O poveste reală despre o femeie care la 22 de ani a ales să-și păstreze copilul pentru că și-a înțeles menirea. Nu i-a fost ușor, a suferit enorm, dar a avut curajul să-și privească viața în ochi și să-și asume responsabilitatea. Acum e liniștită, senină, dar îngrijorată de viitor.
"Numele meu este Andreea și am 22 de ani. Am avut o relație, de aproape trei ani, cu un băiat pe care l-am iubit enorm, însă dragostea s-a stins subit, în urma scenelor de gelozie și comportamentul lui schimbat în mod radical. Când am început relația, eu eram fecioară și așteptam momentul potrivit pentru a începe un raport intim cu el. Între timp, el se schimba din rău în mai rău, motiv pentru care eu amânam ‘momentul’, în speranța că el își va reveni și va fi așa cum îl cunoscusem. Mă judeca aspru din cauza locului de muncă pe care îl aveam, și anume dansam ca animatoare in diferite cluburi din capitală, job constrâns și de situația familială, aspect pe care îl cunoștea foarte bine.
Tragedia familiei mele a început din momentul în care ne-a murit o o soră într-un accident de mașină. De atunci, mama a intrat într-o depresie cronică foarte periculoasă. În tinerețe, ea fusese diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, trecând prin mai multe episoade care prezentau labilitate la nivel psihic. Tata ne-a părăsit și el, încă de la o vârstă fragedă. Am rămas patru surori din cele cinci, însă doar eu și cu o altă surioară am rămas alături de mama, să avem grijă de ea și să o întreținem, de 5 ani încoace. Mă întrețin și pe mine, și pe mama de la o vârstă fragedă, dar, între timp, am terminat și o facultate, în timpul căreia nu îmi permiteam un job de zi, plus că un salariu normal nu îmi acoperea toate cheltuielile.
Am plecat în Italia să muncesc ca ‘hostess’ într-un night club deoarece relația meu cu respectivul scârțâia și m-am gândit că, poate, această pauză, o să îl facă pe el să reflecteze și să mă prețuiască la adevărata valoare. După nouă luni, m-am întors în țară, la el, cu dorința arzătoare să ne împăcăm și să o luam de la zero. La scurt timp, pentru că-l iubeam nebunește, m-am decis să îmi încep viața sexuală cu el, crezând că așa se va îmbunătăți și legătura noastră. Decizia a fost una regretabilă, din păcate. Hotărâsem împreună să ne protejăm, pentru a evita o sarcină, considerând că nu suntem pregătiți să avem deja un copil.
Sunt împotriva anticoncepționalelor de când m-am documentat intens despre cum funcționează cu adevărat. Mijloacele contraceptive nu împiedică fecundarea, ci prinderea micuţului prunc de mucoasa uterină. Deci, nu au efect preventiv, ci abortiv. Pilulele contraceptive au multe efecte negative deosebit de grave. Pilula antibaby a început să fie comercializată în anii ’60. La 10 ani de la introducerea pilulei apăruseră deja 600 de lucrări ştiinţifice despre efectele secundare ale acesteia. Cele mai cunoscute efecte sunt: infarct miocardic, hemoragii cerebrale, tromboembolii, creşterea incidenţei cancerului, sterilitate, tulburări digestive, tulburări oculare, dezechilibru psihic, depresie, modificări de personalitate. Deşi se cunosc bine aceste efecte negative, ‘sistemul oficial’ (adica cei care ne conduc și ne controlează ) încearcă să le minimalizeze pentru a susţine contracepţia.
Ce poate fi mai clar de atât? Deși cu toții știm, în conștiința noastră, că avortul este o CRIMĂ, refuzăm adevărul, pentru că știm că este rușinos și ne face să ne simțim vinovați. Așadar, înainte să luați o decizie fatală, documentați-vă bine!
Deci, nu am luat aceste contraceptive și am rămas însărcinată. De menționat că, după o lună, mă desparțisem definitiv de acest băiat. În urma multor neînțelegeri, el începuse să fie agresiv verbal și fizic, iar eu nu am acceptat o asemenea atitudine. Eram hotărâtă, pentru prima oară în toți acei ani, să mă despart de el fără cale de întoarcere.
Curând, am aflat că sunt însărcinată în cinci săptămâni, iar reacția mea a fost una de șoc teribil, refuz, neputință de a accepta. Mă simțisem transpusă într-o clipită într-un coșmar! Recunosc, cu regret și o rușine de nedescris, că primul gând a fost să fac avort, însă acest gând diabolic și criminal nu a durat mai mult de câteva minute. Eram mult prea conștientă de faptul că avortul este o crimă și o discriminare fatală pe baza vârstei și a locului unde se afla bebelușul în pântec.
În perioada în care am aflat de sarcină, treceam printr-o depresie cauzată de despărțire, sufeream enorm, slăbisem într-un mod exagerat (ajunsesem la 45 de kg, înălțime 1.66) și aveam insomnii cronice de câteva luni. Doar o surioară, din cele trei, mi-a fost alături atât la aflarea veștii, în timpul sarcinii, cât și la ora actuală.
A trebuit să duc multă muncă emoțională până să accept sarcina și ideea ca voi fi o mamă singură, fără o casă, fără o carieră, fără sprijin din partea părinților, familiei, fără absolut nicio stabilitate sau siguranță. A fost groaznic de greu și încă mai este.
M-am gândit să fiu morală și să îi mai acord tatăl copilului o șansă în relația noastră, în special pentru creșterea armonioasă a copilului. Așadar, am încercat timp de nouă luni, cât a durat sarcina, să fie bine între noi, să ne înțelegem, însă în zadar. A fost o tortură. Se comporta dezastruos de tiranic cu mine. Se simțea mai puternic crezând că eu depind de el, iar asta îi “permitea” să mă înjure zilnic și s-a întâmplat să și dea în mine de câteva ori în timp ce eu eram însărcinată. Am suferit și am plâns foarte mult în timpul sarcinii, deși în interiorul meu luptam cu toată ființa să rămân puternică și senină pentru bebelușa mea. Încercăm să mă înveselesc și să găsesc refugiu în cărți, în muzică clasică, uneori dansam și mă filmam. Făceam totul pentru fetița mea, pentru a nu-i transmite stări triste. Din cauza grijilor și a suferinței, nu aveam poftă de mâncare, dar, zilnic, mă forțam să mănânc ca la carte (fructe, lichide, carne, lapte, gătit, fără prăjeli sau conservanți). La sfârșitul sarcinii, aveam cu 25 de kg in plus, dovadă că avusesem bine grijă de bebe, să nu îi lipsească nimic sănătos din alimentație. Aveam momente în care disperam și mă panicam cu gândul la viitor și mă gândeam că poate ar fi mai bine să ne ia Dumnezeu la El pe amândouă. Însă sora mea era tot timpul lângă mine și mă susținea, precum îngerul meu păzitor.
După naștere, am decis să plec cu fetița de lângă tatăl copilului, iar acum sunt senină si liniștită alături de îngerașul meu cel divin. Sunt mai mult îngrijorată decât fericită, având în vedere că sunt o mamă singură și nu știu exact cum îmi voi crește bebelușa, însă voi lupta pentru îngerașul meu cu toată dragostea și cu toată ființa. Alegerile făcute au adus, în interiorul meu, o pace și o satisfacție greu de descris în cuvinte.
Mă cutremur de fericire și emoții când îmi privesc cea mai mare creație și când mă gândesc că acest suflețel mititel a crescut înlăuntrul meu.
Treziți-vă la realitate, doamnelor! Nu este nevoie de multă inteligență pentru a realiza că avortul este o crimă. Vă omorâți propriul copil și, poate, unicul. De ce credeți ca majoritatea femeilor care fac avorturi, când vine momentul în care își doresc un copil, nu mai pot să-l facă?
Pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi patrunsă de nimeni. Reflectați!"
Scrisoarea Andreei este preluată de pe blogul: Bucuria Darului
Cei care doresc să o ajute pe Andreea, ne pot contacta pe adresa de e-mail a asociației: contact@asociatiaorthograffiti.ro și la numerele de telefon: 0748.851.336, 0764.665.249 - Miruna Ionescu și 0725.034.307 - Alexandra Nadane.
