembrie, ne-am aşteptat să fie consemnate interogatoriile, rezultatele autopsiei, rezultatele studiului balistic şi alte elemente de pură specialitate, care să fi dus la elucidarea cauzei. Nimic însă din toate acestea nu apar în raport.

Deşi părtinitor, subliniind mereu provocările zgomotoase ale românilor şi, în antiteză, eforturile permanente ale comandanţilor militari maghiari de a evita ciocnirile, el a devenit, cu trecerea timpului, un preţios document istoric (după părerea noastră) pentru faptul că redă starea euforică a românilor ce se îndreptau spre Alba Iulia, numărul lor impresionant, precum şi structura socială şi profesională a participanţilor. În acelaşi timp, el nu poate evita sublinierea resentimentelor militarilor şi ale autorităţilor guvernamentale maghiare faţă de aspiraţiile unioniste şi de independenţă ale românilor.

În anul 1919, pe baza unor zvonuri, conform cărora pe Ioan Arion l-ar fi împuşcat un tânăr maghiar de 19 ani, Iuliu Andrasi, frânar de trenuri din gara Teiuş, Procuratura Tribunalului Alba Iulia redeschide dosarul cauzei. Afirmativ, acest tânăr, în seara zilei de 30 noiembrie 1918, profitând de întuneric şi stând lângă vagonul de poştă al trenului cu care românii se îndreptau spre Alba Iulia, în momentul punerii acestuia în mişcare a început să strige în batjocură "Traiască România Mare", în timp ce, din puşca ce o ţinea în mâini, slobozea gloanţe asupra celor din vagoane.

Cel care a lansat zvonul, pretinzând că a fost martor ocular la această scenă, afirmă că aproape imediat s-au auzit strigăte din tren şi expresia "Avem un mort!". Ancheta şi dezbaterea cazului Ioan Arion a durat doi ani, atât la Tribunalul Alba Iulia cât şi la Curtea de Apel din Cluj, sfârşindu-se prin clasarea cazului din lipsă de probe împotriva inculpatului Iuliu Andrasi. La dosar a fost conexat şi raport din luna decembrie 1918 al procurorului militar maghiar din Cluj.

Reexaminând întregul dosar, am remarcat că unul dintre cei care au tras cu puşca mitralieră asupra trenului cu români de la etajul gării Teiuş a fost locotenentul de husari Gaspar Varadi, care, mai apoi, a fost ucis, în luptele cu armata română de la podul Mureşului dinspre Mihalţ. Poate că astfel Dumnezeu a făcut dreptate acolo unde oamenii s-au dovedit neputincioşi.

Referitor la cele întâmplate în gara Teiuş în seara zilei de 30 noiembrie 1918, Vasile Goldiş va preciza mai târziu: "În opinia publică românească s-a împământenit credinţa că Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a desfăşurat fără nici o jertfă de sânge. Inexact. Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi-a avut martirul său. În preziua învierii naţionale, din toate părţile Ardealului grăbeau trenurile tixite de români spre Alba Iulia. Sosise un tren lung dinspre Cluj la Teiuş, în uşa unui vagon flăcăul Ioan Arion, înalt şi voinic, ca Făt-Frumos din poveşti, fâlfâia cu mândrie tricolorul românesc al Ardealului. Trenul se opri. În acel moment ploaia de gloanţe izbi în vagoane. O ceată de unguri înarmaţi se furişase pe acoperişul şi în podul clădirilor din staţiune.

Ioan Arion fu lovit drept în inimă. Căzu mort în braţele camarazilor. Trupul lui neînsufleţit a fost adus la Alba Iulia şi aşezat în biserica ortodoxă, de unde i s-a făcut înmormântarea Luni, în 2 Decembrie. În sicriul deschis rana era descoperită şi se vedea încă sângele închegat deasupra inimii. Adânc emoţionat, ca niciodată în viaţa mea, dinaintea de vremi cernitului iconostas al bisericuţei, i-am mulţumit pentru jertfa sângelui său vărsat pe altarul libertăţii.

Mormântul eroului Ioan Arion, cimitirul Maieri, Alba Iulia

Acum odihneşte în cimitirul de sub cetatea lui Mihaiu: un modest monument  veghează la căpătâiu. Se spunea că are o mamă văduvă şi doi fraţi. (informaţie corectă n.n.). Cu adâncă pietate îi pomenesc aci numele şi aş fi mângâiat, dacă cineva ar afla pe maică-sa şi pe fraţii săi şi le-ar aduce lor, în oarecare chip, prinosul de recunoştinţa de la neamul lui românesc, de dragul căruia el a trebuit să moară în floarea tinereţei de gloanţele duşmanului".

Înmormântarea lui Ioan Arion, declarat martir al neamului, a avut loc, deci, în ziua de 2 decembrie 1918, cu o solemnitate deosebită. La mormânt a luat cuvântul generalul Leonte, delegatul armatei române din Regat la Marea Adunare Naţională, care, în final, l-a sărutat pe frunte, dându-i astfel sărutarea întregii ţări. Au vorbit apoi Vasile Goldiş, protopopul Vasile Urzică şi preotul Florian Rusan. Mulţimea imensă de români, care l-a condus pe martir pe ultimul său drum, şi-a dat obolul, colectându-se pentru familia acestuia, prin teologul Enea Patachi-Văleanu, suma de 3564 coroane. Optimismul robust, dorinţa de-a vedea cu ochii lui împlinirea idealului unităţii naţionale, speranţa într-o viaţă mai bună pentru omul de rând ale martirului Ioan Arion au fost surprinse în versurile funebre compuse atunci de către poetul Ovidiu Hulea, pe care fetele şi flăcăii din Agriş le-au cântat, nu numai cu prilejul înmormântării sale, acolo la Alba Iulia, ci şi după ce s-au întors acasă. Iată câteva fragmente din aceste versuri:

"Nu mai plânge mamă dragă

Că mă plânge Ţară-ntreagă...

...Numai eu zâmbesc acum

Cum tot merg pe albul drum...

...Că vedeam o ţară mare

Parcă mai n-avea hotare.

Şi-n ea numai fraţi români

Dar nu robi, ci toţi stăpâni.

...Nu erau case sărace

Iar în inimi numai pace."

Agrişenii s-au întors de la Alba Iulia, pe de-o parte trişti că au pierdut pe stegarul şi organizatorul acţiunilor lor, dar şi mândri de el, pe de altă parte, bucuroşi că au fost martori oculari ai epocalului eveniment de la 1 Decembrie 1918, când s-a aprins marea flacără a dreptăţii poporului român.

 Ioan PLEŞA & Laurenţiu MERA

Periodicul "Apulum", vol XXXIII/1996

Sursa: DacoRomânia Albă

Pilotul uitat     

              

Dr. Valeriu Avram

Se întâmplă uneori ca oamenii care au jucat un rol pe scena istoriei, care şi-au pus viaţa în pericol pentru a contribui la realizarea unei aspiraţii na-tionale, să fie repede uitaţi de semenii lor. Sacrificiul lor, curajul - pe care alţii nu l-au avut - sunt ignorate. Îşi sfârşesc viaţa ca nişte anonimi, fără a se bucura de răsplata pe care o meritau - şi pe care de multe ori nici nu o mai cer, fără că manualele de istorie să le reţină numele.

Un astfel de caz este şi cel al locotenentului aviator Vasile Niculescu. La 10/23 noiembrie 1918, împreuna cu căpitanul Victor Precup (Magazin istoric, nr. 12/1992), a zburat de la Bacău la Blaj, pentru a transporta documente de mare importanţă în vederea convocării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia (Magazin istoric, nr. 12/1998). Zborul s-a făcut cu un avion cu carlinga deschisă, în prag de iarnă, peste munţi, cu instrumente de navigaţie rudimentare şi fără nici un fel de dirijare de la sol.

Dar să vedem care a fost destinul aviatorului Vasile Niculescu.

S-a născut la 21 noiembrie 1891, în Fălticeni. Părinţii au insistat să urmeze cursurile Seminarului Teologic. Visul lui însă era să zboare. Şi până la urmă l-a realizat. La 24 ianuarie 1915 s-a înrolat în armată şi a urmat cursurile şcolii de pilotaj de la Băneasa (Magazin istoric,nr. 10/2001). "M-a fascinat zborul de mic copil şi am văzut pentru prima oară aeroplanele la manevrele militare din toamnă anului 1911, care se desfăşurau în zona noastră - îşi amintea el mai târziu. În şcoala de pilotaj l-am avut conducător pe George Valentin Bibescu - un adevărat prinţ al zborului."

Zbor la -40 C

A obţinut brevetul de pilot militar cu nr. 61, la 15 august 1915. Prin ordinul ministrului de Război, la 10 iulie 1916 a fost avansat plutonier şi repartizat la Corpul de Aviaţie.

După intrarea României în război, tânărul sublocotenent (fusese avansat la 1 octombrie 1916) a funcţionat o vreme ca instructor în cadrul şcolii de pilotaj de la Bârlad. A fost mutat, la cerere, pe front, la Escadrila de recunoaştere şi bombardament uşor F4.

În ziua de 7 iulie 1917, se afla într-o misiune de recunoaştere aeriană deasupra liniei frontului. Avionul a fost prins în tirul artileriei germane şi mai multe schije au lovit aripile aparatului. A apărut şi un avion german, care a deschis focul. Coechipierul lui Vasile Niculescu, plutonierul Constantin Pârvulescu, a ripostat, obligând aparatul inamic să se retragă. În registrul de zboruri al Escadrilei F4 sunt consemnate multe asemenea acţiuni pline de curaj.

La începutul anului 1918, s-a deplasat cu unitatea în Basarabia şi a executat misiuni împotriva trupelor bolşevice, care intraseră acolo. A făcut zboruri de recunoaştere pe Nistru, a bombardat poziţiile inamice de la Moghilev.

Cea mai importantă misiune pe care a executat-o rămâne zborul la Blaj. Din cauza iernii aspre şi a zăpezii abundente, legăturile dintre Consiliul Naţional Român Central şi Guvernul României de la Iaşi nu se puteau menţine decât pe calea aerului. Pentru a transporta de urgenţă documente deosebit de importante la Blaj, Marele Cartier General român a ordonat trimiterea unui avion. Un număr important de aviatori s-au oferit să îndeplinească această misiune. A fost ales locotenentul Vasile Niculescu, întrucât cunoştea traseul de zbor. În campania din vara anului 1917 trecuse cu avionul Carpaţii şi lansase manifeste în Transilvania.

Farman-ul 40 nr. 3 240 a trecut munţii la 2 600 m, echipajul având feţele protejate cu un strat gros de parafină, pentru a rezista la o temperatură de -40C. Carlinga era deschisă, iar cei doi ofiţeri nu dispuneau nici de paraşute şi nici de armament. La bord se afla un sac cu manifeste şi o geantă militară sigilată. Manifestele urma să fie lansate din avion deasupra Blajului şi a altor aşezări transilvănene. Geanta sigilată conţinea trei documente extrem de importante (printre care şi scrisoarea primului ministru Ion I.C. Brătianu către Consiliul Naţional Român Central).

O datorie

Zborul s-a desfăşurat în condiţii normale şi echipajul Niculescu-Precup a aterizat în apropierea Câmpiei Libertăţii din Blaj. Avionul românesc a fost înconjurat de numeroşi oameni veniţi în fuga să-i primească pe cei doi zburători. Iată relatarea elevului sergent Eugen Rades, unul din cei care au asigurat paza avionului pilotat de locotenentul Vasile Niculescu: "...În întâmpinarea celor doi aviatori au sosit dr. Victor Macovei şi Gavrilă Precup de la Mitropolie, care prin cuvinte întrerupte de emoţia şi de strigătele „Să trăiască!?” ale mulţimii, aceştia i-au asigurat pe oaspeţi că sunt la adăpost... Între timp, soseşte şi dl. căpitan Virgil Pop şi la întrebarea locotenentului pilot Vasile Niculescu cum rămâne cu avionul, dl. căpitan Pop îi spune că va asigura paza avionului punând o gardă puternică întărită cu o mitralieră, iar echipajul să meargă la Palatul Mitropolitan.

Căpitanul Virgil Pop a desemnat opt soldaţi din Garda Naţională, care, împreuna cu sergentul Sandu, au venit cu mitralieră pentru paza avionului. Căpitanul Virgil Pop ne-a atras atenţia să nu lăsăm pe nimeni să se apropie de avion şi a dat ordin să ni se aducă de mâncare şi lemne pentru foc, deoarece stăteam în frig, în aer liber, pe un ger cumplit de -30  C. Ni s-au trimis de la Mitropolie lemne, mâncare şi zece litri de vin. După ce am curăţat locul de zăpadă din jurul avionului, am făcut focul şi garda se schimbă din oră în oră."

La ora 18.00 s-a ţinut şedinţa festivă în localul "Patria". Dr. Vasile Suciu, preşedintele Consiliului Naţional Român din Blaj, a informat participanţii despre zborul locotenentului Vasile Niculescu şi despre conţinutul documentelor transportate pe calea aerului. S-a comunicat faptul că echipajul Niculescu-Precup se va întoarce la Bacău pentru a transmite hotărârea românilor transilvăneni de a se uni cu Ţara, fără nici o rezervă.

În şedinţă care s-a ţinut la Palatul Mitropolitan, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea unei Mari Adunări Naţionale la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918, unde se va proclama în mod oficial Unirea cu România. A doua zi, la plecare, echipajul a fost înconjurat de sute de oameni care şi-au pus iscălitura pe pânza avionului. Era mesajul românilor din Blaj, către Guvernul român din Iaşi, prin care aceştia îşi puneau semnătură pe actul Marii Uniri.

Generalul aviator Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, unitate în care a luptat în războiul întregirii naţionale Vasile Niculescu, îi scria eroului în decembrie 1961: "Nu este prilej de sărbătoare creştinească şi naţională, care să nu trezească în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci la începutul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămâne înscris în istoria şi în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tăi zburători te-au aşezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătoreşti din războiul cel mare şi sfânt. S-a văzut nedreptatea pe care conducătorii ţării din acele vremuri au avut-o faţă de dumneavoastră de a nu va acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu ştiu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea şi la actul de dreptate ce vi se cuvine..."

Anonimul ceasornicar

Pentru fapta sa, era firesc că locotenentul Vasile Niculescu să fie decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul" clasa a III-a. Dar n-a fost aşa. Aviatorul Vasile Niculescu a continuat să-şi îndeplinească misiunile primite. În ziua de 23 iunie 1919, în timpul unei recunoaşteri executate în Transnistria, din cauza unei defecţiuni tehnice, avionul său a aterizat în liniile bolşevice. Locotenentul a stat în captivitate, la Odessa, timp de o lună de zile, după care i s-a dat drumul. Între anii 1920-1923 a fost pilot în cadrul Grupului 1 Aeronautic. Prin Înaltul Decret Regal nr. 5 634 din 24 octombrie 1923 a fost înaintat la gradul de căpitan. A fost transferat la 1 octombrie 1924 la Comandamentul Şcolii de Aeronautică. În perioada 1 martie - 1 septembrie 1925 a executat un stagiu de pregătire în aviaţia cehoslovacă, fiind apreciat pentru tehnica pilotajului, pe care o stăpânea la perfecţie.

La 22 octombrie 1926 părăseşte aviaţia, la cerere, fiind transferat prin Ordinul ministrului de Război nr. 37368/1926 la Centrul de Recrutare din Rădăuţi. Este mutat apoi la 1 octombrie 1930 la Regimentul 96 infanterie. La 31 octombrie 1937 a trecut în rezerva cu gradul de căpitan, ca urmare a demisiei sale din armată.

După ce a părăsit haina militară, Vasile Niculescu a trăit până aproape de 90 ani, practicând meseria de ceasornicar. Într-o scrisoare din 1 noiembrie 1967 dr. Ionel Pop - membru al Consiliului Naţional Român Central - îi scria pilotului Vasile Niculescu: "...Sunt cu sufletul înălţat de amintirea glorioaselor zile din iarnă anului 1918 şi nu-mi lipsesc câteva lacrimi din ochii obosiţi. Da, mult stimate domnule locotenent aviator, sunt acelaşi Ionel Pop, care la 23 noiembrie 1918, a alergat într-un suflet să vă primească şi să vă îmbrăţişeze pe Câmpia Libertăţii din Blaj unde aţi aterizat. Nu se uită marele fapte ale unui zburător-erou. Îl uita numai politicienii, cei care au luptat pentru România Mare nu pot să facă aşa ceva. Iar dumneavoastră aţi contribuit din plin la Marea Unire. Şi asta nu se uită!"

Maiorul (r) aviator Vasile Niculescu s-a stins din viaţa la 24 aprilie 1981, într-un trist anonimat.

Sursă foto: Monitorul Suceava

O noutate de ... 90 ani

 Henri Coandă

Agenţiile de presă au anunţat şi posturile de televiziune au prezentat - în fluxul de ştiri privind operaţiile desfăşurate în Afganistan, drept o mare noutate avionul CA-130. El are instalat la bord tunuri de mare calibru fără recul şi aruncătoare de mine, fiind practic o baterie de artilerie aeropurtată

Puţini ştiu că ideea ambarcării unui tun fără recul la bordul unui avion a apărut încă de la originile aviaţiei şi ca prima realizare a aparţinut unui român.

La izbucnirea primului război mondial, Henri Coandă se afla în Franţa. La solicitarea armatei franceze, el a realizat mai multe dispozitive de luptă. Astfel, generalul Hirschauer i-a cerut sprijinul pentru un avion special conceput pentru dirijarea tragerilor artileriei. Coandă a proiectat şi construit un biplan cu elicea în spate şi cabina de pilotaj în faţă.

Pilotul francez Charles Nungesser - un nume vestit în epoca - i-a sugerat să studieze posibilitatea proiectării unui tun fără recul, care să poată trage, de la bordul unui avion, cinci obuze consecutiv. Inventatorul român a trebuit să aducă modificări la fuselaj şi la turela unui avion bimotor, pe care tot el îl realizase. De asemenea, a trebuit să conceapă un radiator pentru motoarele închise în fuselaj şi un schimbător termic fără rezistenţă la înaintare. În final, aparatul a efectuat un zbor, în timpul căruia s-au executat trageri cu tunul fără recul, semi-automat, pe un teren situat în apropiere de portul Le Hâvre şi asupra unor ambarcaţiuni de pe Canalul Mânecii. Invenţia sa a fost una de succes, extinsă şi pe avioanele de bombardament tip Bréguet.

Sursă: Memoria

Manuel Radu, preotul care la 36 de ani creşte copiii săraci din Urlaţi

Când urci dinspre Urlaţi, pe şoseaua şerpuită, până în fostul cartier Mărunţiş, auzi din strada Valea Crângului zvon colorat de glasuri de copii.

"Eu, eu vreau în leagăn. Vreau cu fratele meu!", ţipă un micuţ îmbrăcat în pantaloni cu multe buzunare şi o claie blondă, zulufată pe cap. "Ba eu mă dau, tu du-te dincolo, că alea-s pentru băieţi!", îi răspunde o codană brunetă şi prefăcut-supărată.

Alţi şapte-opt copii strigă şi fac galerie împrejurul celor doi, cu toţii hârjonindu-se printre leagănele şi toboganele "înflorite" într-un părculeţ frumos colorat dintr-o curte îngrijită.

La o privire neatentă, locul pare o grădiniţă curată şi cochetă. Doar că, deasupra uşii, scrie mare: "Aşezământul Bucuria Ajutorului". Un fel de "ţară a minunilor" pentru 25 de copii nevoiaşi, de care se îngrijeşte, de câţiva ani, preotul Manuel Radu.

"Cerşetorul copiilor"

Părintele, îmbrăcat "civil", e şi el în curte; descărcă alimente dintr-o dubiţă albă, de firmă - apă şi pâine. E un tânăr sprinten, cu privire deschisă şi zâmbitoare şi crede cu tărie că menirea unui preot cu vocaţie este grija faţă de oamenii din comunitatea sa.

În urmă cu zece ani, când a venit în Mărunţiş, s-a supărat tare văzându-i pe copii cerşind. "La început le dădeam mâncare şi ceva bani. Pe urmă mi-am dat seama că nu-i ajuţi cu 10 lei pe zi, pentru că ei tot pe stradă stau. Şi atunci, m-am gândit că e mai bine să "cerşesc" eu pentru ei, la porţi mai înalte. Să mă fac eu cerşetorul copiilor", ne spune preotul zâmbind.

Zis şi făcut. La puţin timp, părintele a înfiinţat o fundaţie pentru a-i putea ajuta pe toţi copiii cu probleme sociale, săraci şi cu risc de abandon şcolar din oraş. A reamenajat fosta casă parohială, retrocedată bisericii după revoluţie, a renovat-o, a dichisit-o cu tot ce-i trebuie, a modernizat-o. Acum, fostele săli de şedinţă au devenit clase pentru copii.

25 de copii salvaţi

25 de micuţi vin, zilnic, la aşezământ, în două schimburi: fie înainte de ore - cei care învaţă după-amiază, de la 10 la 13 -, fie după - cei mici, care învaţă dimineaţa şi stau la centru de la 13 până la 16.

În cele trei ore pe care le petrec la aşezământ, copiii mănâncă, se joacă, îşi fac temele şi învaţă tot felul de lucruri noi.

"La început le dădeam o masă caldă, sâmbăta. Cu timpul m-am convins, însă, că necesităţile lor erau mult mai mari. Aşa că am hotărât să dăm zilnic pacheţele cu mâncare, la 50 de copii", povesteşte Manuel.

Cu toate astea, nu avea siguranţa că micuţii merg la şcoală ori la grădiniţă. În consecinţă, a înfiinţat fundaţia "Bucuria Ajutorului", prin care îi ajuta să nu abandoneze. "Am selectat câteva cazuri, cu situaţie foarte grea acasă. Ei sunt copiii care vin aici zilnic", spune preotul.

"Nu sunt vinovaţi, bieţii copii, că s-au născut în sărăcie", mai spune el. Pentru asta s-a hotărât să merge la cei cu bani, la firme, la oameni de afaceri; să le bată la uşă şi să le povestească despre viaţa "copiilor lui" de la fundaţie, să încerce să obţină pentru ei produse, poate donaţii, diverse sponsorizări.

O familie de preoţi

Părintele are doar 36 de ani. E născut la Ciorani, o comună apropiată de Urlaţi, în care mai slujeşte, încă, tatăl său. Fiu de preot, ai putea crede că Radu Manuel avea să fie sigur, încă de mic, de intrarea sa în biserică. Nici vorbă. "Când a trebuit să plec la examen, la seminar, m-am urcat pe casă şi am stat acolo până seara. Nu voiam în ruptul capului să mă duc. Eu mă visam aviator dar, în cele din urmă, tot la seminar am ajuns. Aşa a vrut Dumnezeu", îşi aminteşte el.

În fiecare zi, Ligia, soţia sa - "doamna preoteasă", cum îi spun prichindeii - e alături de preot şi de copii. Cei doi sunt împreună încă din timpul facultăţii, de peste 12 ani. "Ea era studentă la ASE şi în fiecare duminică venea la biserică. Mie imi plăcea să cânt la slujbă. Acolo ne-am întâlnit, ne-am plăcut şi de atunci suntem împreună", îşi aminteşte preotul. Au copii mari, deja.

"Curtea parohială"

După ce a făcut rost de ceva bani din donaţii şi sponsorizări, părintele a terminat de renovat casa şi a trecut la nivelul următor: curtea şi grădina.

A amenjat un parc de joacă modern, un foişor pentru piesele de teatru destinate copiilor şi chiar o livadă pe care o îngrijeşte împreună cu micuţii. "Fiecare dintre ei este tutorele unui pom fructifer de care "răspunde". Îl udă, îl îngrijeşte. E drept că ne mai dau şi părinţii câte o mână de ajutor", povesteşte Manuel.

Lupta cu abandonul şcolar

Obişnuit cu satul şi cu nevoile enoriaşilor, părintele s-a gândit să-i ajute măcar pe copii. "Când am venit aici aş fi vrut ca biserica să fie plină de oameni. Enoriaşii mei, mulţi puţini, cum erau ei, să vină la biserică.

Dar n-a fost aşa, iar pe adulţi n-ai cum să-i mai schimbi. Aşa că m-am gândit la viitor. Pe copii cu siguranţă îi puteam ajuta să crească mai luminos, să nu abandoneze şcoala. La urma urmei, exact ăsta e rolul fundaţiei - să lupte împotriva abandonului şcolar".

Părintele are perfectă dreptate. Ultimul raport privind starea învăţământului preuniversitar din România arată că rata abandonului şcolar pentru învăţământul obligatoriu este de aproximativ 3,7%. Dintre copiii care abandonează şcoala 1,5% provin din ciclul primar şi gimnazial, iar 2,2% de la liceu. Mai exact, 92.000 de elevi dintr-un total de 2,3 milioane, câţi sunt în învăţământul obligatoriu, renunţă la şcoală din cauza sărăciei.

Lumea copiilor

"Pentru noi e foarte bine aici. Mâncăm, ne jucăm şi ne facem lecţiile", spune Carmen, o fetiţă de 13 ani, decana de vârstă în grupul copiilor de la aşezământ. Cu toţii, sunt şapte fraţi, dintre care cinci vin zilnic la centru. Când nu vin, au grijă de treburile gospodăriei ori ies călare pe câmp.

"Au doi cai acasă, iar ea este foarte curajoasă. Are grijă de fraţii ei şi de gospodărie. Pe lângă toate învaţă şi foarte bine.", o laudă doamna Geta.

"Pentru cei mai sârguincioşi avem pregătite diverse premii dulci", adaugă Ligia, destul de tare încât să fie auzită de copii, prea absorbiţi de jocul pe calculator.

"Trebuie să vă spun că avem profesor de informatică şi de engleză. O dată pe lună vine la noi şi un psiholog" spune ea.

Premianta zilei e Ştefania, care tocmai a luat "foarte bine" la română. Deşi învaţă excelent, paradoxal, fetiţa are una dintre cele mai proaste situaţii familiale.

Casa de la capătul lumii

Casa în care locuieşte Ştefania împreună cu părinţii, sora şi nepoţii ei, e aproape o ruină. Acoperişul are tabla spartă şi ruginită, geamurile într-o rână, uşa ieşită din balamale. Prin găurile acoperişului plouă pe ziduri, coşcovindu-le. În spate, pe un hol, alte două camere. Una singură e locuibilă, iar acolo se înghesuie şase persoane.

Înăuntru e cald. Miroase a fum şi a mâncare gătită.

"Stăm aici toţi şase: eu, cu fetele, Ştefania şi încă o soră mai mare de-a ei, care a fost căsătorită la Urlaţi, da' s-a despărţit de barbat-su şi a venit aci, la mine, cu doi copii. Şi mai e şi bărbatul meu, pe care nu-l prea vedem". Ca o scuză, Elena, mama Ştefaniei, spune că face tot ce-i stă în putinţă, ca să menţină o viaţă de familie, cât de cât normală.

"Ce să fac?! Mă duc cu ziua pe unde găsesc treabă de făcut. Muncesc cât pot pentru 30 de lei pe zi. Da, măcar, să avem cu ce lua de mâncare. Dacă n-ar fi fost părintele, eram nenorocită cu fata. Cum mă descurcam eu, cum se descurca ea? se întreabă, aproape disperată, femeia

Primăria, mulţumită de sine

La Primărie e lume puţină. Altfel, mulţumită de "lucrarea" părintelui, la care nu contribuie cu aproape nimic. "Din punct de vedere legislativ nu putem să ajutăm financiar fundaţia; nu sunt prevăzuţi bani la buget pentru asta. Noi facem doar serviciile care ţin de noi: mai punem un stâlp de iluminat, mai aprindem un bec, mai facem o vidanjă la WC. Şi mai punem şi noi câte-o vorbă bună pe la oamenii noştri...", spune Lazăr Stan, viceprimarul din Urlaţi, cu o vagă urmă de mulţumire în glas.

Sursă: Gândul.info

Constantin Cucoş, Prof.Univ. la Iaşi: Proiectele mari, strategice, trebuie să fie trans-partinice sau a-politice

Interviu realizat de Virgil Paraschiveanu

Cum se vede starea naţiunii de la Iaşi?

Depinde de exigenţele pe care le ai, de „ochelarii” pe care ţi-i pui și prin intermediul cărora  lecturezi ceea ce se întâmplă în preajma ta. Dacă e să judeci lucrurile în mod lucid, starea naţiunii e critică, de oriunde și în ce chip ai privi-o. Personal, sunt cam îngândurat și dezamăgit, cu referire la sistemul de învăţământ, dacă e să mă ghidez după ce se întâmplă la nivel „înalt”, la decidenţii politici și la ordinea politică actuală. Lucrurile merg, oarecum, în virtutea inerţiei, graţie unui flux bazal, natural, purtat de cei care își văd de treabă și își „cultivă gradina”. Mai avem oameni cu tragere de inimă, buni profesioniști și responsabili. Însă, e un univers atomizat, fărâmiţat, găsim insule de bune practici, nu e ceva generalizat. Păcat că nu există o forţă coagulantă credibilă, care să strângă laolaltă energii nebănuite, să le dirijeze, să le potenţeze, să le maximizeze; ele se risipesc sau se consumă deseori atipic, în direcţii neimportante. Cum se vede naţiunea de la Iași – aţi întrebat! Ca de la Vaslui, Brașov, Roșiorii de Vede sau Călmăţuiul din Deal, dacă ești cu picioarele pe pământ – voi răspunde.

Cum apreciaţi situaţia educaţiei în România? Cum credeţi că s-a schimbat atitudinea omului obișnuit,  a societăţii faţă de educaţie și educatori?

Educaţia e asemenea lumii în care trăim. Cu multe hiatusuri, discontinuităţi, amatorisme, amestecuri de lucruri bune și ne-bune, de reușite și rateuri, de încercări și erori. Un adevărat șantier, oarecum haotic, în care se vorbește în multe limbi, în care  – ca să merg cu această ilustraţie mai departe – ce se ridică ziua se dărâmă noaptea, în care se avansează doi pași înainte și trei înapoi, în care unul face ceva și zece stau pe margine și-l arată cu degetul… Constat și deplâng reprezentarea din ce în ce mai proastă despre importanţa educaţiei și despre cei care o fac. E un regres, dacă e să facem comparaţie cu vremuri mai de-demult. Oamenii nu mai au aceeași veneraţie faţă de puterea educaţiei și statutul dascălului. De ce? Și din cauza contextului, și din cauza dascălului, și din cauza educatului… Mitul în conformitate cu care prin educaţie devii cineva s-a spulberat. Realitatea proximă ne pune în faţă alte modele ale succesului…

Să fie acestea mai puternice decât cele promovate de școală?

Da, par a fi mai influente pentru că și criteriile de selecţie sau de promovare la nivel social le validează vizibil, într-un mod pervers, imediat sau mai târziu. Tânărul de azi se lasă mai lesne acaparat de un model livrat prin televiziune, decât de unul clamat de școală, din păcate. De ce să mai înveţi, să te dedici culturii, dacă poţi face carieră (în afaceri, în politică) și altfel!… Nu cred că e cazul să vă dau exemple de astfel de „modele”, le cunoașteţi prea bine…

Cine sau ce ar putea să schimbe acest mers sinuos și greoi al învăţământului cu care aproape că ne-am obișnuit? Ce ne tine pe loc? Ce ne poate împinge mai departe?

Noi ne putem veni în fire, și nu altcineva trebuie să ne aibă de grijă! E nevoie de coalizare, de unirea competenţelor în jurul unui proiect care să aibă continuitate și autonomie în raport cu fluctuaţii de tot felul. S-a vorbit la un moment dat de un pact naţional pe probleme de educaţie. De ce nu a prins consistenţă? De ce a fost politizat și transformat în miză politică?! Proiectele mari, strategice, trebuie să fie trans-partinice sau a-politice (în înţelesul strict, ca fiind generate sau conduse de ideologia unui partid).

Când forţe nespecifice fac jocurile în teritoriul unui domeniu oarecum tehnic, lucrurile nu ies cum trebuie. E bine ca învăţământul să fie creionat  de cei care fac parte din sistem, de cei care sunt reprezentativi sub aspectul competenţei managementului educaţional, al experienţei didactice. Logica jocului democratic nu face casă bună, întotdeauna, cu criteriile valorice.  Dacă e să mergem pe această logică, nu este exclus ca la cârma ministerului educaţiei să parvină un neavenit, adică cineva care nu are nicio treabă cu acest domeniu dar își dorește cu tot dinadinsul…

Sunt profesorii factorii de frână ai sistemului, roţile ne-unse ale mașinăriei?

Da, sunt și ei. Ei sunt „pălmașii”, cei de jos, care fac ceea ce sunt învăţaţi sau sunt puși să facă. Dar răul nu de acolo provine. E situat mai sus. Parte din el provine din incongruenţa sau inconsistenţa politicilor educaţionale, imprevizibile, nepredictibile cu care ne-am obișnuit în anii din urmă. Deficitar e și sistemul de formare a corpului profesoral, destul de discontinuu și instabil. Nici până acum nu s-a ajuns la un model convenabil de pregătire a cadrelor didactice: prin școli normale, prin cicluri de licenţă cu modulul psihopedagogic aferent, prin masterul didactic? 

Apoi, deficienţele provin și din filosofia de selecţie și de fixare pe post a celor care optează pentru acest traseu profesional: pe bază de concurs la nivelul școlii, sau la nivel de inspectorat, sau centralizat, la nivel de ţară? Nu de o „ungere” a roţilor e nevoie, ci de o schimbare a mecanismelor în genere, a angrenajelor ce includ și „mișcă” aceste „roţi”.  Și asta nu atât într-un registru „mecanic”, ci poate „meca-tronic”, chiar …electronic.

Cum se vede distanţa dintre școală și societate dinspre studenţii dumneavoastră și  în general în universitate?

Cât privește procesualitatea pregătirii, se încearcă, pe cât posibil, ca liniile de formare, domeniile și specializările să ţină pasul cu evoluţia lumii reale. Mereu se refac planurile de învăţământ, se revizuiesc conţinuturi, apar specializări noi la master, de pildă. Dar trăim într-o lume în care regimurile profesionale nu sunt predictibile. Cine îmi poate garanta că de cel ce se pregătește acum într-o facultate va avea nevoie cineva în România peste cinci ani? 

Distanţa se resimte mai mult când foștii studenţi „plonjează” în realitate, căutând ceva pe piaţa muncii. Și atunci ei constată, ca și angajatorii, că nu întotdeauna bagajele de competenţe formate corespund sau sunt la nivelul celor așteptate. Desigur, un anumit decalaj obiectiv există dintotdeauna și pretutindeni. Însă, acum, acesta este deosebit de mare. Dar nu trebuie să disperăm. Oamenii sunt flexibili, predispoziţia spre învăţare este înnăscută, ne pregătim din mers, „la locul de muncă”. Păcat însă de energiile consumate în zadar! Ce era dacă sincronizarea era făcută la timp, pregătirea derulându-se în cunoștinţă de cauză!? Câștigam cu toţii. Într-o lume așezată, așa stau lucrurile.

Sunteţi conducător de doctorat și șeful DPPD de la UAIC Iași. Care este nivelul doctoranzilor și al profesorilor care vin să se perfecţioneze, comparativ cu acum 10 ani?

Având în vedere că baza de selecţie a doctoranzilor este mare, iar numărul de locuri este limitat, chiar mic, îndrăznesc să spun că doctoranzii din domeniile noastre – psihologie și știinţe ale educaţiei – dau dovadă de o bună pregătire, realizând cercetări de înalt nivel, rafinate și complicate. Din păcate, rezultatele acestor cercetări nu se reflectă în practica educaţională, dat fiind că nu există o comunicare și o interdependenţă instituţionalizată dintre câmpul cercetării și cel al practicii. 

Privitor la profesori, aici putem identifica mai multe categorii, și în funcţie de experienţă, dar și de filiera pe care au urmat-o în formare. De pildă, cei mai buni dascăli sunt cei care au terminat studiile până în anii 90 (cu excepţiile de rigoare, desigur), iar la nivel de învăţători (numiţi acum profesori pentru învăţământul primar), cei care au beneficiat de o pregătire prin fostele școli normale. E o mare deosebire între învăţătorul cu un background precum liceul pedagogic – care, între timp, a parcurs o licenţă sau un master –  și cel care a beneficiat doar de un colegiu sau licenţă, după un liceu oarecare. De asemenea, identificăm  un decalaj evident între absolventul de la stat și cel care a urmat studii de acest fel, într-un anumit regim, la o instituţie privată de învăţământ. Din păcate, e plin sistemul de pseudo-dascăli, de persoane care, la o cercetare mai atentă, nu au ce să caute într-o școală, să formeze copii.

Vă rog să ne spuneţi care ar fi primele 3 măsuri pe care le-aţi lua în legătură cu creșterea calităţii cadrelor didactice și actului didactic.

M-aș gândi la următoarele trei măsuri: a) introducerea, la intrarea în facultate, a unei selecţii iniţiale, pe bază de teste de aptitudini și de cunoștinţe, astfel încât să ferim sistemul de persoane care nu dau dovadă de abilităţi pentru această profesie; b) regândirea sistemului de perfecţionare a corpului profesoral prin renunţarea la concursurile teoretice  – cunoscutele examene de grade didactice -  prin raportare, mai degrabă, la dovedirea unei expertize practice în exerciţiul normal de predare-învăţare; regândirea mecanismelor de asigurare a calităţii educaţiei care actualmente conduc la efecte perverse (accentul punându-se pe evidenţierea formală și „cantitativă” a calităţii, prin fel de fel de certificate și diplome, și mai puţin pe fapte reale)

Poate să ne ajute tehnologia să compensăm anomia și lipsa motivaţiei pentru educaţie în aceste vremuri tulburi?

Da, ne poate ajuta foarte mult. Tehnicul poate deveni prilej de reflecţie și de mobilizare profesională. Noile tehnologii informaţionale sunt nu numai simple mijloace de învăţământ, ci devin un „cal troian” al inovaţiei și al creativităţii didactice. Ca să predai cu ajutorul calculatorului, de pildă, e nevoie de o restructurare a conţinuturilor predării, de un apel la activitatea cooperativă, la noi tipuri de relaţionări interpersonale, la o altă filosofie și cultură a evaluării. Elementul tehnic, introdus în educaţie în mod inteligent, restructurează întregul eșafodaj educaţional și reformează vechile noastre reprezentări despre cum se poate face educaţia astăzi.

Aţi scris de-a lungul carierei dumneavoastră foarte multe cărţi de pedagogie. Există o anumită carte de care sunteţi legat mai mult decât de celelalte?

Da, este vorba despre o colecţie de eseuri mai libere, mai puţin încorsetate, adunate în volumul Educaţia. Iubire, edificare, desăvârșire, apărut la Polirom, în 2008. E un alt mod de a vorbi despre educaţie, mai direct, mai sincer, mai puţin doct. E un fel de sinteză sau viziune personală despre educaţie, mărturisită unui prieten, nu în amfiteatru, ci la o șuetă, între patru ochi.

Care este autorul dumneavoastră preferat?

Dewey, pedagogul american, un filosof al educaţiei, care a avansat niște principii și orizonturi de așteptare ale educaţiei mereu și pretutindeni valabile.

Ultimele articole pedagogice pe care le scrieţi au profunde semnificaţii  religioase. Vă rugăm să ne explicaţi această direcţie de gândire.

Este adevărat că scriu și public actualmente pentru un portal religios, Doxologia. Dar paleta temelor abordată e mai largă, nu mă restrâng doar la subiecte cu conţinut religios. E un spaţiu mai ferit de ingerinţe de ordin politic, de interese de tot felul, paradoxal – oarecum neutru ideologic. Acolo mă simt mai liber, exprim ce vreau fără nicio temere că aș face partizanat politic.  

De ce am scris și despre educaţia religioasă? Pentru că și această componentă a educaţiei trebuia tratată cu respect, cu responsabilitate și profesionalism. Mă tem că teologii nu ar fi reușit să o abordeze convenabil, de aceea, eu, ca pedagog laic, am cutezat să mă apropii de această secvenţă curriculară. Știu că subiectul stârnește multe patimi și că este deseori instrumentalizat  de exponenţi ai mai multor interese. Eu cred că educaţia pentru cunoașterea valorilor religioase este o componentă educaţională serioasă, chiar problematică, e o topică a pedagogului, și mai puţin a celor de pe margine…

Au existat în ultima vreme foarte multe voci de părinţi și câteva organizaţii ne-guvernamentale care au acuzat că religia este prea prezentă în clasa de elevi. Este religia în măsură să tulbure formarea personalităţii tinerilor? Care este graniţa  dintre îndoctrinare și educaţie axiologică?

Prea prezentă? O ora pe săptămână vi se pare mult? Nu prea cred… Da, cunosc luările de poziţie – mai vechi sau mai recente. Îndoctrinezi prin educaţia religioasă în aceeași măsură în care îndoctrinezi prin literatură, istorie, muzică sau matematică… Depinde cum sunt predate toate acestea! Potenţialul îndoctrinator al unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj de cunoștinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura relaţiei dintre educator și educat etc. 

Religia, ca disciplină școlară, cu un conţinut atent structurat și predată în mod convenabil din punct de vedere metodic, are un uriaș potenţial culturalizator, edificator, formator – aceasta este premisa după care mă conduc. E o disciplină ce concurează, alături de istorie, geografie, limbă, literatură etc. la conturarea identităţii culturale a persoanei. Și se poate constitui într-o bază prealabilă pentru formarea unui individ capabil să se raporteze responsabil și în cunoștinţă de cauză la alteritate. Că sunt excese, că se alunecă în retorică desuetă și catehizare ieftină, o știu prea bine. Deraieri sunt, dar nu mai multe decât în cazul predării altor discipline…

Se vorbește mult despre faptul că nu mai există lideri în educaţie sau că generaţia matură s-a abandonat literelor în detrimentul practicii. Ce părere aveţi despre acest aspect?

De lideri autentici ducem lipsă în multe domenii, nu numai în educaţie. Cred că avem potenţiali lideri, foarte competenţi chiar, dar sunt necunoscuţi sau stau ascunși. Deficitul constă în mecanismele de evidenţiere și de recrutare a acestora, care sunt preponderent politice sau „ghidonate” de interese de alt fel. Ca să fii recunoscut ca purtător de opinie sau să urci într-o funcţie de decizie trebuie să te aliniezi, să intri sub „pulpana” unui partid, pentru că, altfel, cine te promovează? Astfel îmi explic de ce atâtea persoane competente stau la locurilor lor, într-un soi de „turn de fildeș”. Deplâng această societate care scoate la iveală și pune pe  „val” lichele, „băieţi deștepţi”, tupeiști! Nu competenţele ne lipsesc, ci sistemele de promovare și de valorizare a acestora. E o criză nu de valori, întrupate la nivelul unor persoane, ci de valorificare și recunoaștere a acestora.

Spuneţi-ne vă rog ce ar fi putut să facă profesorul Constantin Cucoș pentru a schimba în bine soarta educaţiei din România și nu a făcut? Este ceva ce vă reproșaţi pe acest subiect?

Poate că trebuia să vorbesc sau să scriu mai puţin și să mă implic mai mult în realitatea educaţională. Un soi de pasivism și spirit contemplativ par a fi niște conduite pe care mi le re-evaluez. La această concluzie am ajuns în cele două luni din această vară când la ministerul nostru s-au perindat patru nume de miniștri. O realitatea dureroasă, care devoalează cât preţ pun politicienii pe învăţământ – nu mai contează din care parte provin! Au venit peste noi vremuri în care profesioniștii trebuie să se manifeste mai activ.

Care este mesajul pe care îl comunicaţi cel mai frecvent studenţilor dvs.?

Să fie răbdători, încrezători, hotărâţi. Să-și pregătească viitorul pe care îl merită. În raport cu acest prezent, viitorul lor devine ademenitor, întremător și pentru noi!

Sursa: Dascăli.ro

Părinte Nicolae Tănase, în 20 de ani de libertate v-aţi implicat foarte puternic în opera socială, după ce aţi ridicat o biserică. Aţi trecut şi prin opresiune, şi  aţi văzut cum este şi să fim liberi. Dacă este să aşezăm în faţă cele două perioade, dictatura comunistă şi apoi democraţia postdecembristă. Care credeţi că sunt minusurile şi plusurile libertăţii?

Dacă spuneţi aşa, trebuie să răspund într-un fel, dar dacă mă întrebaţi care e diferenţa, zic că una a fost ciuma şi cealaltă este holeră. Deci ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Ceauşescu a fost sigur un lucru condamnabil, apoi a urmat al doilea lucru condamnabil, adică ceea ce se întâmplă astăzi. Pentru că de 20 de ani încoace nu trăim în libertate, trăim în libertinaj.

Şi care e diferenţa, pentru că o ureche mai puţin obişnuită cu termenii, nu ştiu dacă sesizează nuanţele?

Libertatea ştie toată lumea ce este, iar libertinajul este un fel de destrăbălare, adică în baza libertăţii îmi fac de cap, şi lucrul acesta se vede. Mergi doi paşi şi vezi. De la ce se întâmplă pe stradă, de la hoţi până la femei care pot omorî copiii, taţi care pot agresa copiii sau soţi care agresează nevestele lor. Libertinaj mare în şcoală. Chiar şi aspectele acestea religioase sunt oarecum nepuse la punct, pentru că trebuie să primeşti în biserica creştinii aşa cum sunt ei… Ei sunt formaţi într-un alt fel decât cum ar trebui să fie formaţi. Mă refer la cum vine lumea îmbrăcată, sau ce atitudine au la Cununie, când vin la Liturghie, sau mă refer la noaptea de Paşti când este un fel de periplu la biserică pentru că stau vreo 20 de minute şi nu rămân la slujbă, nu rămân la Liturghie, nu trăiesc momentele pascale. Asta se numeşte libertinaj.

Şi dacă aţi combătut rezultatele lui, pentru că până la urma copiii aceia sărmani, de care aveţi grijă, sunt roadele unei astfel de vieţi dezordonate… deci dacă aţi combătut roadele libertinajului, cum aţi trata cauzele?

Cauzele pe de-o parte sunt în vechime, adică înainte de decembrie ’89 dar sunt şi în lipsa noastră de atenţie, şi în preocupările noastre de emisiuni TV sau orice altceva, în locul educaţiei în sine. Educaţie care nu se face în niciun caz la televizor. Este lipsă de rugăciune, este lipsă de post, este lipsă de gândire pentru aproapele. Şi acestea sunt cauzele. Şi efectele sunt cele pe care le vedem, sunt cu bătaie lungă şi sunt dezastruoase. Şi aceste cauze măcar acum ar trebui anihilate, pentru că efectele sunt nebănuite, dar oarecum am putea să le vedem în Occident. Deci se poate ajunge la o bunăstare, dar bunăstarea atacă ceea ce omul are scump în el, are credinţă, are aspecte culturale, are aspecte sentimentale. Toate acestea sunt întinate dacă în bunăstare nu suntem atenţi.

Şi credeţi că există o soluţie prin care omul cu bunăstare să-L trăiască totuşi pe Dumnezeu, sau sunt ireconciliabile?

Există foarte mulţi oameni care au bunăstare şi trăiesc cu Dumnezeu. Există foarte mulţi, însă ei sunt atenţi, cum fac aceasta bunăstare, pe spinarea cui, cât de corecţi sunt ei cu ei înşişi, cu Dumnezeu şi cu aproapele, şi cum înţeleg că ei sunt administratori. Sfântul Ierarh Nicolae a fost un bun administrator, adică a administrat bine, foarte bine bunurile pe care i le-a dăruit Dumnezeu: cunoştinţele lui, evlavia lui, dar şi bunurile materiale. El s-a îngrijit de fete ca să se mărite bine, cu zestre, el s-a îngrijit de cei în nevoie.

Există o istorie interesantă consemnată, cum mergând la biserică cu un prieten al său, au întâlnit un car în noroi şi Sfântul Nicolae s-a repezit să-l ajute pe cărăuş să scoată carul din noroi, şi celălalt a zis: “nu se poate, mergem la biserică şi râde lumea de noi… S-o descurca el“. Sfântul Nicolae totuşi a rămas, sigur că s-a dus la biserică mai târziu…

Mânjit de noroi, probabil, nu?

Sigur, spre zâmbetele celor din biserică. Când a fost vremea ca Biserica să-i treacă pe amândoi în rândul sfinţilor pentru faptele lor, lui i s-a dat această zi de 6 decembrie, destul de aproape de Crăciun, destul de aproape  de sărbătoarea extraordinară,  praznicul  împărătesc al Naşterii Domnului, iar celuilalt i-a dat o dată [care cade] la 4 ani, 29 februarie. Acuma cât e de adevărat şi cum stau lucrurile exact e mai greu [de spus], dar putem sublinia faptul că Sfântul Ierarh Nicolae e cel mai popular sfânt.

De fapt, “moş Crăciun”, aşa cum îl sărbătorim noi astăzi, are la origine o sărbătoare a Sfântului Nicolae, care, ulterior, s-a extins şi a căpătat un aspect comercial.

Legea Noului Testament e lege pozitivă, nu e că a Vechiului Testament negativă: să nu furi, să nu pofteşti, să nu…, [ci] fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei milostivi. Deci se prezintă o masă bogată de unde eşti invitat să iei, şi una din mâncăruri este fapta cea bună. Deci noi ne putem hrăni cu fapta cea bună. Şi Sfântul Ierarh Nicolae ne-a învăţat cu prisosinţă.

Noi mai primim în Tabăra noastră de copii, din când în când, persoane din Elveţia, din Austria, din Germania, care vin şi stau două-trei săptămâni şi ajută, ajută la tot.

Benevol, pur şi simplu. Şi nu sunt ortodocşi, nu?

Nu, nu sunt ortodocşi.

Asta e fantastic.

Şi la sfârşit ne luăm la revedere şi ei spun “vă mulţumim mult“. Şi eu le spun “noi vă mulţumim mult“. “Nu, nu, noi vă mulţumim mult“. Şi tot aşa până la sfârşit eu întreb: “Dar de ce mulţumiţi dumneavoastră?“, “Pentru că ne-aţi dat posibilitatea să ajutăm“. Şi în final am aflat că şi preventiv, dar şi vindecător, există recomandarea medicilor psihiatri pentru bolile nervoase. Adică cine face fapte bune nu se zăpăceşte la cap.

A, deci dacă sunt puţin dereglat şi fac milostenie îmi restabilesc cumva un echilibru interior.

Sigur că da, pentru că dereglarea vine din acest dezechilibru pe care l-ai creat, şi anume nu ai administrat bine. Atunci eu fac fapte bune, sunt milostiv, nu neapărat că dau ceva, pot fi şi amabil cu cineva, şi aceea poate fi o faptă bună. Eu am fost la un azil cu un profesor de-al meu şi el a întrebat-o pe o bătrână: “Ce mai faceţi?“. Şi ea a început să plângă. Şi eu am întrebat-o “de ce plângeţi, doamnă?” Şi ea a zis: “nu  m-a mai întrebat nimeni ce mai fac de 30 de ani, de când sunt aici; îmi dau de toate, sunt îngrijită, toate toate, numai că nimeni nu mai m-a întrebat ce mai fac“.

Ea era şi ea un suflet, aştepta şi ea mai mult decât cele ale trupului.

Cuvântul “ce mai faci?” este preocuparea mea, pentru ce mai faci tu, pentru viaţa ta, cum te afli. Eşti bine, eşti sănătos, ai ce-ţi trebuie?, etc., etc.

Eu cunosc câteva doamne în Bucureşti care fac binele cu mâna lor, deşi sunt pline de bani şi ar putea să plătească pe cineva să facă respectivul bine. De exemplu, văruiesc cu mâna lor cameră unei bătrâne sau unui bătrân. Sau economisesc bani de piaţă, caută o piaţă ieftină şi economisesc 15-16 milioane pe lună, pe care mi-i trimit mie… Vorbesc de oamenii care câştiga bani cinstit… Nu poţi să fii hrăpareţ şi apoi să faci milostenie din această adunătură.

Eu am avut o experienţă foarte interesantă. Am vizitat în Moldova o mănăstire şi aveam acolo o călugăriţă cunoscută şi mi-am permis să o întreb: “Maică, nu mai terminaţi o dată mănăstirea asta?” Mănăstirea e nouă, are vreo 15-16 ani şi sunt peste o sută de maici acolo. “Păi cu stareţa asta nu mai reuşim”. O stareţă foarte vrednică. “Păi vin mulţi să dea bani şi ea ia numai de la unii. Întâi îi ia la întrebări: Ce lucrezi, ce firmă ai, ţi-ai plătit muncitorii?… Întâi ajungi cu salariile la zi, pe urmă dai bani la mănăstire. Vinzi tutun, ai cârciumă, câştigi bani din activităţi care provoacă răul aproapelui? Atunci rezolvaţi asta, banii dvs. nu merg. Şi zice că din 10 abordaţi aşa, 2 revin…

Adică îşi îndreaptă afacerile, îşi îndreaptă viaţa, nu?

Sigur! Va să zică îşi construieşte o mănăstire din bani cinstiţi, din donaţiile unor oameni care au câştigat bani cinstiţi, fără să asuprească pe unul şi pe celălalt, fără să dea salarii derizorii, etc.

Sursă: Război întru Cuvânt

Pământul strămoșilor noștri

O poveste din Bucovina

După 1990 am aflat despre istoria românilor din nordul Bucovinei din cartea Aniţei Nandriş, din satul Mahala, despre cei 20 de ani de deportare în Siberia. Amintirile de mai jos sunt ale altei bucovinence, Raveica Magas, din satul Dimca, despre refugierea în teritoriul românesc. Dincolo de tragismul unor vieţi, pământuri şi comunităţi scoase din matca lor, aceste amintiri, ca şi ale Aniţei Nandriş, sunt străbătute de fiorul încrederii în lumina pe care numai Dumnezeu o poate aduce într-o istorie silnică.

Mă numesc Magas Raveica şi sunt născută în satul Dimca, judeţul Storojineţ din Bucovina de Nord. Am avut o copilărie fericită până la vârsta de 5 ani.

Copilăria a fost umbrită prima dată în anul 1940, când în satul nostru au venit ruşii. Am trăit un an de zile sub ocupaţia sovietică. Au început deportările. Tata avea un coleg de şcoală care era secretar la primăria din sat. Când ruşii au ocupat satul l-au lăsat în funcţie cu condiţia să nu se afle nimic din ceea ce se discută la primărie. Atunci s-au făcut listele cu familiile care urmau să fie deportate în Siberia. El l-a anunţat totuşi pe tata, pentru că erau prieteni buni, spunându-i: „Dacă se află că te-am anunţat că eşti pe lista deportaţilor, mâine mă împuşcă. Ţi-am făcut o favoare: te-am pus ultimul”. În fiecare noapte la casa oamenilor care urmau să fie deportaţi venea o dubă neagră; îi luau cu forţa şi îi duceau la trenul care aştepta în gara de la Hliboca. Aşa au fost deportate, seară de seară, peste 40 de familii. În total, din satul nostru am fost pe listă 60 de familii.

A fost foarte greu. Am trăit sub teroare. La trei zile mama cocea pâine, pentru că se gândea că pot începe deportările de la coada listei şi ne prind nepregătiţi. Într-o geantă mare aveam puse hainele mele, ale surorii şi ale părinţilor, iar în altă geantă erau pregătite alimente. În fiecare seară mama pregătea bagajele ca să fim deportaţi. Spre primăvară nu au mai deportat, nu ştim de ce. În vară, ca prin iunie-iulie, armata română ne-a eliberat. Câtă bucurie a fost atunci!

Plouase. Femeile au scos covoare şi le-au aşternut pe şosea la intrarea în sat, aproape de biserică. Satul nostru se afla pe şoseaua care lega Cernăuţiul cu Storojineţul. Armata a înaintat încet. Femeile au pregătit plăcinte, au tăiat găini, au făcut friptură şi au ieşit în faţa armatei române. În fruntea armatei era un ofiţer pe un cal mare, alb. O tânără a pregătit o coroană cu flori şi a pus-o pe gâtul calului ofiţerului. Oamenii au îngenuncheat în faţa armatei noastre, în faţa armatei române. Ruşii au plecat imediat.

 În ianuarie 1944 tata a fost mobilizat şi a plecat pe front. Ruşii înaintau spre ţara noastră de parcă erau un potop. Nu s-a mai putut rezista. Din armată tata i-a trimis mamei o telegramă în care îi spunea să meargă la Mitropolie, să ia repartiţie şi foi de drum şi să se refugieze, pentru că, dacă nu se refugiază şi Bucovina va fi ocupată, el nu se mai întoarce acasă. Mama a mers la Cernăuţi, a luat foile de drum şi a fost repartizată în oraşul Turnu Severin, în Oltenia. Unchiul mamei, mai mare, a venit cu noi, fiindcă mama era singură şi cu trei copii. Era în ziua de Buna Vestire. În alţi ani, când mergeam la biserică, spuneam Crezul în mijlocul bisericii la Sfânta Liturghie. În ziua aceea nu s-a mai putut merge, ne-am refugiat şi noi şi părintele şi foarte mulţi învăţători din sat.

Am ajuns la gară a doua zi dimineaţa. Pe unchiul nu l-au mai primit în tren, era arhiplin. De la Suceava până la Bucureşti am făcut două săptămâni cu trenul. Fratele meu avea 7 luni şi norocul lui a fost că mama încă îl alăpta. Majoritatea celorlalţi copii sub un an, pe care mamele nu i-au alăptat, au murit.

Trenul era atât de lung încât tinerii coborau, culegeau ghiocei şi viorele – era primăvara, martie – şi în capăt se urcau din nou. Când trenul stătea în următoarea gară, fugeau înapoi în vagonul din care coborâseră.

Mergeam foarte, foarte încet. De la Bucureşti am ajuns cu un alt tren la Turnu Severin şi apoi la Strehaia. Pe când stăteam la primărie în Strehaia, un bătrân pe nume Cârstea Dumitru a venit direct la mama şi i-a spus: „Copilă, eu te iau pe tine şi pe copiii tăi şi o să staţi la mine până o să vină să te ia soţul tău”. Şi-a dat seama că tata era plecat pe front. Tata avea 31 de ani atunci. Am plecat cu carul cu boi până în satul Gemenii. Ne-a cazat într-o casă mai mică pe care o avea în curte. Moş Cârstea era foarte îndurerat. Fiica lui avea o fetiţă de 6 luni şi îi murise soţul pe front, iar fiul lui, Ioan, era dispărut pe front şi nu se ştia nimic de el. Bătrânul s-a purtat foarte frumos cu noi.

Pe data de 5 august a venit tata. Mama i-a scris la unitate vreo şapte scrisori în care l-a anunţat unde ne-am refugiat. Tata a fost rănit, a fost internat în spital şi acolo s-a îmbolnăvit de tifos. Totuşi a scăpat cu viaţă. Spunea că numai rugăciunile l-au salvat. A bătut la poartă, era ora 10 seara. Mama m-a trimis să văd cine bate. De după poartă o voce m-a întrebat: „Fetiţo, mama ta este acasă?” Zic: „Da.” „Spune-i să vină la poartă.” Când a spus asta i-am recunoscut vocea, am deschis poarta şi m-am aruncat de gâtul lui. L-am adus de mână în curte la moşul Cârstea. Când l-a văzut, moşul a început să plângă şi i-a spus: „Fiule, credeam că te-ai pierdut şi tu ca cei doi copii ai mei. Bine că ai venit. Uite, până acum am avut eu grijă de copiii tăi şi de soţia ta; de acum să ai tu grijă şi Dumnezeu.”

Tata a mers la Patriarhie şi i s-a dat post de cântăreț în parohia Chitila. Părintele Popescu de acolo l-a primit foarte frumos. Eram foarte fericită. Mergeam în continuare la biserică. Părintele Popescu era foarte mulţumit de felul cum spuneam Crezul în mijlocul bisericii – lumea era în genunchi, numai eu stăteam în picioare, sub policandru, cu mâinile împreunate pentru rugăciune.

În octombrie ’44 la Bucureşti s-a instalat un consulat sovietic. În luna noiembrie s-a dat un decret care spunea că toţi oamenii care au rămas în Bucovina de Nord în anul ’40 sub ocupaţia sovietică sunt consideraţi cetăţeni sovietici şi sunt obligaţi să plece înapoi. Noi trăiam fericiţi, liniştiţi. În familia noastră domneau pacea şi liniştea şi aşteptam ziua fericită când ne vom întoarce acasă în Bucovina de Nord. Însă în gară la Chitila erau trenuri întregi care adunau refugiaţii din jurul Bucureştiului şi îi duceau înapoi în URSS.

Tata s-a sfătuit cu părintele Popescu. Acesta l-a sfătuit să plece, pentru a nu fi ridicaţi şi noi. Am tras căruţa noastră într-o magazie mare din curtea părintelui Popescu. Împreună cu el, tata a făcut un cort pe căruţă din pături, din resturi de covoare vechi de la biserică. Am lăsat totul, ne-am urcat în căruţă şi la 12 noaptea am plecat spre Bucovina. Părintele i-a făcut rost tatei de o hartă, ca să nu venim pe şosea, ci prin sate, pe drumuri lăturalnice dar paralele cu şoseaua, ca să putem ajunge în Bucovina. După 4 săptămâni de drum am ajuns în Lunca Sucevei.

Ne-am spălat, tata s-a bărbierit şi am mers la Arhiepiscopul locului. I-a povestit absolut totul. Înaltpreasfinţitul s-a bucurat că l-a văzut, ţinea foarte mult la el, şi i-a spus că îi dă o parohie lângă Frasin, la Fundul Moldovei, pentru că acolo este un preot foarte bun, Todiraş, care o să ne mai ocrotească. Când am ajuns a doua zi după masă în comuna Fundul Moldovei am văzut şapte căruţe pline cu refugiaţi. De o parte şi de alta mergeau miliţieni care îi duceau la tren. Noi eram în cort; tata era brunet şi s-a mascat să se creadă că suntem ţigani şi am poposit la casa parohială. Părintele ne-a spus că am nimerit în gura lupului, pentru că şeful de post a trecut la comunişti şi a denunţat refugiaţii. Tata a mers din nou la Înaltpreasfinţitul, care i-a dat parohie în comuna Gemenea, unde am stat timp de 2 ani. În ’47 ne-am mutat în comuna Putna.

Tatăl meu a fost arestat timp de şase luni pentru că l-a ajutat pe Cenuşă, un om care s-a ascuns prin pădure după ce i-a condus pe nemţi împotriva ruşilor. Toată lumea îl ajuta: şi cei din Suceviţa, şi cei din Vatra Moldoviţei, şi cei din Putna. A rezistat mulţi ani aşa, sprijinit de oameni. Noi locuiam într-un canton şi la noi veneau şi dormeau miliţienii şi securiştii care îl urmăreau. La început Cenuşă trăia cu impresia că tata îi cheamă ca să îl urmărească.

Eu cu sora mea am venit la mănăstire ca să sfinţim pasca. Dimineaţa, când ne-am întors, la pod, aproape de locuinţa noastră, ne-a ieşit în cale Cenuşă şi ne-a cerut să îi dăm pască şi ceva sfinţit. Cenuşă mi-a spus: „Domnişoară, tatăl dumitale mă urmăreşte cu miliţienii ca să mă împuşte. Transmite-i că de multe ori am vrut să îl împuşc, dar m-am gândit că are copii”. Eu am început atunci să plâng şi i-am povestit că tata a scăpat de pe front, iar el vrea să îl împuşte în casă. I-am spus că nu avem locuinţă, că suntem refugiaţi şi stăm în cantonul din pădure.

De atunci l-am sprijinit, i-am dat de mâncare până când el singur s-a predat, într-o toamnă. Ştiam de la oamenii din sat că el este contra regimului. Cunoşteam meritul lui de a fi condus armata germană împotriva armatei ruseşti care voia să ocupe Putna şi să stabilească graniţa aici. În mintea mea de copil mă gândeam că va veni momentul când ruşii vor fi învinşi și că el este un mare patriot.

Aveam o anumită repulsie faţă de ruşi, pentru că ne-au deportat şi ne-au lăsat săraci lipiţi pământului, pentru că ne-au ocupat Bucovina, pentru că ne-au prigonit şi ne-au privat de drepturi o perioadă de timp. M-am gândit să îl ajut, sperând că îi vom putea învinge odată pe sovietici cu mai mulţi oameni ca el. I-am dus mâncare întreaga vară, aproape zilnic. Când plecau tata şi mama de acasă, eu făceam repede o mămăligă, luam nişte brânză cu smântână şi nişte cartofi şi mergeam la pădure. Îi duceam mâncare caldă la marginea pădurii iar el îmi lăsa în acel loc vasul din ziua anterioară. După aceea am aflat că şi tata îi ducea de mâncare, fără să ştim unul de celălalt. Chiar dacă era un simplu ţăran, Cenuşă era un om deştept, învăţase limba germană pe front, era un bun soldat şi un mare patriot.

Într-o duminică după amiază am venit la mănăstire, la vecernie. Tata fusese arestat a doua oară, pentru că preluase un serviciu cu lipsuri în contabilitate şi l-au acuzat de complicitate la delapidare. Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Eram distrusă, nu ştiam ce să fac. În timpul vecerniei, de la strană am auzit o voce care citea Psalmul 142. M-a impresionat atât de mult, încât am venit acasă şi am învăţat acest Psalm şi de atunci nu mă culc niciodată fără să îl spun. De atunci mi-am spus că nu voi face un pas în viaţa mea fără să vin la mănăstire să mă rog. Am hotărât să vin să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Aşa l-am cunoscut pe părintele Iachint Unciuleac, care era exact cu 10 ani mai mare ca mine.

Îmi amintesc că, atunci când i-am povestit că sunt refugiată, a adus o hartă cu România Mare, cu Ardealul întreg, cu Dobrogea, cu Basarabia şi cu Bucovina împreună. M-a întrebat: „Ai văzut vreodată harta asta?” „Da, părinte, am văzut-o. Îmi stă în suflet harta aceasta.” Părintele mi-a spus: „Odată şi odată, România va fi la fel. Dacă nu eu, dacă nu tu, soro Raveica, alţii o vor întregi din nou.”

Cu un an înainte de a merge la facultate m-am gândit să merg în satul meu natal. Când am trecut graniţa pe la Vadul Siret parcă mi s-a oprit respiraţia deodată. Aveam o greutate pe suflet; nu mai aveam răbdare să ajung la Hliboca, să cobor acolo în gară.

De la Hliboca am pornit pe jos până la Dimca, cum făceam în copilărie. Aveam de urcat un deal; l-am urcat foarte greu. Eram tânără, însă m-au copleşit amintirile; nu-mi puteam şterge lacrimile. Făceam câţiva paşi şi mă uitam în jur – pământul părinţilor noştri. Încet, încet, am ajuns în dreptul bisericii. Ştiam că pe bunica au înmormântat-o în cimitir iar pe bunicul în curtea bisericii, pentru că a fost epitrop şi a fost foarte credincios. Am deschis încet poarta bisericii şi am căutat mormântul. Erau multe cruci ale celor care au fost epitropi. O cruce mare de stejar mi-a atras atenţia; m-am apropiat şi am citit numele bunicului, Magas Onofrei. M-am aşezat în genunchi, m-am rugat pentru sufletul lui, am îmbrăţişat crucea.

I-am spus părintelui Iachint că vreau să urmez Facultatea de Litere, ca să nu rămân fără studii superioare. Mi-a citit o binecuvântare, am plătit o slujbă. La 10 ani de la terminarea Şcolii Pedagogice am luat examenul de admitere cu cea mai mare medie. Atunci mi-am dat seama că părintele mi-a fost de mare ajutor. Când aveam o greutate mă sfătuia. Când au mers copiii mei la facultate plăteam slujbe, veneam şi mă rugam. În fiecare sâmbătă veneam la priveghere, până când un coleg de-al meu a spus într-un consiliu pedagogic: „Ce educaţie pot da unele cadre didactice elevilor dacă merg seara sus, la cei cu barbă, şi duminica dimineaţa nu vin la adunarea pionierească?” Era vorba de mine, dar m-am făcut că nu ştiu. Am mers în continuare la mănăstire şi am rămas enoriaşa părintelui Iachint, prietenul meu de suflet.

 Cât am lucrat în şcoală la comunişti nu am spus niciodată „nu” lui Dumnezeu. Cât am fost profesoară de limba română, am căutat să predau la un nivel mai înalt, le-am pretins elevilor să citească lecturi suplimentare. Elevii mei, când au mers la licee, au fost cei mai buni. Felul cum învaţă acum elevii este departe de aşteptările noastre. Tinerii trebuie să ştie că ţara noastră a fost apărată de un Mihai Viteazul, de un Ştefan cel Mare. Trebuie să cunoască istoria patriei, iar istoria nu se învaţă doar într-o oră pe săptămână.

Am vorbit cu un tânăr şi mi-a spus: „În curând nu vor mai fi frontiere, vor dispărea şi ţările, şi neamurile.” Am rămas uimită de concepţia lui. Eu nu aş putea trăi într-o ţară străină, oricât de greu ar fi în România. Aş muri dacă un an de zile nu aş auzi vorbindu-se româneşte.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri

"Nu-s vinovat faţă de țara mea" - Andrei Ciurunga 

La ora când cobor, legat în fiare,

să-mi ispășesc osânda cea mai grea,

cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

- Nu-s vinovat față de țara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă

pe-un raft, întâiul meu abecedar

și că mă-nchin când mă așez la masă,

cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina

curată cum în suflet mi-a pătruns,

din via dată-n pârg sau din gradina

în care-atâția șerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă

rotundă ca o țară hora-n prag,

sau c-am primit colindători în tindă,

cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline

cu tot belșugul, de la vin la grâu,

și c-am chemat la praznic pe oricine,

cât m-am știut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură

adâncul, codrii, cerul stea cu stea

și sfânta noastră pâine de la gură -

nu-s vinovat față de țara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit șacalii

când am răcnit cu sufletul durut

că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii

și că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune și-n izvoade,

l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,

și câți prin veacuri au venit să-l prade

îl simt și-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,

împovărat de vina cea mai grea,

cu fruntea-n slavă gem din închisoare:

- Nu-s vinovat față de țara mea.

Tudor Gheorghe – ”Solii mei” și ”Nu-s vinovat față de țara mea” (din concertul "Cu Iisus în celulă", 2005)

Poetul Robert Cahuleanu, care va semna şi Andrei Ciurunga, a văzut lumina zilei în Basarabia, în anul 1920, în oraşul Cahul. Aici a urmat şi şcoala, exceptând ultima clasă de liceu absolvită în Bolgrad. După aceasta a început colaborarea la publicaţiile: "Basarabia". "Basarabia literară", "Raza". Trupele române părăsind provincia de la răsărit, se mută şi el, cu familia, în Brăila unde lucrează la "Expresul", "Ancheta" şi "Înainte".

Calvarul său prin temniţele comuniste începe în noiembrie 1945, datorită unui articol anticomunist publicat în "Expresul", Ciurunga fiind considerat autorul moral al entuziastei manifestări promonarhiste din ziua Sfinţilor Arhangheli. Eliberat, îşi tipăreşte în 1947, cu ajutorul unui zeţar cunoscut, fără ştirea cenzurii, o plachetă de versuri puternic colorată anticomunist, intitulată: "Poeme de dincoace".

Denunţat, este arestat abia peste doi ani, însă ‘corpul delict' fusese distrus de mama sa, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul mult mai vechi "Cântece de dor şi război", apărut la Chişinău în 1944. Va petrece cei patru ani de condamnare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se va împrieteni cu scriitorii George Ivaşcu, I. Peltz, Nicolae Davidescu, Ştefan Ionescu, Horia Niţulescu. Este eliberat la trei luni după termenul aşteptat cu nerăbdare şi se interzice să îi mai apară numele în presă.

A treia sa arestare survine în anul 1958. Va fi condamnat la optsprezece ani închisoare pentru a fi lăsat să circule poemele scrise în minte la Canal. În această perioadă leagă prietenii cu scriitorii Alexandru Ivasiuc, Ion Omescu, Constantin Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, istoricul Alexandru Zub, şi cu subsemnatul.

A fost eliberat odată cu toţi deţinuţii politici, în 1964. Abia în 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi începând cu acest an va publica într-un ritm alert ce vădeşte setea sa de recuperare a anilor pierduţi. După Revoluţia din '89, cărţile conţinând stihurile sale de detenţie se vor succeda frenetic, înghiţindu-i toate economiile, dacă se poate presupune că izbutea să aibă şi economii. În plină vigoare creatoare şi editorială, Andrei Ciurunga, ne-a părăsit pentru o lume mai bună.

Consemnări biografice de Mihai Rădulescu

Sursă: ASCOR.MD