George Ogăraru este un fotbalist român care a evoluat, de-a lungul timpului, la cluburi precum Steaua Bucureşti, Ajax Amsterdam (Olanda) sau FC Sion (Elveţia), bifând şi câteva selecţii la echipa naţională de fotbal a României. A câştigat o cupă şi două campionate de fotbal în România, două cupe şi două supercupe ale Olandei şi o cupă a Elveţiei şi a contribuit la ultima performanţă a selecţionatei ţării noastre: câştigarea grupei de calificare la Campionatul European de Fotbal din 2008.
În plan extrasportiv, contribuie la activităţile întreprinse de Asociaţia "Pro Vita" (vicepreşedinte) şi de Fundaţia "Mihai Neşu" (ambasador). Este căsătorit cu Andreea şi au împreună trei copii: Eric Emanuel, Natalia Maria şi Sofia Elena.
Sunteţi, oarecum, atipic peisajului fotbalistic care ni se serveşte în ziare şi la televizor. Cum aţi reuşit ca tânăr, între atâtea tentaţii, să duceţi o viaţă decentă, cu o familie frumoasă, caracterizată simplu printr-o expresie: bunul-simţ?
Nu din început am gândit ca azi! Am cunoscut o oarecare faimă la o vârstă sensibilă, 20 şi ceva de ani, moment în care nu îmi puneam întrebări existenţiale complexe. A rânduit Dumnezeu să îmi găsesc jumătatea repede şi bine, am devenit tată tânăr şi astfel s-a născut dorinţa de a construi ceva durabil.
Odată cu transferul în Olanda a apărut necesitatea unei vieţi spirituale mai profunde. Deşi clubul la care am mers era de un nivel înalt şi m-a învăţat multe lucruri despre disciplină, responsabilitate, autocontrol, socializare, în afara clubului ne simţeam singuri, neintegraţi.
În România locuisem mereu vizavi de biserică, iar acum nu găseam acest sprijin pe o rază de câteva sute de kilometri, fapt care a adus conştientizarea importanţei acestui lăcaş în viaţa omului, a noastră. Am primit sprijin din ţară, de la părintele duhovnic şi alţi preoţi şi monahi ce ne-au susţinut de la distanţă prin rugăciuni şi cărţi trimise, ne-am ţinut aproape familiile şi prietenii, şi astfel am reuşit să ne păstrăm echilibrul.
Acum, în Elveţia, suntem foarte legaţi de comunitatea românilor din Lausanne, adunată în jurul preotului Adrian Diaconu. Cred că ducem o viaţă normală, eu, soţia mea şi copiii. Mergem la biserică, ne spovedim, citim, ne rugăm, postim, ne împărtăşim, ajutăm, ieşim la plimbare, ne întâlnim cu alţi români pe care i-am cunoscut aici: medici, profesori, arhitecţi. Este o comunitate de mare valoare. Nu facem ceva extraordinar, aşa cum aţi zis: lucruri de bun-simţ.
Pentru mine, azi, fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu. Tentaţii sunt, dar tovărăşia cu ele se plăteşte, aşa că rezistăm, pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru importanţa unităţii familiei şi a sănătăţii mentale şi sufleteşti a tuturor membrilor ei. Citeşte mai mult...
Preluat de pe Doxologia .
0 comments:
Trimiteți un comentariu