foto: Gabriel Marian (OrthPhoto)
Diac. Sorin Mihalache: În
ultimul secol, teorii precum Relativitatea Restrânsă sau cea Generală, dar şi
rezultate din cercetările mecanicii cuantice au schimbat profund datele şi
reprezentările noastre despre lume. În mod neaşteptat, odată cu descoperirile
fizicii, s-au deschis numeroase câmpuri de lucru, de dialog cu filosofia şi
teologia. Fizica a readus, de fapt, pe agenda dezbaterilor şi reflecţiilor,
teme consacrate altădată metafizicii: natura spaţiului şi a timpului, legătura
dintre conceptele matematice şi realitatea înconjurătoare, începutul şi
sfârşitul universului. În acelaşi timp, au ieşit la iveală o serie întreagă de
teme fascinante pentru publicul larg: splendoarea imenselor galaxii, giganticul
cosmos în care trăim, structurile şi legităţile cuantice din abisul materiei,
miraculoasa ordine matematică din regnul particulelor fundamentale, energia
ascunsă în vid, expansiunea universului... Cum vedeţi revoluţia aceasta
petrecută în fizică şi afinitatea neaşteptată a unora dintre datele ei către
reflecţia filosofică, ecourile acestei revoluţii în câmpul mai larg al
edificării noastre cu privire la lume?
Fizician Andrei Dorobanţu: Fizica
a avut dintotdeauna o importantă componentă metafizică. Să nu uităm că primul
nume sub care au fost cunoscuţi filosofii a fost cel de "Φνσικοι" -
adică "fizicieni". Remarcabil este însă altceva: dacă până la un
moment dat metafizica se regăsea doar în fizica teoretică, ea este acum
tulburător de prezentă şi în fizica experimentală. "Acum" înseamnă de
când a început era marilor "maşini", de la acceleratoarele de
particule care au tot împins cunoaşterea "înapoi în timp" până spre
începuturile Universului, până la telescopul Hubble, care ne-a dus până aproape
de marginile Universului vizibil. De altfel, marele dramaturg Friederich
Dürennmatt, în timp ce vizita LEP, colliderul de electroni-positroni,
predecesorul LHC, împreună cu Herwig Shopper (director general CERN,
1981-1988), a spus: "Acum înţeleg că LEP este o maşină filosofică"
(Jetzt verstehe Ich dass LEP eine phylosophische Maschine ist).
Mecanica
cuantică şi Relativitatea au ieşit de ceva timp din manuale şi din revistele de
specialitate şi acum cochetează cu mass-media. Mass-media le-a cerut,
fizicienii le-au oferit. De bucuria lor şi dintr-o reală nevoie de comunicare.
Şi dacă cineva m-ar întreba de ce avem nevoie de comunicare, răspunsul meu ar
fi simplu şi scurt: pentru că, dacă ne gândim bine, comunicarea este primul pas
spre comuniune.
În
multe privinţe, descoperirile fizicii sunt contraintuitive: efectul tunel,
energia care poate da naştere perechilor particulă-antiparticulă, vidul care
ascunde energie (efectul Casimir) şi multe altele. Aflăm că prin corpul nostru
trec miliarde de neutrini, în fiecare secundă, fără ca noi să resimţim aceasta,
fără ca ei să întâlnească vreun obstacol, că particulele care alcătuiesc
trupurile noastre şi obiectele lumii sensibile nu au consistenţa pe care o
vădesc lucrurile pe care le atingem şi cântărim... Din perspectivă teologică,
se pare că materia însăşi indică celor ce se mărginesc la studiul
proprietăţilor ei prilejuri de uimire, scoţând la iveală adevărate
"invitaţii" adresate experienţei şi raţiunii, în vederea depăşirii
limitelor fixate de reperele contingente, un fel de pregătire pentru a putea
crede ceva mai mult decât ceea ce este validat de simţuri... S-ar putea vedea,
în toate aceste descoperiri, exerciţii pregătitoare pentru o deschidere nouă a
minţii omeneşti către forme mai cuprinzătoare de înţelegere, către paradox şi
antinomie, către ceea ce depăşeşte planul sensibil al vieţii?
Albert
Einstein obişnuia să spună că nu tot ce contează poate fi numărat (cântărit, de
exemplu) şi nu orice poate fi numărat contează: "Not everything that
counts can be counted and not everything that can be counted counts".
Pentru că dacă mă limitez la a număra, la cantitate, la "să te pipăi şi să
urlu este" a lui Arghezi - pierd inefabilul.
Am
aflat destule şi am înţeles suficient de mult ca să realizăm că nici tipul
nostru de judecată de până acum nu se mai potriveşte cu ceea ce urmează să
înţelegem. Sunt idei, concepte contraintuitive în fizică? Tot ce ne trebuie
este antrenamentul de a opera cu ele. Cum îi spune Regina de Cupă lui Alice în
Ţara Minunilor: trebuie să fim pregătiţi "să gândim până la şase lucruri imposibile
înainte de micul dejun". Mare provocare adresată minţii omeneşti, dar una
pe măsura celor aşteptate de la noi de Cel care ne-a creat. Şi care ne
călăuzeşte şi ne veghează prin credinţa pe care ne-a dat-o. Căci, aşa cum
spunea "originatorul" marilor tulburări care ne-au făcut să privim
altfel lumea care ne cuprinde şi pe care o cuprindem, Max Planck, "oricine
este implicat serios în muncă ştiinţifică de orice fel realizează că deasupra
porţilor de intrare în templul ştiinţei sunt scrise cuvintele: "Trebuie să
ai credinţă". Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate
dispensa."
Multe
dintre rezultatele contraintuitive ale fizicii ultimului secol se deschid,
într-un mod neaşteptat, dar edificator, către afirmaţii pe care le întâlnim în
gândirea patristică şi în teologia răsăritului creştin. Părintele Dumitru
Stăniloae, de exemplu, face, în mod indirect, o referire la celebra consecinţă
a Teoriei Relativităţii Restrânse, chiar în manualul de teologie dogmatică.
Făcând aluzie, desigur, la relaţia celebră E=mc2, părintele Stăniloae afirmă că
materia dovedeşte că "esenţa ei este energetică", sugerând că ea
poate fi mediu de lucrare a lui Hristos, că se poate umple de Duhul Sfânt (pr.
Dumitru Stăniloae, "Teologie Dogmatică Ortodoxă", vol. II, Editura
EIMBOR, 2007, p. 15). O idee similară formulează şi Jean Guiton, după o
discuţie cu doi fizicieni: dacă materia lumii sensibile este mai degrabă
energie, aceasta ne sugerează că ea este mai aproape de spirit. Cum comentaţi,
ca fizician, aceste interpretări? Cum receptaţi deschiderea aceasta a teologiei
ortodoxe spre rezultatele fizicii?
Teologia
porneşte de la Dumnezeu pentru a înţelege lumea, Fizica se luptă să înţeleagă
lumea şi ajunge la El. Aristotel îşi deschide Metafizica sa cu cuvintele:
"Orice om are sădită în el dorinţa de a cunoaşte". Acest om, care
vrea să ştie, să cunoască şi este şi dispus să gândească, se află ca într-o
casă cu multe ferestre şi prin fiecare fereastră are acces la lume. Teologia
este o fereastră, fizica o alta, alte ştiinţe şi preocupări omeneşti - alte
ferestre. Lumea însă este aceeaşi. O mare de energie din care la început s-a
întrupat "ceva" ce astăzi numim materie şi pe care am învăţat (nu
totdeauna spre bine) să o transformăm la loc în energie. De fiecare dată
folosind un mediator: operatorul, experimentatorul, teoreticianul - omul. Duhul
Sfânt prin el este totdeauna prezent şi are grijă ca totul să se desfăşoare
după Lege. Unul dintre marile eforturi actuale ale oamenilor de ştiinţă este
"încorporarea" dimensiunii spirituale în structura noastră materială.
Suntem, cum a spus Niels Bohr, şi actori, şi spectatori pe scena vieţii, care
este atât de mare şi de copleşitoare, încât nu ajungem să o cuprindem întreagă
prin simţurile noastre. Suntem, sub diferitele noastre forme, când undă, când
corpuscul, când materie, când energie. Făcuţi în trup, ne naştem în spirit prin
botezul care ne îmbracă în Hristos. Tot ce facem ca fizicieni este să regăsim
această unitate.
Universul
vine spre noi, prin lumină. Spectroscopia a scos la iveală capacităţile
extraordinare ale luminii de a relata "fapte" petrecute în vremuri şi
în spaţii îndepărtate ale Universului. Prin intermediul proprietăţilor ei,
putem cunoaşte imensitatea cosmosului, cu o precizie neaşteptată, rămânând în
siguranţă pe Pământ. La capătul celălalt al realităţii fizice, istoria
cercetării ştiinţifice a dovedit cum abisul lumii, microcosmosul de această
dată, altfel greu de pătruns, se deschide spre om: radioactivitatea, prezentă
în stare naturală în cazul unor elemente, a creat premisele necesare
cercetătorilor pentru descoperirea structurii nucleului. Lumea, aşadar, pare să
se deschidă către explorarea omului: trăim într-un Univers care ne invită parcă
să îl explorăm. Ar putea fi recuzate aceste afirmaţii, pe motivul că sunt
simple metafore, fără acoperire? La urma urmei am putea spune că Universul este
imens şi că vârsta şi dimensiunile sale, prea mari pentru om, ar putea la fel
de bine să indice, cuiva care vrea să interpreteze aşa, că nu are nici o
legătură cu omul şi că noi nu avem nici o înzestrare care să ne vădească o
anumită capacitate de explorare şi de cunoaştere a lui.
Cum
să invoci metafora pentru a recuza "fapte" din Univers? Metafora,
conform dicţionarului, face posibilă folosirea de lucruri "la
îndemână" pentru a explica alte lucruri sau fenomene de care nu putem sau
nu ştim să ne apropiem. Şi aceasta, fără a intra în detalii specifice.
Deschizându-ne mintea pentru a găsi în noi înşine explicaţiile. Este cheia care
deschide porţi. Ce facem dincolo de ele - aici doar noi suntem răspunzători. Nu
metaforele. Oricât de mare ar fi Universul sau interiorul unui nucleu atomic,
oricât de departe ar fi ele în timp şi spaţiu, nu are nici o legătură cu
capacitatea noastră de înţelegere şi astfel de cunoaştere. Pentru că ele,
amândouă, se află în noi: încifrat, primul; explicit, al doilea. Doar
vehiculele explorării trebuie puse la punct şi fabricate pe măsura unei
asemenea călătorii. Şi încă ceva: metafora se defineşte de obicei ca o
comparaţie fără termen de comparaţie. Şi atunci, ce altceva să folosesc vorbind
despre Univers, care, nu-i aşa?, NU are cu cine să fie comparat! Cel puţin
deocamdată. Metaforic sau direct, acest Univers ni s-a dezvăluit până foarte,
foarte departe, chiar dacă nu încă mulţumitor de departe. Prin mărturia
luminii. Dar, dacă lumina "ne aduce" Universul, ea nu face doar atât.
Lumina codifică şi transportă informaţie. Este legătura noastră cu momentul
inefabil al primei dezvăluiri a energiilor originare. Este singura mărturie
neîntreruptă a tuturor timpurilor şi lucrurilor care au trecut. Pentru că
nimic, nici măcar întunericul, nu a cuprins-o vreodată…
Trăim
o epocă în care divertismentul a devenit industrie, cu experţi în psihologie
angajaţi să realizeze produse cât mai seducătoare. Producţii cinematografice cu
buget imens pun în circulaţie lumi ficţionare, efecte speciale, tărâmuri fantastice,
personaje ieşite din comun, oferind creaţii artistice care par a fi mult mai
vrednice de admiraţia noastră decât lumea reală în care trăim. Cel puţin la
prima vedere ar putea părea că lumea noastră nu mai are prea multe lucruri
interesante, că tainele lumii noastre fizice au fost deja epuizate, că lumea în
care trăim nu are nimic interesant de spus, că nu mai are nimic uimitor. Şi-a
epuizat lumea fizică tainele?
Dar
toată viaţa e o taină, o minune! Noi suntem o taină. Faptul că putem cunoaşte,
că putem desluşi legile naturii, toate acestea sunt o minune. Einstein folosea
un cuvânt mai lumesc: miracol. Şi spunea că avem doar două feluri de a ne trăi
viaţa: ca şi cum nimic nu este un miracol sau ca şi cum totul este un miracol.
Depinde de alegerea pe care o facem. Aduceţi-vă aminte de Newton, cum spunea
că, privindu-se pe sine, se vede ca un copilaş care se joacă pe malul mării,
bucurându-se când găseşte o piatră mai rotundă sau o scoică mai frumoasă, în
timp ce dincolo de el se întinde, nesfârşit, oceanul adevărului. Pietricelele
colorate şi zornăitoare fabricate pe bandă rulantă de industria
divertismentului sunt acolo, pe ţărmurile lumii, orbindu-ne şi asurzindu-ne tot
timpul. Din nou, depinde de noi să reuşim să distingem, printre atâtea lumini
înşelătoare, lumina necreată a Începutului, şi printre atâtea zgomote agresive,
să auzim Cuvântul. Filmele - pe mine nu mă deranjează. Ele fac totuşi un lucru
bun: măcar pe câţiva dintre cei care le privesc îi determină să caute, să afle
mai multe şi chiar mai mult - să înţeleagă. "Tainele lumii noastre
fizice", cum spuneţi dvs., nu se termină niciodată. Pentru că ele au fost
semănate peste tot de Dumnezeu. Ne revine nouă privilegiul de a le căuta şi a
le face să strălucească şi pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici de vreo
obligaţie, ci de o mare şi minunată răsplată.
Economizarea
vieţii tinde să ne deprindă cu obiceiul de a calcula totul în bani. De aceea,
poate, când este vorba de o investiţie pentru cercetare, care se ridică la 8
miliarde de dolari, cum este acceleratorul de particule de la CERN, unii mai
puţin familiarizaţi cu dezideratele cercetării fundamentale exclamă că se
risipesc mult prea mulţi bani, în ciuda nevoilor extraordinare existente în
ţările sărace. Vă rog să îmi îngăduiţi un posibil exemplu ca argument: Un
studiu făcut în Marea Britanie constata că doar în această ţară se aruncă la
coş mâncare nedesfăcută în valoare de 10 miliarde de lire sterline anual, încât
nu în cercetare sunt resursele risipite. Sunteţi un comunicator de ştiinţă recunoscut,
prezent în presa scrisă şi în audiovizual cu multe comentarii şi răspunsuri.
Cum argumentaţi, pentru cei ce critică proiectele scumpe ale ştiinţei
fundamentale, preocupările şi investiţiile în cercetare, în proiecte precum
laserul ELI din România sau LHC?
Ce
înseamnă mulţi bani? La nivelul celui mai mare institut de cercetări din ţară,
IFIN-HH, bugetul anual este echivalentul a aproape 4 km de autostradă
construită, şi nu la noi, în Germania, unde costurile sunt bine ţinute sub
control. Păstrând aceeaşi comparaţie, construcţia ELI-NP în România, cel mai
puternic laser din lume, înseamnă nici 50 km, iar cele 6 miliarde de euro
cheltuite pentru construcţia LHC înseamnă 1.000 km!!! Transferul unui fotbalist
mediu la o echipă din România costă cât un ciclotron pentru aplicaţii medicale.
Nu spun - şi nimeni nu spune! - să nu se mai facă autostrăzi şi să nu se mai
joace fotbal, dar este de neînţeles ca televiziunile să fie în admiraţia
banilor din fotbal şi să protesteze atunci când se construiesc mari instalaţii
de fizică de care, în final, vor profita, de exemplu, medicina şi mediul. Şi
mai ales: fiecare euro investit de exemplu la CERN sau la ESA - Agenţia
Spaţială Europeană înapoiază celui care a investit între 3 şi 4 euro. Vă
amintiţi pilda talanţilor? Aceşti oameni, cei care construiesc şi cercetează
pentru alţi oameni, sunt cei care înmulţesc cu folos puţinul pe care l-au
primit şi intră astfel, cum spune Cartea Sfântă, "întru bucuria
Domnului".
"Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe
om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi"
Aţi
putea formula un mesaj către tinerii de astăzi, pasionaţi de fizică şi de
datele ei, cu privire la dialogul acesta înfiripat în România între teologie,
filosofie şi ştiinţă?
Sir
Francis Bacon, cel care ne-a transmis că experienţa senzorială este sursa
cunoaşterii, spunea acum mai bine de 400 de ani un lucru formidabil:
"Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce
înapoi". Atenţie: nu îl aduce "la El", ci "înapoi"! Pentru
că, de fapt, omul nu pleacă niciodată de la Dumnezeu. Doar că uneori se mai
înstrăinează. Iată ce face Cunoaşterea. Şi încă ceva. Cunoaşterea nu este ca un
râu care tot curge, trece tot timpul pe lângă tine şi tot ce ai de făcut este
să te scalzi în el şi să ieşi de acolo… cunoscător.
Nu.
Cunoaşterea este un râu cu multe zăgazuri. În spatele cărora, rând pe rând, se
adună apă, din ce în ce mai multă, până când trece de marginea de sus a
zăgazului şi se prăbuşeşte peste tine, pentru ca apoi să-şi continue drumul.
Din ce în ce mai liniştită. Până la zăgazul următor.
Dacă
cineva m-ar întreba, i-aş spune să se urce fără ezitare în barca fizicii,
întărită de vreo două mii de ani de toţi cei care au construit-o, au
înfrumuseţat-o şi au făcut-o sigură şi majestuoasă. Să fie pregătit pentru
fulgerul Cunoaşterii care, din când în când, ne luminează. Să fie pregătit
pentru a primi această supremă Bucurie. Fără teamă, pentru că acolo, la capătul
călătoriei, îl aşteaptă Dumnezeu să se întoarcă la El.
Carte de vizită
Andrei
Dorobanţu este fizican teoretician, Communication Officer al Proiectului ELI-NP
România (Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei").
Realizator al emisiunii "Paşaport pentru Ştiinţă" (Bucureşti FM). În
anul 2007, Uniunea Ziariştilor Profesionişti i-a acordat "Ordinul
Ziariştilor" (clasa I - aur).
Sursă:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu