Marturia unui DJ (O.G., nr. 10)

Cătălin B.

De multă vreme îmi doresc să le vorbesc tinerilor. Simt o sete acută de comunicare cu cei din jurul meu, dar mai ales cu tine, cel care, în pragul tinereţii, descoperi complexitatea vieţii, te afli în faţa unei mari provocări şi eşti dus de un val, de pe care ţărmul încă nu se întrezăreşte.

În mod firesc, te vei întreba în continuare cine sunt eu: oare un preot? Poate un călugăr, sau poate, simplu, un om matur, trecut de prima tinereţe, căruia îi place să vorbească moralizator despre lucruri pe care şi el le-a făcut odată, demult, iar acum îţi cere ţie să fii altfel. Probabil, în cel mai fericit caz, la finalul articolului ai fi de acord, poate chiar şi puţin marcat, însă mă vei plasa, într-un colţ umbrit, alături de alţii, pe care de asemenea îi accepţi, îi îndrăgeşti şi îi citeşti, ale căror sfaturi eşti hotărât să le urmezi cu siguranţă, mai târziu, dar în niciun caz ACUM.

Ei bine, nu, nu fac parte din niciuna din categoriile de mai sus. Sunt tânăr, ca şi tine! Am 23 de ani. Poate cu câţiva ani mai mare, poate mai mic. Important e că sunt acolo, în marja anilor tinereţii. Am decis să îţi scriu aici o mică povestioară. Cea a unui DJ. A mea..

„Ce marfă! Foarte tare!” ai zice, şi nu te-aş condamna cu nimic. Da, îţi scrie un DJ. Poate că ţi-am stârnit interesul. Poate că ţi se pare extrem de „cool”, un subiect interesant, atractiv, modern ş.a.m.d. Şi de ce nu ar fi aşa: faimă, fete, distracţie, muzică şi unde mai pui că vin şi bani. Ce mai, reţeta unei vieţi ideale pentru mulţi. Am să încerc, totuşi, să îţi prezint lucrurile văzute de undeva din spatele pupitrului, nu din mulţime. Sper să nu te plictisesc.

Totul a început în jurul vârstei de 15 ani: eterne certuri cu părinţii, dorinţă de libertate, de plăcerile imediate ale vieţii, dar, poate mai presus de toate, râvna de a ieşi în evidenţă, de a fi original, admirat şi apreciat (îţi sună cunoscut oare?). Cu toţii avem, în acest moment al vieţii, un gol mare în suflet, dublat de o serie de complexe, pe care urmărim să le depăşim, cu orice preţ. Există, astfel, un risc foarte mare de a urma un anturaj greşit sau de a ne crea idealuri de viaţă şi pasiuni vătămătoare, alegeri ce ne alină pe moment suferinţele, ne scot din mocirla complexelor şi care par cele mai potrivite. Într-adevăr, suntem firavi, în lipsa iubirii şi înţelegerii.

Am păşit pentru prima dată într-o discotecă în clasa a IX-a. Nu luminile, nu fetele, nu băutura, nici măcar DJ-ul şi MC-ul nu m-au atras atât de tare precum muzica: mi-a răpit atenţia complet. Piesă după piesă. E dificil să vorbeşti cuiva despre efectele muzicii asupra psihicului uman şi asupra trăirilor sufleteşti. Am să mă limitez doar la ale mele: e ceva bizar în muzică, mai ales în cea specifică discotecilor, cluburilor; dincolo de euforia generată şi de sentimentul transpunerii într-o lume în care doar tu deţii controlul, se ascunde pe undeva un sentiment foarte discret de proprie înălţare, de infatuare (nu degeaba sunt şi multe oglinzi în unele locuri), un sentiment mincinos, bineînţeles. Acesta este şi terenul de bătaie al diavolului, pentru că da, în cursa lui foarte vicleană am căzut. Urmarea firească a fost să văd în muzică un mijloc de control nemaipomenit şi, totodată, modul prin care poţi fi admirat, chiar venerat, de o sumedenie de oameni. Aşadar, mi-am dorit să fiu DJ.

Stop! Mă vei opri aici, pentru că ai citit mai sus un cuvânt folosit des în popor, în Biserică etc. Ceva nu se leagă. Dispare aura de „cool”, de ieşit din comun şi reintrăm, poate, în zona „been there, seen that, done that”, cu alte cuvinte, „iar religie”. Spun asta pentru că sunt conştient de faptul că mulţi au un soi de alergie, repulsie, tendinţă de banalizare a faptelor relatate, atunci când sunt abordaţi cu termeni religioşi sau pasaje biblice. Hai, totuşi, să descâlcim şi aceste aspecte.

Am avut marele noroc să pendulez şi către celălalt pol al existenţei mele. Concomitent cu vizitele, de acum frecvente, în discoteci, am început să îl caut şi să îl cunosc pe Dumnezeu. Puţini dintre tinerii din ziua de azi au norocul de a avea în anturaj, în familie sau chiar în societate, persoane care, în această fragilă perioadă a vieţii lor, să le vorbească povăţuitor, cu dragoste şi răbdare, şi să îi „informeze” de Dumnezeu (nu exagerez când zic „a informa”; foarte trist e că mulţi îşi fac o idee în această privinţă doar din părerile altora, din auzite, însă habar nu au care este, cu adevărat, mesajul Sfintei Scripturi şi rolul Bisericii, de aici şi o atitudine ostilă sau indiferentă). După o serie de excursii la mănăstiri şi discuţii cu mai mulţi prieteni aplecaţi spre credinţă (cărora realizez acum că le datorez enorm), pot zice astăzi că se născuse în mine o puternică sete de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Tot în această perioadă, mi-am cunoscut actualul duhovnic, căruia însă nu i-am amintit de acel aspect al vieţii mele, întrucât nu îl consideram vătămător. Credinţa în Dumnezeu nu este însă un lucru pe care odată ce îl dobândeşti, gata!, te relaxezi. Este o lucrare vie, permanentă.

Însă aşa cum credinţa sau necredinţa depind de voia liberă a omului de a se lega sau nu de lucrurile deşarte şi trecătoare, alegerile pe care le-am făcut m-au purtat mai aproape sau m-au îndepărtat de Dumnezeu. Deşi aveam o oarecare aplecare spre credinţă, undeva în adâncul meu stăruia arzător şi vechea mea dorinţă, virusul se cuibărise confortabil.

Am descoperit astfel, în liceu, nu doar pasiunea pentru muzică şi dorinţa de a fi DJ, ci şi că am talentul de a face lumea să se simtă bine, „microbul”, cum îi zic eu. Ai să mă întrebi: „Ce e rău în a avea talent?”. Am să îţi răspund cu o întrebare care mă roade permanent în aproape tot ce fac: „Cui slujeşti?”.

Peste ani, după multă, multă muncă (am fost autodidact) în această direcţie (care a dat, într-un final, şi roade pe măsură, deşi e impropriu spus „roade”), mi-am vizitat părintele duhovnic (nu îl văzusem de ceva vreme) cu un gând şi o mărturisire în plus; i-am zis: „- Părinte, îmi place muzica, sunt DJ!”. „- Ce eşti?”, mi-a răspuns. „- DJ” „- Ce-i aia?”, a întrebat din nou, cu un aer mai degrabă nedumerit, uşor amuzat, dar totodată înţelegător. A urmat o discuţie lungă pe această temă, discuţie ce a reuşit să îmi trezească conştiinţa şi să îmi arate un nou punct de vedere.

Tot ce ţi-am povestit până aici este, totuşi, amatorism, deoarece abia în perioada ce a urmat am cunoscut cu adevărat şi am trăit viaţa de DJ. Îmi este greu să îmi adun gândurile, să îmi aleg cuvintele şi să ţi le expun aici într-o anumită ordine, pentru că îmi doresc să înţelegi cu adevărat ce se petrece în spatele acestei mari iluzii şi nu vreau să dau greş în demersul meu.

Am ajuns, după multe seri petrecute ca DJ secundar, sau de „warm up” (ca să vorbim şi în termeni de specialitate), să fiu rezidentul unui club mare din oraş. Sumedenia de nopţi pierdute (sunt incluse aici şi nopţile prelungite de sâmbătă, ce cauzau de multe ori absenţa de la slujba de duminică dimineaţa sau o atitudine total pasivă în timpul ei) au clădit încet, dar sigur, un zid, o negură densă între mine şi Dumnezeu, un perete de care cuvintele rarelor rugăciuni pe care le mai făceam se izbeau, fără vreun ecou, sufocate parcă de o forţă bizară. Duceam o oarecare luptă interioară şi îmi trăiam viaţa pe două planuri: încercam să rămân un tip religios, să nu mă rup de credinţă, dar şi un DJ de succes. Această luptă avea loc, însă, cu forţe disproporţionate. În timp ce una era hrănită, cealaltă, credinţa, era neglijată. Conştiinţa mea adormise, de fapt, aproape murise. Devenisem rece pe dinăuntru, insensibil. Odată, am mers la duhovnic şi i-am zis: „Părinte, viaţa mea tinde spre două lucruri: intru în biserică şi cu adevărat mă simt atras de acest loc, mă simt acasă, îi aparţin, dar totodată există şi un alt sentiment, foarte bizar, diferit de cel de aici, de asemenea puternic, atunci când sunt în club. Când mă gândesc la acesta din urmă, mintea îmi generează o senzaţie complexă şi simt că în adâncul fiinţei mele stă o prezenţă vicleană, care râde. Da, râde! Nu ştiu de ce, dar îmi tot vine în cap această imagine, când încerc să îmi amintesc cum e atracţia clubului”. Printre alte sfaturi şi explicaţii date la acel moment, mi-a răspuns cu o vorbă pe care şi acum o port în suflet: „E pe undeva normal ca, deşi trăind în mediul ăsta stricăcios, tu să îţi doreşti încă să te uneşti cu Dumnezeu. Tu L-ai gustat pe Dumnezeu mai demult, iar cei ce îl gustă, cu greu îi pot uita dulceaţa”. Şi adevărat că, undeva, în adâncul fiinţei umane, sub greutatea, întunericul şi apăsarea păcatelor, sufletul se vaită şi strigă; un strigăt înfundat, care abia se distinge; mâinile spirituale sunt îndreptate spre Dumnezeu, cer un strop de apă vie, de viaţă, cer izbăvire. Strigătul, în cazul meu, se auzea doar rar şi voalat, deşi sufletul plângea tot timpul.

Cum am arătat şi la începutul articolului, prin ceea ce făceam, hrăneam în mod direct patima mândriei. Nu ştiu cum să o explic. Nu era un sentiment de trufie, ci o permanentă ridicare a eului propriu, o hrană a orgoliului şi, totodată, o înfundare a complexelor şi inconvenientelor sociale. Ce mai, TOT MÂNDRIE. În acest context, cetatea sufletească clădită pe nisipuri mişcătoare nu avea să fie trainică nicidecum. În scurt timp, am început să am înclinaţii spre băut (nu sunt un băutor de profesie şi nici nu mi-a plăcut alcoolul vreodată, însă o vigilenţă scăzută şi o voinţă slabă m-au făcut să mă dau după cei din mediul în care lucram – aşa că mă mai şi îmbătam uneori), spre păcate trupeşti şi să intru pe nefericitul tărâm al uitării. Viaţa mea era guvernată acum de cei trei mari monştri ai pieirii sufleteşti: uitarea, indiferenţa, lenea, alimentaţi din umbră de mândrie. Uitasem de post, de rugăciune, de biserică. Lucrurile acelea îmi distrugeau fiinţa, o măcinau, o săpau din adânc, o rodeau încet. Eram purtat prin haosul generat de alegerile mele, pe un val care nu ştiam unde se va termina şi dacă la final se va sparge şi doar mila Lui Dumnezeu m-a ferit de colaps. Urcuşuri şi multe şi adânci coborâşuri.

Fac o pauză şi aş dori să te întreb un lucru, de fapt, să te fac să te întrebi singur. Ai încercat vreodată să îţi păstrezi credinţa vie, să fii un om aşa-zis religios, să te rogi, să cauţi liniştea (cum am încercat şi eu)? Dincolo de abordarea religioasă a problemei sau prin prisma unei gândiri care poate nu te caracterizează şi e posibil chiar să te irite (cine ştie…) te-aş ruga să fii sincer cu tine: Câtă pace sufletească, câtă linişte interioară reuşeşti să mai păstrezi după o seară de club? Ce folos în năruirea într-o singură noapte a trei săptămâni de rugăciuni şi nu doar atât, ci şi o îndepărtare subtilă?

Pe parcursul activităţii în viaţa de noapte, gloria pe care o urmăream a fost infimă în comparaţie cu dezamăgirile şi descurajările venite din mediul în care lucram: trădări din partea prietenilor şi a colaboratorilor, lucrul cu oameni răi, cu interese ascunse şi făţărnicie, „ţepe” de bani, negocieri la sânge (lucrul cu banii înrăutăţeşte negreşit omul, dezumanizează, distruge iubirea aproapelui, înţelegerea şi chiar inhibă milostenia), impunerea muzicii (cu alte cuvinte limitarea personalităţii şi dispariţia satisfacţiei ca DJ) şi multe, multe altele. Am început să meditez la influenţa rea pe care o aveam asupra miilor de oameni care se perindau prin cluburi. În termeni religioşi, sminteala. Eu eram cel care le crea prin muzică un mediu propice pierzaniei sufleteşti. Urmările asupra lor: beţii, droguri, bătăi, desfrâu, avorturi şi câte altele. Unde e folosul? Din nou: cui slujesc? Mă gândesc uneori la Judecata de Apoi, când şi influenţa noastră asupra stării sufleteşti a celor din jur va fi pusă în balanţă.

Omit, se pare, să îţi dezvălui şi aspecte pozitive. Se spune că, dacă nu ar exista ispitire, nu ar mai fi mântuire. Nu am mai creşte în virtuţi, nu am mai râvni şi lupta. Experienţa păcatului îi poate face pe unii să cunoască ulterior lucrarea Lui Dumnezeu. Nu îţi recomand însă, în niciun caz, intrarea deliberată în păcat, cu acest scop. Am cunoscut, aşadar, ceea ce se numeşte frica de Dumnezeu, sau frica Lui Dumnezeu, cum frumos zic Sfinţii Părinţi. Mulţi condamnă această sintagmă, poate pentru că nu o înţeleg (aminteam şi mai sus de acea lipsă de „informare”) sau probabil pentru că nu o trăiesc. Frica Lui Dumnezeu e un dar de la El (ca şi credinţa, ca şi lacrimile pocăinţei) şi este frica de a nu-l pierde, de a nu-I pierde dragostea, supărându-l prin păcat. O scurtă vizită la moaştele Cuvioasei Parascheva şi o rugăciune mai mult formală (în starea în care mă aflam, inima era rece, împietrită): „Sfântă Parascheva, roagă-te la Dumnezeu să mă întoarcă la credinţă!”, a părut inutilă pentru moment. Au trecut câteva zile, o săptămână, două, când, la un moment dat, am simţit asupra mea o mână care parcă m-a luat de guler şi m-a ridicat din căderea în noroi. Era mila şi dragostea Lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuvioasei. Ce chestie! M-am întors cu râvnă la a lucra spre zidirea sufletească, însă, de data aceasta, de fiecare dată când greşeam, strigam în adânc: „Doamne, unde eşti? Te-am pierdut? Nu mă părăsi!”.

Am scris aceste rânduri şi pentru cei sceptici. Uit să vă zic că pe tot parcursul montagne russe-ului vieţii mele până aici, Dumnezeu nu a contenit să îmi iasă în întâmpinare, chiar dacă eu l-am supărat. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul minunat în care El lucrează şi i se dezvăluie omului, cu adevărat specific doar Lui: situaţiile fără ieşire (chiar şi in momente cu o credinţă slabă) cu nădejdea în ajutorul Lui - rezolvate, răspunsuri la întrebările ce mă macină, arătate în mod cu totul deosebit, elegant şi cu un soi de iubire părintească.

Mă îndrept spre încheiere şi vreau să îţi dau de gândit. Faptul că am trăit şi încă mai cochetez ocazional cu acest fenomen m-a făcut să privesc lucrurile cu totul altfel. Noi, tinerii, urmăm deseori nişte tipare ale societăţii, o oarecare integrare în turmă. Auzeam destul de des: „- Unde ieşim sâmbătă?” „- Păi, de ce?” „Nu ştiu, să bem, să dansăm, să mergem într-un club. Pentru că trebuie să ieşim”. Risc să par ipocrit, dar am să întreb: „Este o regulă?”. M-am lovit chiar recent de acest lucru la cei apropiaţi mie. Deşi nu sunt deschise localuri demne de vizitat, mulţumitoare, calitative, ei preferă un loc mediocru, doar de dragul de a face aceeaşi rutină în care se încadrează mii de tineri. O rutină ucigătoare aş putea zice, nu doar în ceea ce priveşte aspectul de faţă discutat. Am ascultat-o recent pe Maica Siluana, care zicea că înainte oamenii erau duşi cu valul la mântuire (se năşteau, erau botezaţi ortodocşi, duşi la slujbă, se spovedeau, împărtăşeau, rugau etc.; cei care nu făceau aşa, erau condamnaţi de societate, supuşi ruşinii), pe când astăzi e tocmai invers. Urmăm tsunami-ul pierzării. Spunem răului bine şi binelui rău. Ne-am pierdut reperele, busola.

În altă ordine de idei, pot afirma cu tărie că DJ-ii sunt noii idoli. Zecile de mii de fani adunaţi în faţa unei scene, cu DJ-ul situat la înălţime, distanţele enorme străbătute doar pentru a vedea prestaţiile lor, corelate cu imaginea prezentată prin halucinantul televiziunii (care contribuie la venerarea lor ca supravalori, ca modele), practic un fel de pelerinaje pe bani foarte mulţi, întăresc această idee. „Fenomenul DJ” nu este altceva decât o nouă expresie a eternei tendinţe umane (urmare a visului luciferic) de a-şi crea lumi proprii, în care să domine şi să fie creatori.

Din păcate, nu pot spune că vorbesc din postura unui întors cu adevărat la credinţă, însă îmi doresc şi mă rog ca în final să ne regăsim purtaţi cu toţii pe un val care nu se va sparge, ci se va contopi cu ţărmul, care este Hristos, Dumnezeu, liniştea şi pacea sufletelor noastre!

Articolul de faţă va apărea în nr 10 (ianuarie 2010) al revistei OrthoGraffiti. Fotografia © Bogdan Hunea, din arhiva autorului.