foto: freedigitalphotos
de
Hilary White, LifeSiteNews
Cum
poţi să salvezi pe cineva care nu vrea să fie salvat? Cum să salvezi pe cineva
pe care iubeşti, pentru care ai ucide sau ai muri dar care vrea să se distrugă?
Ce faci atunci când un prieten apropiat te cheamă în toiul nopții şi-ţi spune
că vrea să se sinucidă? Ce faci atunci când ai doar 23 de ani, n-ai bani, nici
mașină și locuieşti la 100 de mile depărtare?
În
timp ce îmi pun această întrebare, îmi aduc aminte cum prietenul meu cel mai
bun, la care ţineam enorm, m-a sunat în mijlocul nopții ca să-mi explice cum
şi-a plănuit moartea. Avea de gând să devină prostituat gay. Prietenul meu îmi
era foarte apropiat, cum doar două persoane de vârsta noastră și în situația
noastră puteau să devină. Niciunul dintre noi nu avea familie, nici loc de
muncă stabil sau măcar vreo perspectivă. Niciunul dintre noi nu avea cu cine să
se sfătuiască sau vreo idee practică despre cum ar putea să supravieţuiască.
Ne-am
întâlnit, nici măcar nu-mi amintesc cum, și, din instinct, ne-am agățat unul de
altul într-o încercare reciprocă de a rămâne pe linia de plutire a vieții.
Luptam în fiecare zi ca să mergem înainte, să înţelegem ce am mai putea să
facem, de unde puteam să facem rost de ceva de mâncare. Aspirații care probabil
erau normale pentru marea majoritate a clasei de mijloc de rasă albă din
America de Nord, dar care pentru noi erau cu neputinţă de realizat sau, cel
puţin, aşa credeam. Dar, mai important decât orice, pentru amândoi era să
înţelegem la ce mai folosea să ne chinuim atâta ca să ne continuăm viaţa.
Prietenul
meu “James” se îndepărtase de familia sa protestantă pentru că era homosexual,
fie pentru că nu-l acceptau aşa, fie pentru că el nu a putut accepta faptul că
ei nu erau de acord cu decizia lui de a-şi trăi viața în felul acesta. Nu am
aflat niciodată motivul. A plecat de acasă de îndată ce legea i-a permis să
facă acest lucru iar eu am făcut la fel cu puţin înainte de a împlini 18 ani.
Niciunul
dintre noi nu avea încredere deplină în autorităţi, în bărbaţi în mod special,
și amândoi aveam o dorință disperată de a găsi pe cineva care ar fi putut să ne
fie ca un tată iubitor. James a înţeles în mod instinctiv care era cel mai
important aspect al caracterului și al dezvoltării mele: nu aveam părinți, nu
aveam un tată care să mă protejeze. Nici unul dintre noi nu avea idee despre
ceea ce însemna “stabilitatea”. Petreceam o groază de timp împreună vorbind
unul cu altul pe câte o bordură.
Se
împleticea prin cursurile universitare și oscila cu regularitatea unui metronom
între a merge la o biserică non-confesională și clubul de noapte local pentru
gay. Exact în perioada aceea istorică, SIDA a apărut pe scena mondială. La un
moment dat, s-a oferit voluntar la o agenţie locală care ajuta bolnavii de
SIDA, dintre care mulți îşi lăsaseră deja familiile și fuseseră părăsiţi şi de
iubiţii lor.
James,
care nu fusese niciodată fericit, mi-a spus că cel mai recent episod de
depresie acută, când ţi-e imposibil să mănânci sau să te îmbraci, l-a avut după
ce a fost la un chef pe bază de sex. Stătuse timp de două săptămâni să
organizeze și să participe la înmormântări pentru clienți, apoi a lăsat totul,
s-a dus la club şi s-a culcat timp de două săptămâni cu cine s-a nimerit.
“Scena“
James
mi-a prezentat “Scena” din orașul nostru și era, fără nicio îndoială, după cum
se auzea, un mediu primitor, în care oamenii nu erau judecaţi. Acest grup era
alcătuit aproape în întregime din oameni profund afectaţi, care apelau unul la
altul din disperare și, într-adevăr, se îngrijeau unul de celălalt în măsura în
care limitele lor emoţionale şi sociale le permiteau. Pe vremurile acelea,
“scena homosexualilor” era mult mai largă decât acum și, în mod ciudat, mai
cuprinzătoare. Puteai fi heterosexual, puteai fi confuz sau pur şi simplu
singur și speriat. Circulau droguri în jur, dar nici eu, nici James nu le
foloseam. Singurul lucru pe care toţi îl aveam în comun era faptul că eram
inadaptaţi, oameni care respinseseră sau fuseseră respinşi de cultura de masă.
Și
eram mulţi, mai ales adolescenţi sau puţin peste vârsta de 20 de ani. Acesta
era grupul care mai târziu avea să fie numit Generația X sau “baby boomers”,
creat de cultura hippie care profesa “iubirea liberă” și care ne-a abandonat
pentru a-şi continua marele experiment social. Într-o noapte, după o sticlă de
băutură, James mi-a mărturisit că el crede că motivul pentru care e homosexual
este acela că o rudă de sex masculin abuzase de el când era copil şi nimeni nu
l-a oprit. Am vorbit de atunci cu câţiva psihologi care mi-au spus că aceasta
este o mărturisire foarte frecventă la homosexuali.
La
scurt timp după ce am plecat din oraşul meu natal am primit un telefon de la
James, cu care păstrasem o strânsă legătură. Era abătut, ceea ce însemna că
fusese prin cluburi. Mi-a spus că şi-a dat seama cum poate să moară, fără de
fapt a se sinucide. Avea să devină prostituat gay și pur şi simplu să ia una
din bolile acelea mortale și să lase ca boala să-și urmeze cursul. Dumnezeu nu
putea să-l condamne pentru asta, nu? La un moment dat, am făcut ceea ce
majoritatea oamenilor din Columbia Britanică făcea și m-am mutat în Vancouver.
Uram orașul sumbru, dar am fost în stare să-mi construiesc o viață relativ
sănătoasă și normală. Am început să merg şi la slujbă, care cred că a fost
începutul călătoriei care m-a făcut să ajung unde sunt azi.
Ce
să faci în acest caz? L-am rugat să nu o facă. L-am întrebat dacă a vorbit cu
sora lui de curând. Am vorbit timp de o oră și după aceea a închis. M-am sculat
târziu a doua zi, apoi am scris familiei lui din zona de est, spunând că nu îl
mai auzisem așa de nefericit, că probabil nu va mai vrea să vorbească cu mine
niciodată, dar că nu știam ce altceva să fac. Am avut dreptate. Nu m-a mai
căutat și toate scrisorile mele din ultimul an s-au întors fără nicio
explicaţie.
Ce
să faci atunci când știi că prietenul tău are un stil de viaţa periculos și, în
cel mai bun caz, are cunoştinţe uşuratice și iresponsabile? Nu știam ce să fac
și, de această dată ceva, poate tonul vocii lui, m-a făcut să-mi fie groaznic
de frică pentru el. Poate că am făcut alegerea greșită, dar nici în ziua de azi
nu cred așa ceva. Erau atât de puține opțiuni și a nu face nimic nu se număra
printre ele.
Calea
spre însănătoşire
Prietenul
meu și cu mine am supraviețuit amândoi, dar atunci când furtunile s-au terminat
şi am ajuns la vârsta destul de liniştită de 30 de ani, am descoperit că mă
aflam pe o plajă mult mai îndepărtată, într-o țară complet diferită, atât la
propriu, cât şi la figurat. El a rămas în acelaşi mediu și a continuat să
lucreze în sectorul medical. Nu exista nicio modalitate de a mă întoarce înapoi
și James a rămas în acelaşi loc în care ştiam că nu puteam să supravieţuiesc.
Propria
mea nemulțumire a devenit în cele din urmă incurabilă şi nu m-am putut împăca
cu discordanța morală care m-a chinuit atât de-a lungul adolescenţei mele
singuratice, confuze şi fără niciun țel, cât şi în jurul vârstei de douăzeci de
ani. Știam că lumea greşea în mod oribil. Divorțul părinților mei de când aveam
patru ani a fost primul meu indiciu și asta a fost înainte ca lumea să înceapă
să devină cu adevărat de neînțeles. Știam că lucrurile nu mergeau în modul în
care ar fi trebuit să meargă și că oamenii erau răniţi. Mulți nu supraviețuiau.
Poate
că acest semnal de alarmă îndepărtat şi înăbușit a fost cel care m-a tras în
cele din urmă în afară și m-a ajutat să mă hotărăsc să plec. În 1997 am luat-o
la drum prin întreaga țară și nu m-am mai întors pe Coasta de Vest. Într-o
agendă mică şi roșie am păstrat un jurnal de călătorie și aproape în fiecare
pagină era o anumită expresie de profundă uşurare că plecasem dintr-o parte
întunecată și sumbră a lumii, cu acea subcultură mizerabilă.
Deşi
nu aveam planuri deosebite în acel moment, cu fiecare kilometru cu care mă
îndepărtam cu mașina, știam mai mult ca sigur că nu m-aş mai fi întors
niciodată înapoi. Știam că orice ar fi fost în continuare, ar fi fost mai bine.
Povestea implicării mele în Biserică și, în cele din urmă, în mișcarea
pro-viaţă este
povestea care m-a făcut să înţeleg că era ceva “greşit”. Dar, după mai mult de
două decenii și schimbări aproape de neimaginat în viaţă, încă simt că mi-e dor
de prietenul meu, “cel mai bun prieten” al meu de când eram în cel mai
vulnerabil și mai dificil moment din viaţa mea. Dragostea nu moare niciodată cu
adevărat.
Întrebarea
Acest
lucru mă poartă înapoi la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestei
poveşti.
Cum
poţi să ajuţi pe cineva care știe că are nevoie de ajutor, care dorește să fie
salvat, dar care refuză orice încercare reală?
Doar
o mică parte din creştini – şi aceştia din ce în ce mai puţini – îşi pun
întrebări despre cultură în general. De parcă această cultură e hotărâtă să se
autodistrugă, pe măsură ce creştinii care se implică în războaiele culturale
par să treacă într-o nouă etapă. Cea de capitulare. Cea apologetică. Etapa în
care războiul e pierdut.
M-am
tot gândit la asta pe măsură ce o parte
tot mai mare a ceea ce cândva americanii numeau “dreapta creştină” a sărit în
căruţa politicilor LGBT, hotărându-se să aducă jertfe zeului epocii. Cred că am
înțeles. Nimeni nu vrea să se ţipe la el și să i se spună lucruri urâte. Dar în
continuare mă gândesc mereu la un singur lucru: cine-i va ajuta pe acești
oameni? Cine-i va salva pe cei care sunt fără scăpare și care sunt distruşi de
“stilul de viață homosexual”? În timp ce creștinii și alți foşti conservatori
sociali sunt ocupaţi în a asigura stânga politică despre faptul că sunt de
acord cu plângerile din această ultimă fază a revoluției sexuale, puțini dintre
noi care nu au cedat încă Sindromului Stockholm se întreabă cum să ajute
persoanele aflate în dificultate, nenorociţi de minciuna că nu este “nimic în
neregulă” cu actele homosexuale, care sunt echivalente din punct de vedere
moral, psihologic și fizic cu relațiile sexuale naturale.
Acum
nu e prea greu de imaginat că voi fi acuzată de proxenetism politic: “Unii
dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt homosexuali.” Ei bine, nu. Nu-i mai
am. Cred că acum James m-ar considera un duşman ideologic sau un adversar. Aș
fi vrut să nu fie aşa.
În
ultimii douăzeci de ani a avut loc o divizare violentă a societății noastre
de-a lungul acestor linii de polemică, încât, în cele mai multe cercuri,
cuvintele “creștin” sau “catolic” sunt un semn de ruşine. Pare că e imposibil
să convingi pe cineva că suntem cu adevărat serioşi atunci când spunem că nu
“urâm” homosexualii, că ceea ce urâm şi lucrul de care ne este frică este răul
pe care stilul de viață gay îl săvârşeşte.
Dar
e important de ştiut că unii dintre noi înțelegem, în sfârşit, cel puțin în mod
superficial, cum e viața în acel mediu, cât de nocivă și periculoasă este în
realitate și cât de disperată este nevoia persoanelor care trăiesc acolo şi
care, pe bună dreptate sau nu, au fost abandonate și consideră acel mediu
singurul lor refugiu.
Traducere: Dacia Velicu
Preluare
de pe Știri pentru viață
Dacă
doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză,
spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne
scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.
De
asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.
0 comments:
Trimiteți un comentariu