Predică la Duminica a IX-a dupa Rusalii - Umblarea pe mare. Potolirea furtunii

APOSTOLUL

I Corinteni 3, 9-17

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

*

EVANGHELIA

Matei 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Arhim. Sofronie Saharov: „Dumnezeu poate și mântuiește cu adevărat oameni și națiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată”

Rugăciunea e o creație infinită, artă supremă. Mereu și mereu, simțim o năvală înfocată spre Dumnezeu, urmată de o cădere din lumina Sa. Iarăși și iarăși, devenim conștienți de neputința minții de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simțim la marginea nebuniei.

Uneori rugăciunea pare să slăbească și atunci strigăm: “Doamne, să-mi ajuți mie, grăbește-te!” (Psalm 69, 1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veșmântului Său, ajutorul va veni. Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influența distructivă și persistentă a lumii exterioare.

Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam și în virtutea căreia Adam “s-a făcut suflet viu” (Facere 2,7). Atunci mintea noastră renăscută se va minuna de înalta taină a ființei și inimile noastre se vor face ecoul laudelor înălțate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înțelege sensul cuvintelor lui Hristos: “Eu am venit ca viața să aibă și din belșug s-o aibă” (Ioan 10, 10).

Dar această viață e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învățătură a Evangheliei. “Foc am venit s-arunc pe pamant, și cât aș vrea să fie-acum aprins!” (Luca 12, 49). Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută, arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, așadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor. Nu cunoaștem dintr-o dată, dar cel puțin cunoaștem “în parte” (I Corinteni 13,9), că nu există nicio altă cale pentru noi muritorii de a ne face “fii ai învierii” (Luca 20, 36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această re-creare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi unul fericit. Erudiția cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de dobândit.

Atunci când Evangheliile și Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost noțiunile noastre trecute despre Dumnezeu și despre viața întru El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. “Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). Chiar și numai o șoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu niciun alt conținut al vieții trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă și chinuitoare. Înaintând pe ea, vom suspina mult. Frica aceea care este “începutul înțelepciunii” (Psalm 110, 10) se va agăța de inima noastră și va răsuci întreaga noastră ființă din afară înspre înăuntru pentru a concentra atenția asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioși în a-i urma lui Hristos, ne vom opri înfricoșați. “Și erau pe drum… și Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți; și cei ce mergeau în urma Lui se temeau” (Marcu 10, 32).

Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferință, dacă vrem să ne naștem la o nouă viață în Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre firești în trupuri duhovnicești. (După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, “se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” – I Corinteni 15, 44). Numai puterea rugăciunii depășește rezistența materiei și eliberează mintea noastră din această lume strâmtă și inertă spre vastele spații deschise, strălucind de Lumină.

Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru rugăciune. Nu e ușor să identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra “în locașul cel sfânt lui Dumnezeu” (Psalm 72, 17), vom șovăi adeseori, nesiguri dacă faptele noastre sunt bineplăcute Celui Preasfânt. Întrucât nu suntem scutiți de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă furtunile ce bântuie în jurul nostru – deși Sfântul Apostol Petru reamintea primilor creștini în deznădejdea lor că “Duhul slavei” (I Petru 4, 14) odihnea asupra lor. Un lucru însă este mai presus de îndoială: va veni ceasul în care toate încercările și necazurile noastre vor dispărea în trecut. Atunci vom vedea că perioadele cele mai chinuitoare ale vieții noatre au fost cele mai rodnice și ele ne vor însoți dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia Împărăției “de nezdruncinat” (Evrei 12, 28).

Atotputernicul Dumnezeu ne cheamă din nimic. Prin firea noastră suntem făcuți din nimic; însă chiar și de la Dumnezeu așteptăm considerație și atenție. Dintr-o dată însă Cel Atotputernic Se descoperă pe Sine într-o smerenie nemărginită. Vederea inundă întreaga noastră ființă și instinctiv ne aplecăm în adorație. Chiar și aceasta nu pare a fi îndeajuns; oricât de mult vom încerca să ne smerim înaintea Lui, nu va fi îndeajuns față de smerenia Lui.

Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii și smereniei se ridică din adâncurile ființei noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conștienți de apropierea noastră de El – chiar dacă știm foarte bine că suntem doar pământ și țarnă (cf. Facere 3, 19). Cu toate acestea, în înfățișarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel nemuritor a zugrăvit asemănarea Ființei Sale nevăzute și astfel putem sesiza veșnicia. Prin rugăciune intrăm în viața dumnezeiască; și Dumnezeu rugându-Se în noi e viața cea necreată, care ne inundă.

Făcându-ne după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu ne-a așezat înainte nu ca o lucrare a Sa în întregime supusă Lui, ci ca un fapt dat (datum) chiar și pentru El – ca ființe libere. Și în virtutea acestui fapt, relațiile dintre om și Dumnezeu sunt bazate pe principiul libertătii. Când abuzăm de aceasta libertate și păcătuim, atunci întoarcem spatele lui Dumnezeu. Aceasta libertate de a întoarce spatele lui Dumnezeu e aspectul negativ, tragic al voinței libere, dar e o condiție indispensabilă ca noi să ne putem împărtăși de viața cu adevărat dumnezeiască, viața care nu poate fi predeterminată.

Avem două alternative diametral opuse: fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăși esența păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârșirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Și atunci când Ii urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur și simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârșit Lui. “Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5, 48).

Tatăl nostru Carele ești în ceruri

Sfințeasca-se numele Tău

Tu mi-ai dat să simt sfințenia Ta și sunt gata să fiu sfânt întru Tine

Vină împărăția Ta

Fie ca viața Ta slăvită să pătrundă în mine și să devină a mea

Facă-se voia Ta

În pământul ființei mele create, precum în cer, în Tine Insuți, din veșnicie.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

“pâinea cea adevărată ce pogoară din cer și dă viață lumii” (Ioan 6, 32-33).

Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri

Prin duhul Tău Cel Sfânt, dă-mi să iert semenilor, ca nimic să nu mă împiedice de a primi iertarea Ta.

Și nu ne duce pe noi în ispită

Tu știi ticăloșia mea; că sunt de-a pururea gata să păcătuiesc. Trimite îngerul Tău să stea în calea vrăjmașilor mei atunci când păcătuiesc (cf. Numeri 22, 22).

Ci ne izbăvește de Cel Rău

Izbăvește-mă de puterea vrăjmașului de moarte, vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu.

La început ne rugam pentru noi înșine; dar atunci când Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt ne dă înțelegere, rugăciunea noastră dobândește proporții cosmice.

Atunci când ne rugăm cu rugăciunea “Tatăl nostru”, ne gandim la întreaga umanitate și cerem plinătatea harului pentru toți oamenii ca și pentru noi înșine. Sfințească-Se Numele Tău de către toți oamenii. Vină împărăția Ta pentru toate popoarele, ca viața Ta Dumnezeiască să devină viața lor. Facă-se voia Ta: voia Ta singura îi unește pe toți în dragostea Ta. Izbăvește-ne de cel rău – de “ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe vrăjmășie și moarte. (Potrivit interpretarii noastre creștine, răul – ca și binele – există numai acolo unde există o formă personală de existență. Fără această formă personală n-ar exista niciun rău, ci numai procese naturale determinate).

Existența răului în lume în general și în umanitate în special ridică problema participarii lui Dumnezeu la viața istorică a neamului omenesc. Mulți și-au pierdut credința fiindcă li se pare că dacă Dumnezeu ar fi existat, răul n-ar fi putut fi atât de puternic și nici n-ar fi fost răspândită suferința atât de absurdă. Ei uita însă că Dumnezeu ține la libertatea omului, care e rădăcina principală a creației Sale, după chipul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar interveni atunci când omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea autodeterminarii și să-l distrugă în același timp. Dar Dumnezeu poate și mântuiește cu adevărat oameni și națiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată.

Hristos a spus: “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34) și “dezbinare” (Luca 12, 51). Hristos ne-a chemat la război pe tărâmul duhului și arma noastră este “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). Bătălia noastră e dusă în condiții extraordinar de inegale. Suntem legați de mâini și de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc sau sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar și pentru vrăjmași. (…)

Domnul a îndreptat și sfințit șirul strămoșilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înșine în ființa noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o căință totală, și făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoșilor noștri. Purtăm în noi înșine moștenirea păcatelor strămoșilor noștri; și, în virtutea unității ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă și tămăduirea lor. Suntem atât de legați între noi, încât omul nu se mântuiește doar pe sine însuși.

Am găsit că monahii de la Sfântul Munte înțelegeau bine acest lucru. Un monah e un om care și-a dedicat viața lui Dumnezeu, care crede că, dacă vrem ca Dumnezeu să fie în întregime cu noi și în noi, atunci trebuie ca și noi să ne dăruim Lui cu totul, iar nu numai în parte. Monahul renunță la căsătorie și la nașterea de copii, pentru a păzi si ține poruncile lui Hristos, cât mai deplin cu putință. Dacă un monah nu-și realizează adevăratul tau scop – acela de a trăi viața pe pământ, având mintea unită cu Hristos – monahismul său nu este unul sădit așa cum se cuvine. Cu alte cuvinte, el nici nu ajută la continuarea neamului omenesc prin nașterea de prunci, nici nu promovează în întregime nemurirea prin înviere. El renunță la planul istoric, prin refuzul de a-și asuma o acțiune istorică pozitivă – ca să nu spunem și politica – însă nu-și transferă existența în planul spiritual metaistoric. Necâștigând nicio biruință în planul universal al războiului duhovnicesc, el nu-i ajută nici pe semenii săi să realizeze planul dumnezeiesc. Cu toate acestea, chiar daca monahul nu poate realiza desăvârșirea creștină, năzuintă să ajută chiar și așa întreaga lume.

Sfânta Treime, Părinte, Fiule și Duhule,

Singurul Adevăratul Dumnezeul nostru,

Pururea viu și atotputernic,

Care singur dai tărie celor necăjiți

Și sprijin celor slabi;

Tu, fără de Care cei puternici slăbesc

Și cei tari devin neputincioși,

Cei sătui flămânzesc

Și cei tineri se înconvoaie,

Ascultă-ne în necazul nostru

Și ridică-ne la o slujire vrednică de Tine.

Rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește!

Atunci când prin harul Duhului Sfânt i se dă unui om să “ajungă… la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13), un astfel de eveniment se răsfrânge în modul cel mai hotărât nu numai asupra destinului întregii umanități – înrăurirea sa trece dincolo de hotarele istoriei și se răsfrânge asupra întregii vieții cosmice, fiindca insăși lumea a fost creată pentru om.

Când ne abatem de la calea arătată de Hristos – adică de la îndumnezeirea omului prin puterea Duhului Sfant – întregul rost al venirii omului în lume dispare”.

            

Sursă: Cuvânt ortodox