Predica la Duminica a XII-a după Rusalii: Tânărul cel bogat. SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL: "Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?"

foto: Doxologia

APOSTOLUL

I Corinteni 15, 1-11

Fraţilor, vă aduc aminte Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar - căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut.

EVANGHELIA

Matei 19, 16-26

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi  urmează Mie. Tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Atunci Iisus a zis către ucenicii Săi: adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii Lui, auzind acestea, s-au tulburat foarte tare şi I-au zis: cine poate atunci să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

*

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL: Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?

“În Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvinte, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi de tot ce ţinea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oameni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de la el niciun fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a apăsat cu toată greutatea hotărârii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli...

„Ai împlinit, zice, toate poruncile... acum, dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt. 19,21)

A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru? Şi totuşi, tânărul a plecat mâhnit... negreşit, pentru că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea ce îi fusese făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune că nu se îngrijea de mântuire. Toată problema lui constă în aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia să-şi mântuiască sufletul, dar nici de iubirea lucrurilor lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două sunt incompatibile între ele... Unde e Domnul, acolo nu e nimic lumesc. Şi unde e ceva lumesc, acolo nu-i nimic de-al Domnului.

Având un asemenea exemplu de dezaprobare dumnezeiască pentru întoarcerea nedesăvârşită către El, să ne întoarcem, fraţilor, spre noi înşine şi să ne cercetăm: oare este desăvârşită întoarcerea noastră? Dacă nu, să ne străduim s-o facem desăvârşită. Oare suntem aşa de rupţi de împătimiri, încât putem spune că suntem gata în orice clipă să facem tot ce va cere Domnul? Dacă nu, să ne îngrijim a ridica ruperea noastră de împătimiri la această treaptă. Pentru că principalul este să aducem totul jertfă voii lui Dumnezeu. Când se săvârşeşte în noi o asemenea cotitură, întoarcerea noastră este deplină şi nu vor fi piedici din nicio parte atât ca noi să ne arătăm desăvârşiţi cât şi ca Domnul să ne recunoască astfel. Pasărea care nu este nici legată, nici închisă în colivie, zboară fără împiedicare pe întinderea văzduhului: şi cel care s-a dezlegat din toate părţile de împătimirile lumii lucrează slobod, fără împiedicare, pe tărâmul voii lui Dumnezeu. Iar cine lasă în sine vreo împătimire este slobod doar până când se aduce atingere împătimirii respective. Îndată ce Domnul va cere să fie jertfită şi aceasta, omul se tulbură, se simte strâmtorat şi asemenea tânărului din Evanghelie, se depărtează de Dumnezeu, deşi o face cu mâhnire.

Dacă privim din afară la acel tânăr şi la cei asemenea lui, putem zice cu părere de rău: „Uite cât s-au ostenit, şi degeaba!” Dar dacă cercetăm esenţa lucrurilor, se va arăta că ei nu s-au ostenit aproape deloc. Cea dintâi osteneală este tocmai cea în care dai înapoi. Păcatul, care trăieşte în noi – sau, mai bine zis, vrăjmaşul, care lucrerază prin el – este viclean foarte şi se pricepe să se ascundă sub măştile cele mai luminoase. Toţi ştiu că fiecare dintre noi poate avea o mulţime de dispoziţii şi înclinări reprobabile, însă întotdeauna sunt între ele una sau două dominante în jurul cărora se grupează toate celelalte. Când se aprinde dorinţa mântuirii, conştiinţa cere să dezrădăcinăm tot ce este nedrept, fără să ne cruţăm pe noi înşine şi fără să luăm în seamă nicio durere a inimii noastre. Începe munca lăuntrică. Cel de bună credinţă e gata să aducă totul jertfă Domnului, pe când sufletele care şchioapătă de amândouă picioarele şi suferă de autocompătimire, deşi se leapădă de multele lucruri pe care nu pun preţ, păstrează totdeauna în ele ceea ce nutreşte cu precădere egoismul lor şi prin aceasta strică totul. Ele cred că au făcut mult, însă în fond n-au făcut nimic; cred că la asemenea fapte ale lor nu contează prea mult că ai o trăsătură a iubirii de păcat sau faţă de lume, în timp ce pentru ei personal în acest puţin stă totul – tot păcatul şi toată lumea.

Când copacului i se taie multele rădăcini, insă rămâne una singură, tot mai trăieşte şi înfloreşte şi aduce roadă: şi păcatul şi lumea înfloresc în noi pe de-a-ntregul, deşi pare că le slujim doar cu o părticică... Iar de aici iată ce reiese: după cum o rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, aşa şi păcatul, rămânând în noi prin vreo latură a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră şi spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice în ochii lui Dumnezeu. Atunci înseşi faptele săvârşite, chipurile, pentru a face placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm în noi, adică evlavia devine armă a păcatului şi a lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului. Ele cred că s-au îndreptat, însă de fapt sunt ceea ce spune Domnul: nu eşti nici cald, nici rece: te voi vărsa din gura Mea (Apoc. 3,16). Izbăveşte-ne, Doamne, de acestă soartă!

Cain a adus jertfă lui Dumnezeu... iar Dumnezeu n-a băgat-o în seamă. De ce? Pentru că a adus ceea ce nu îi era drag. Avraam este slăvit în întreaga lume ca părinte al credincioşilor, pentru că la cererea Domnului a fost gata să îl jertfească, sau îl şi jertfise deja în inima sa, pe fiul său cel iubit, unul-născut, a jertfit ceea ce îi era mai scump decât orice... Asemenea jertfă cere Dumnezeu şi de la fiecare dintre noi... Şi pe bună dreptate! El însuşi a făcut şi face totul pentru noi. Nu doar că ne-a făcut, ne păzeşte şi are grijă de noi, ci când a venit vremea să întocmească mântuirea noastră, n-a folosit pentru aceasta vreo făptură nimicnică, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în lume, şi nu ca să lucreze aici ca un stăpân, ci ca să fie înjosit, chinuit şi dat la moarte. După o asemenea Jertfă din partea Domnului pentru noi, de la care jertfă pentru Domnul ne putem da în lături noi în chip legiuit?

Cei care într-un colţişor de taină al inimii ascund vreun idoluţ al iubirii de lume şi al iubirii de păcat cred, poate, că viclenia lor nu se va face cunoscută nimănui. Ce-i drept, Rahela a izbutit să ascundă de căutările tatălui său idolul pe care i-l furase. Dar cum să ne ascundem de atotcercetătorul şi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu? Trăim şi lucrăm înaintea feţei lui Dumnezeu. Sau poate că socoate cineva că ceea ce păstrează el din împătimirile lumeşti şi din deprinderile păcătoase nu are însemnătate? Dar să se pună fiecare, în conştiinţa sa, înaintea lui Dumnezeu şi să judece fără răstălmăciri şi fără ascunderi după deget: dacă nu vrem să renunţăm la ceva de dragul Domnului, e ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, cealaltă – pentru mine”. Dar cum se poate una ca asta, de vreme ce ştim limpede că El cere de la noi totul, cere şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine? Oricât de puţin însemnat ar fi ceea ce păstrăm din lume în inimă, îndată ce din pricina acelui lucru intrăm în dispută cu Dumnezeu, ne punem contra lui Dumnezeu, ne împotrivim Lui, suntem luptători împotriva lui Dumnezeu în toată regula. Şi nu numai atât: dacă de dragul împătimirii de ceva Îi refuzăm lui Dumnezeu supunerea noastră înseamnă că obiectul împătimirii noastre ne e mai drag decât Dumnezeu. Dacă ne e mai drag decât Dumnezeu, înseamnă că el este dumnezeul nostru, pentru că dumnezeul inimii este ceea ce-i mai drag decât orice. Aşadar, dumnezeul nostru este ceea ce nu-i Dumnezeu, şi noi suntem nişte închinători la idoli... Oare acesta este un lucru de nimic?

Nu e mai bine, fraţilor, ca după aceea să încetăm să mai socotim neînsemnate împătimirile noastre iubitoare de lume şi să ne îngrijim a deştepta conştiinţa adormită şi a o sili să râvnească ruperea definitivă de toate împătimirile? Tihna noastră, dacă chiar avem tihnă, este o tihnă mincinoasă. Domnul, Care e drept, ne va pune în împrejurări în care se va tulbura tot lăuntrul nostru şi abaterile inimii noastre vor fi date în vileag în faţa tuturor. Şi atunci, nu este mai bine să preîntâmpinăm asta şi prin schimbarea paşnică a dispoziţiilor noastre să abatem de la noi chinurile, care nu ne vor mai aduce niciun folos?

Propun toate acestea iubirii voastre de înţelepciune, pentru ca, intrând în voi înşivă, să vă judecaţi singuri şi să vă pregătiţi să-I aduceţi în dar Domnului, Mântuitorului nostru, şi să-I şi aduceţi cu fapta, toate iubirile care nu sunt pe placul Lui, să vă revizuiţi şi să vă îndreptaţi toate neregularităţile şi strâmbătăţile inimii, care sub buna regulă exterioară ascunde câteodată scopuri şi patimi lumeşti, ca să vă înfăţişaţi lui Dumnezeu fecioară curată (II Cor. 11, 2), neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel (Efes. 5, 27). Amin!”

(Din: Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Ştiinţa rugăciunii”, Editura Sophia, 2008)

Sursă: Cuvântul ortodox