Doi ani de la trecerea la cele veșnice a profesorului Sorin Apan. H. R. Patapievici: „Mergea la rădăcina lucrurilor în chip existențial”

Pe 4 august 2012 a trecut la cele veșnice profesorul Sorin Apan. A fost membru al Academiei Artelor Tradiționale din România, etnolog, folclorist, pictor de biserici, creator de artă populară și acordeonist. Despre domnia sa se spune că a rămas în conștiința mai multor generații de elevi pentru felul în care a știut să le schimbe în bine mințile și sufletele.

Vă prezentăm o ediție din 2006 a emisiunii „Înapoi la argument”, în care domnul Horia Roman Patapievici îl are ca invitat pe domnul profesor Sorin Apan.

Fragmente din emisiune: 

Eu l-am cunoscut pe Sorin Apan în armată și, spre deosebire de alți viitori colegi, avea următoarea proprietate flagrantă: inteligența lui era tăioasă și mergea la rădăcina lucrurilor într-un sens care nu era nici științific, nici umanist. Mergea la rădăcina lucrurilor în chip existențial. Toate cunoștințele pe care le avea erau cunoștințe pe care voia să le folosească pentru a-și schimba în mod profund natura. Când se roagă, Sorin se roagă dorind să transmute sau să trans-umaneze, cum spunea Dante, să-și transmute ființa într-o alta, care este mai aproape de dumnezeire, pentru că rugăciunea acolo te duce.

Pe vremea aceea făcea yoga. Făcea yoga la fel de ultimativ cum se roagă acum ca și credincios ortodox. Voia ca a doua zi să obțină o schimbare radicală a ființei lui, să devină om eliberat în viață. Asta m-a atras la tine, Sorin. Faptul că la tine cunoștințele care erau vaste nu se îmbâcseau. Altfel spus, trebuiau ca imediat să fie folosite pentru a obține un efect existențial. Nu unul practic, ci existențial.

Ei bine, de-a lungul timpului, Sorin, care la început s-a instruit în fizică, după ce s-a convertit, pentru că a fost o convertire produsă de maestrul nostru de aici, Victor Voiculescu, a făcut Teologie cu un angajament la fel de profund.

Sorin, ai publicat două cărți, asemănătoare în conținut. Una se cheamă „Taina cerului – astronomie și folclor”, apărută la Editura Orator, și o alta „Noaptea Mării Negre – oceanografie și folclor”, la Editura Rania. Pleacă de la preocuparea ta constantă pentru folclor. După ce te-ai convertit, asta a fost în anul I sau II de facultate, ai avut dese descinderi la mănăstirile din nordul Moldovei. Împreună am fost la Sihăstria în '78, tu erai deja binecunoscut acolo, nu erai la prima descindere. Fapt este că ai luat repartiție la Cuhea, la Bogdan Vodă, de când cred că datează interesul tău pentru folclor. Sau este mai de timpuriu?

Este mai de timpuriu, la fel ca primele semințe din viața religioasă, semănate de bunicii mei din Megieșul Aurit, care erau originari din Bârsana, tot din Maramureș, de pe Valea Izei. Convertirea mea la Ortodoxie a fost o reîntoarcere și o redimensionare, o readucere la lumină a acelor lucruri pe care le-am simțit în copilărie. Cu folclorul s-a întâmplat la fel: trăind în Baia Mare câțiva ani și mama fiind învățătoare, gestiona folclorul maramureșean și îi instruia pe elevii ei să trăiască puțin, să recupereze în lumea orașului, ceea ce în împrejurul Băii Mari și a Maramureșului încă mai era la locul lui, la modul în care se făcea atunci cu festivaluri, așa cum se făcea până de curând și se face în continuare.

Lucrurile s-au repetat și la maturitate. După convertire, am redescoperit această lume. De astă dată, s-a deschis această perspectivă de reintegrare a tradiției pre-creștine, expresie actuală a folclorului și tradiției populare, cu creștinismul. Asta este lupta mea, pe care o duc de atunci încoace sistematic și încerc din toate puterile să nu le pierd nici pe una, nici pe cealaltă, să găsesc sursele comune și compatibilitățile comune.

E posibil? Nu pierzi creștinismul dacă cosmicizezi prea tare? Nu pierzi cosmosul dacă îl creștinezi prea tare?

Asta este o problemă de care se izbesc cei plătiți ca să facă religie și cei plătiți ca să facă etnografie și folclor. Am întâlnit această ostilitate reciprocă atunci când nu era o dăruire gratuită, să spunem, sau un dezinteres. Am avut reale probleme făcând o teză de licență despre colinda românească, la Teologie, cu conducătorul de licență. Nu a vrut practic să mă primească în licență. De ce? Pentru că la mine colinda avea 8.000 de ani vechime, la el numai 2.000.

Colindele au 8.000 de ani vechime? Adică 2.000 de eră creștină și 6.000 de dinainte?

Da, sigur. Și sentimente culturale chiar din paleolitic, dacă o luăm pe cronologia modernă. Dacă o luăm pe o viziune revelată a timpului și a spațiului, atunci intri în altă zonă.

Tu cu care lucrezi din astea două?

Ei, depinde cu cine vorbesc și când vorbesc. Toți trăim într-o lume amestecată. Cesionăm practic trei paradigme culturale din care tradiția și modernitatea sunt parțial disjuncte. Reperele ontologice diferă, modul de gestionare a semnelor, problema adevărului, problema libertății, tot, tot.

Dar ce obții este o sinteză? Este o alăturare? Este ca privitul când te uiți așa și vezi într-un fel, apoi te uiți invers și vezi altfel? E același lucru, dar ele sunt decalate nițel. Cum este?

Eu am formulat deja lucrul acesta și în continuare mi se confirmă că există o componentă tare a tradiției populare, care merge adânc în istorie și care este perfect compatibilă cu instituția bisericească și anume: instituția familiei, care este denumită Taina Nunții, despre care Biserica însăși spune că a fost instituită în Paradis.

Ei, dacă este instituită în paradis, atunci tot ceea ce se leagă și se lipește, toate ceremonialele și riturile arhaice, care păstrează această funcție matrimonială capătă un verde. Ele merg mai departe și atunci am formulat undeva că există în tradiția populară un lot de semne, care este analog sau compatibil cu Vechiul Testament din Sfânta Scriptură, dar care este aici în spatele nostru, în pământul nostru, în tradiția noastră. 

Sigur, e o problemă de toleranță, de dragoste, de înțelegere față de propriul nostru trecut, la care trebuie să ajungă și vor ajunge și teologii noștri, dacă vor avea în vedere lucrul pe care l-am spus. Sigur că, în ce privește toate practicile magice, sunt mereu discuții și certuri și niciodată Biserica, care gestionează Harul necreat al lui Dumnezeu, nu va fi reductibilă la tradiție, dar schemele, structurile, textele se păstrează. Ca dovadă, cântecele de stea cunoscute de toți specialiștii în Folclor sunt altceva decât Colinda care merge pe tot anul. Aceasta este de sorginte bisericească, provine din culturile arhaice, dar sunt foarte multe cântece de stea, care păstrează ca suport, ca scheme, ca referințe, arhetipuri și structuri din cultura străveche.

(...)

Cartea ta „Oceanografie și folclor” este dedicată lui Anton Dumitriu cu acest cuvânt: „Dedic această carte mentorului meu, profesorului Anton Dumitriu, care m-a inițiat în aceste căutări”. Cum te-a inițiat în aceste căutări?

Tu ai avut o relație specială cu el și despre asta vreau să te întreb. Publicul laic cunoaște cartea lui, „Terra mirabilis”, care a fost anunțată de un articol publicat în „Contemporanul”, care ne-a fascinat în facultate.

Era un om misterios. Tu cred că l-ai perceput tot așa.

Era un om cu mai multe sertare.

Exact. Poate și astăzi mă mir cum un prostuț ca mine a avut acces, dar nu de multe ori, am fost de șase ori, atât. I-am spus: „O să vin mai des” și mi-a spus: „Nu! Să vii numai când trebuie!” Și am încercat să respect lucrul acesta. Sigur, eu îi raportam mereu ce lecturi fac.

El a fost foarte bucuros când a descoperit Ortodoxia și Sihăstria. A fost traseul lui spiritual la un moment dat, în condițiile ulterioare detenției pe care a avut-o. Sigur că lucruri explicite, delegații de răspundere, n-am primit nici de la el, dar câte cuvinte mi-a spus cred că am o apoftegmă pe ședință. Deci poate țin minte șapte propoziții, dar pe alea nu le uit, pentru că se verifică cu viața.

Deci a fost important Anton Dumitriu ca un factor de catalizare pentru o preocupare care era în tine, ardea ca un foc. Dar spune-mi ce ai descoperit în peregrinările tale folclorice, pentru că tu ai venit spre folclor cu un interes de cunoaștere. Un articol al lui Mircea Eliade publicat în Revista Fundațiilor Regale se numea „Folclorul ca instrument de cunoaștere”. Tu așa l-ai privit în permanență. Și nu numai de cunoaștere în mod existențial, contemplativ, ci și practic. Ție toate astea îți spun ceva. Ochiul meu este încântat de ce vede, dar nu este instruit să vadă dincolo de frumusețe (n.n. este vorba despre decodarea elementelor componente ale unui costum popular).

Dacă este să mergem pe mâna lui Eliade, vom descoperi aici un templu, care este hierofania totalizatoare a tuturor hierofaniilor, care sunt morfemele fenomenologiei religiei și eu pot să-ți spun că asta este Grădina Raiului, că astea sunt apele potopului, că ăsta este arborele cosmic, care în mitologia română răsare dintr-o insulă, din mijlocul mării. Sau spun colindele pe care le-am și relatat în carte că acest ecomis, sau crucea comisă, așa cum este interpretat de cei care cunosc, este columna cerului, că paznicii, aceste două dolumne, în varianta creștină Sfinții Arhangheli, păzesc acest pintos, care este un altar cu coarne de consacrație, înlăuntrul căruia este pomul vieții.

Deci iată toată mitologia botanică. Dacă aș pune toate astea pe seama lui Eliade poate nu m-ai crede și m-ai întreba cum mă întreabă mulți: „Ce, domnule, țăranul știa toate astea?” Și o să zic: „Da, le știa”. Pentru că valoarea estetică nu era autonomă pentru țărani – ieșea frumos pentru că era bun la ceva. Și la ce era bun costumul ăsta? În sărbători, în pătrarele calendaristice ale timpului ciclic, pătrarul lunii, pătrarul anului și în duminici și sărbători, ieșea cu el. De ce ieșea cu el? Nu de frumusețe, în virtutea aceleiași exprimări, ci pentru că, în sărbători, pătrarele erau momente de dificultate, în care cerurile se deschid, așa cum spune tradiția, deci pre-cosmologia veche, lumea văzută și lumea nevăzută, și duhurile circulă, iar țăranii trebuiau să se apere.

Este motivul pentru care țăranii se îngroapă cu costumul: nu de frumusețe, că viermii nu pot să aprecieze frumusețea unui costum, ci pentru că un costum are această funcție apotropaică, apără de demoni. Este un costum liturgic.

Deci, când cerurile se deschid, nu e de bine.

Nu e de bine. E teribil momentul. Deci poți să vezi și o aripă de înger, dar și o coadă de demon în preajma ta. Asta vedeau ei. Noi astăzi nu mai vedem nimic.

Deci este o îmbrăcăminte de protecție, o armură spirituală?

Sigur, este o armură spirituală. Și o să zici: „Bine, dar baba respectivă care se îmbrăca cu el, știa lucrul ăsta sau nu-l știa?” În mod sigur ea îl făcuse. Sufletul ei nemuritor avea memoria fiecărui ac, fiecărei împunsături, de la lâna brută de oaie și până la ultimul ac. Toată era trecută prin lacrima, prin dragostea, prin sufletul ei, pe deoparte. Ce lucru extraordinar să meargă cu costumul acesta! Am descoperit textul de folclor care descrie acest costum, e un text paralel cu fenomenologia religiilor și am să ți-l recit:

Vin juni colindători
Îmbrăcați într-un veșmânt
Lung din cer până-n pământ
Printr-ânșii și Dumnezeu,
Scris e în spate, scris e în piept,
Scris ie-n poale, scris ie-n șale,
De amândouă părțile
Scris câmpul cu florile.

Jur-împrejurul poalelor
Scrisă-i marea tulbure,
Pe ai săi umerei
Strălucesc luceferei,
Pe la gât, la chiotor
Scrise-s sfinte sărbători,
Pe la brâu, pe la mâneci,
Scrise sfinte dumineci.

În mijlocul ceriului
Este-un pom al raiului
În vârfuțu pomului
Ședeau două rândunele
Ce împleteau luminele
Lumini galbene de ceară,
C-o venit Crăciunul iară
Să vestească peste sat
C-o venit nou Împărat.

Ăsta e textul pe care țăranul român îl știa, îl avea și îl rostea atunci când îmbrăca costumul, de Crăciun, de exemplu.

(...)

Mi-am amintit zilele trecute textul creștinesc care spune: „Îmbrăcați pe cel gol”. Am îmbrăcat până acum sute de elevi cu aceste costume pe care le-am scos din lăzile țăranilor, unde erau condamnate la moarte. Țăranii nu le mai folosesc astăzi, ei s-au modernizat. Au uitat și nu mai au viziunea despre lume necesară creării acestor modele. Ei produc kitsch-uri cam de 50 de ani, așa, în serie. Sunt tot mai slabe și la nivel de formă, de sintaxă, nu mai zic de semantică. Nu mai culegi nimic. Nu mai sunt haine scrise ca să poată fi lecturate. Ei deja gestionează modern semnele, nu merg pe cosmologia arhaică.

(...)

Noi am făcut și un experiment teribil în Țara Lăpușului. Ne-am dus în Duminica Paștilor, în Ziua Învierii, toți îmbrăcați în costume. Am descins în centrul satului și toți fiii satului erau îmbrăcați civil în discotecă. Cei care nu erau în Spania la muncă. Și am făcut hora acolo. După aceea, mi-am dat seama de dramatismul situației și aproape că m-a bufnit plânsul. Și, în văzul lor, cu nasurile lipite, am cărat o ladă de zestre, am luat-o cu un milion jumate, cu coarne de consacrație, să o ducem la Șaguna la atelier.

Din păcate, țăranii și-au păstrat disponibilitatea, ospitalitatea, bunătatea, dar deja e fără suport. Toate casele se schimbă. Le fac din bolțari și pe cele vechi le dau pe nimic, așa cum dau aceste haine. Și asta pentru că viziunea lor despre lume s-a prăbușit.

Ce o să se întâmple, Sorine?

Literalmente cred că e sfârșitul unei lumi. Problema este mult mai gravă decât atât. Dacă se sfârșește lumea aceasta, mi-e teamă că omul se va complace din ce în ce mai mult într-o condiție de prizonier al lumii sensibile și într-o consecință tautologică a semnelor, un blocaj, o moarte. Și consecința firească care este? Spulberarea lumii. Ce mai contează o bombă, ce mai contează dacă tu ești trist și îți dorești moartea?

Citesc din când în când pe Cioran, dar e o lectură periculoasă. El are dreptate în tot ce spune, dar nu-ți oferă o soluție, te lasă trist. Dacă el are dreptate înseamnă că, abandonând textul cultural revelat și lăsându-ne în seama noastră, într-o gestiune frauduloasă a semnelor, este sinucidere culturală. Ajungem să vorbim toți în termeni jurnalistici, să spunem enorm de mult despre nimic. Nu dă nimeni nicio cheie. Stai și te uiți la oameni deștepți, oameni cu carte, cu titluri, cu facultăți și cu pretenții. Se vorbește enorm și se spune extrem de puțin.