Prin cele ce se văd

Cuvântul IPS Teofan în ziua de Craciun - „Astăzi în zi de Crăciun se cuvine să ne oprim la Betleem”

Unei femei însingurate despre un altfel de Crăciun

Te plângi că eşti singură într-un oraş mare. Atâta lume se agită în jurul tău ca un furnicar, şi totuşi tu te simţi ca în pustie. Cel mai greu îţi este de marile sărbători. Peste tot freamătă bucuria, iar pe tine te apasă întristarea. Crăciunul şi Paştele vin la tine ca nişte vase goale, pe care le umpli cu lacrimi. Când aceste sfinte praznice sunt departe în urma sau înaintea ta, te simţi mai liniştită; însă când se apropie şi vin, întristarea şi pustietatea pun stăpânire pe sufletul tău.

Ce să-ţi fac? Să-ţi povestesc povestea cu Crăciunul Iovankăi; poate că te vei folosi. O voi lăsa pe ea să-ţi povestească, aşa cum mi-a povestit mie. „De patruzeci de ani şi încă câţiva privesc această lume ca fecioară. Nicicând nici o bucurie - doar puţin, când eram copil în casa părintească. Dar înaintea lumii nu mă arătam tristă, înaintea oamenilor mă prefăceam veselă, dar în singurătate plângeam. Toţi mă socoteau o fiinţă fericită, fiindcă aşa mă arătam, îi aud pe toţi din jurul meu că se plâng, căsătoriţii şi necăsătoriţii, bogaţii şi săracii, toţi. Şi mă gândesc: de ce să mă mai plâng şi eu nefericiţilor de nefericirea mea, nefăcând astfel altceva decât să sporesc nefericirea din jurul meu? Mai bine să mă prefac veselă: aşa voi fi de folos lumii necăjite, iar taina mea o voi ascunde în mine însămi şi o voi plânge în singurătate. M-am rugat lui Dumnezeu să mi Se arate în vreun fel; măcar un singur deget al Lui să simt undeva.

Mă rugam aşa ca să nu mor deodată de amărăciunea ascunsă. Din toate veniturile făceam milostenie oriunde mi se da prilejul. Mergeam pe la toţi bolnavii şi săracii şi le aduceam bucurie cu bucuria mea părută. „Eu Te cred, Dumnezeule Bune”, spuneam adesea, „dar mă rog Ţie, arată-mi-Te cumva, ca să Te cred încă şi mai mult.” Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, repetam aceste cuvinte din Evanghelie. Şi, cu adevărat, rămâneam în viaţă ca Domnul să mi Se arate. Cele mai chinuitoare erau pentru mine marile praznice. După slujbe, mă încuiam la mine şi udam cu lacrimi tot Crăciunul meu şi tot Paştele. De Crăciunul trecut însă, mi S-a arătat Dumnezeu. Iată cum a fost. Se apropie acea mare zi. Mă hotărăsc să pregătesc totul aşa cum pregătea mama mea: şi friptură, şi turtă, şi cozonac, şi toate celelalte. Aştern paie prin casă, arunc câte trei nuci în fiecare colţ al odăii - să fie milostivă Sfânta Treime spre cele patru colţuri ale lumii. Şi făcând toate acestea, mă rugam neîncetat: „Doamne, trimite-mi oaspeţi - dar să fie flămânzi şi săraci de tot! Mă rog Ţie, arată-mi-Te în acest fel!” Câteodată îmi venea gândul: „Iovanko, proasto, ce oaspeţi aştepţi tu de Crăciun? În astă sfântă zi, fiecare este la casa lui; cine ar putea să îţi fie oaspete?” Şi plângeam, şi plângeam. Dar iarăşi spuneam această rugăciune şi pregăteam, pregăteam. După ce m-am întors de Crăciun de la biserică, am aprins lumânarea, am pus faţa de masă, am aşternut totul pe masă şi am început să umblu încolo şi încoace prin cameră. „Dumnezeule, nu mă părăsi!” Şi iarăşi mă rugam. Pe stradă nu trecea mai nimeni. Era Crăciunul, şi pe deasupra, strada noastră este retrasă - îndată, însă, ce scârţâia zăpada sub picioarele cuiva, eram la poartă! Am început să plâng şi am strigat: „Acum văd, Doamne, că m-ai părăsit de tot!” Plângeam eu aşa şi mă tânguiam, şi deodată!

Deodată a bătut cineva în poartă, şi am auzit glasuri plângătoare: „Dăruieşte, frate! Dăruieşte, soro!” Alerg repede şi deschid poarta, înaintea mea - un orb şi călăuza lui, amândoi gârboviţi, zdrenţăroşi, răciţi. „Hristos S-a născut, domnii mei!” - am strigat eu plină de bucurie. „Adevărat S-a născut!” - clănţăniră ei. „Fă-ţi milă cu noi, soro! Nu cerem bani. De dimineaţă nimeni nu ne-a îmbiat cu pâine; vreun bănuţ sau un pahar de rachiu, dar pâine - nimeni. Suntem foarte flămânzi.” Eu, parcă eram în ceruri. I-am dus în casă şi i-am pus la masa plină. Şi le slujeam plângând întruna de bucurie. Ei m-au întrebat miraţi: „De ce plângi, doamnă?” „De bucurie, domnii mei, de bucurie curată şi luminată! Ce L-am rugat pe Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat. De câteva zile mă tot rog Lui să îmi trimită nişte oaspeţi chiar aşa ca voi, şi iată că El mi i-a trimis. Nu aţi venit la întâmplare, ci Bunul meu Dumnezeu v-a trimis. El mi S-a arătat astăzi prin voi. Acesta este Crăciunul cel mai vesel din viaţa mea. Acum ştiu că e viu Dumnezeul nostru. Slavă Lui şi mulţumită!”. „Amin”, au răspuns oaspeţii mei cei dragi. I-am ţinut până seara, le-am umplut traistele şi i-am petrecut”.

Aşa a fost Crăciunul trecut al Iovankăi. Dă, Doamne, ca cel de anul acesta să-i fie şi mai îmbucurător. Roagă-te şi tu, fiică, să ţi Se arate Tatăl Ceresc pe vreo cale - iar la Dumnezeu sunt multe căi -, şi vei trăi minunea. Nu te pregăti de întristare în această zi mare, ci pregăteşte-te de bucurie. Şi Atotvăzătorul, Atotmilostivul, va face ţie bucurie.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 201-204)

Sursa: Doxologia

Pastorală la praznicul Naşterii Domnului a ÎPS Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei (2015): „Pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”

Iată-ne ajunşi, cu mila lui Dumnezeu, la sărbătoarea cea mare și sfântă a Nașterii Domnului. Ne aflăm la capătul unui an care, deşi a trecut atât de repede, a cunoscut destule întâmplări nefericite, care ne-au marcat, mai mult sau mai puţin, pe fiecare dintre noi.

Au sosit și ultimele zile ale acestui an și, parcă, agitația s-a mai diminuat puțin. Este tocmai potrivit pentru o clipă de liniște, pentru un moment de colind, pentru un răgaz tihnit în sânul familiei. Cu ce va veni anul 2016, Dumnezeu singur știe. Omenește vorbind, semne bune nu prea sunt, ba chiar dimpotrivă. Nu ne pierdem însă nădejdea: mare este Dumnezeul nostru! Nu ne părăsește, căci suntem făptura Lui. Ne este necesară conștiința apartenenței noastre la Biserica lui Hristos. Ne este de trebuință o oprire, pentru o clipă, din ritmul infernal al mișcării continue, al agitației permanente, al frământării din fiecare zi. „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”2, zice Domnul în Psaltire. Este glasul dumnezeiesc al Cerului adresat nouă, pământenilor cuprinși în iureșul ambițiilor de tot felul, al orgoliilor nenumărate și al unei dorințe nestăvilite de superioritate în raport cu ceilalți.

„Omul de azi – spunea un gânditor creștin român – trăiește totul în fugă, el nu prinde frumusețea, nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi și semne îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care își trăiește viața aici îi închide porțile înțelesului. Cu fiecare zi ce trece, omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei și ale înțelepciunii. Trufia și îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiției umane.”3

„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” Unde să ne oprim? La Peștera din Betleem. Acolo „pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.„Acesta este Părinte și Domn al veacului ce va să fie (…) Acesta este Dumnezeu tare, Care ține cârmuirea făpturii”4, rostesc slujbele Bisericii.

„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” Pentru ce să ne oprim? Să vedem pe „Cel Bătrân de zile făcut Prunc. Cel Care stă pe tron înalt și preaînălțat este așezat în iesle (…). Cel Care a rupt legăturile păcatului este înfășat în scutece. Vrea să prefacă necinstea în cinste, vrea să îmbrace cu slavă pe cel neslăvit (…). Pentru aceasta ia trupul meu, să-I fac în mine loc Cuvântului Lui. Îmi ia trupul meu ca să-mi dea Duhul Lui”5.

„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” Ce să vedem, oprindu-ne și poposind în Peștera din Betleem? Vedem păstorii cei simpli și curați, întruchipând oamenii obișnuiți de ieri și de azi, care viețuiesc liniștiți, mulțumindu-se cu puțin, nelacomi, neinvidioși, nedoritori să domine pe alții.

Vedem în Peșteră pe cei trei magi, simbolizând înțelepții, bogații și puternicii lumii de ieri și de azi care nu s-au lăsat robiți de propria înțelepciune, bogăție și putere. Nu au fost la Nașterea Domnului decât trei magi, din cei mulți ai acelor vremuri, semn că nu este ușor pentru cel înțelept, bogat și puternic să se apropie de Dumnezeu. Nu este ușor, dar nici imposibil. Istoria prezintă multe situații în care oameni cu multă carte au cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, Logos-ul întrupat, și au recunoscut în Acesta izvorul întregii înțelepciuni. Nu puțini au fost și cei cu multă stare materială care au înțeles că Dumnezeu este adevăratul proprietar al lucrurilor, ei fiind doar administratorii bogăției. De binefacerile acesteia s-au bucurat ei înșiși, dar au bucurat,cu generozitate, și pe alții. Printre cârmuitorii popoarelor, printre mai marii orașelor și satelor au fost și mai sunt și astăzi unii care exercită puterea în duh de slujire, înțelegând că „orice stăpânire este de la Dumnezeu”6. Existența lor arată că nu este imposibil să fii mare și puternic și, în același timp, om al lui Dumnezeu pus în slujba oamenilor.

Vedem în Peșteră pe bătrânul Iosif, ocrotitorul Sfintei Fecioare Maria. În Sfântul și Dreptul Iosif contemplăm pe marii bărbați ai Bisericii și Neamului, pe tații noștri și soții mamelor noastre, pe eroii jertfiți pe câmpurile de luptă, pe „sfinții închisorilor”, pe cei ce ostenesc acum în țară și în afara ei pentru a obține pâinea familiei. Blândețea și fermitatea bătrânului Iosif, iubirea și spiritul de jertfă constituie chemare adresată bunicilor, taților, fraților și fiilor noștri de a nu se lăsa cuprinși de duhul desfrânării, al pornografiei, al lipsei de iubire și respect față de soția lor, de pruncii lor, de Biserica și neamul lor. „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.”7 Este îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat bărbaților din toate timpurile, cuvânt de o urgență absolută pentru vremurile în care trăim.

Vedem în Peștera Betleemului pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, chip al curăției și al sfințeniei, icoană a nașterii de prunci și a creșterii lor în duhul adevărului, frumuseții și demnității. Bunicile, mamele, surorile și fiicele noastre sunt chemate la Betleem pentru a se lăsa inspirate de bunătatea, delicatețea și spiritul de jertfă al Preacuratei Fecioare Maria. Ea le spune tuturor, arătând spre Dumnezeiescul Prunc: „Faceți orice vă spune El”8. Și El, Hristos, le spune tuturor mamelor din toate locurile și din toate vremurile: „Lăsați copiii şi nu-i opriți să vină la Mine”9. În Hristos, copiii, precum toți oamenii, descoperă „Calea, Adevărul și Viața”10, căci El este „Lumina lumii”11, „pâinea care s-a pogorât din cer”12, sensul vieții, înțelesul a tot ceea ce există.

Vedem în Peștera Betleemului mai presus de toți și de toate pe Dumnezeul-Om, Iisus Hristos în chip de Prunc. Acesta ne binecuvintează, ne cheamă și cu dragoste ne așteaptă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”13.

Ascultându-L pe Dumnezeiescul Prunc și contemplându-L în duh pe Dânsul, ascultăm vocea și privim chipul copiilor acestei lumi – izvor de odihnă sufletească și de bucurie duhovnicească. Ei ne vorbesc despre neprihănire și despre viața necuprinsă de ispitele aparențelor înșelătoare. Ochii și zâmbetul copilului sunt o „floare deschisă lumii, un îndemn la simplitate și frumusețe. În el vorbește frântura de cer dată omului odată cu începutul”14, după cuvântul marelui Ernest Bernea, cel iubitor de sat și de țăran, cel care l-a născut pe Horia Bernea, intelectualul creștin de mare adâncime al anilor ’90. El ni se adresează nouă, celor împovărați de griji și păcate, înlănțuiți în iureșul ambițiilor de tot felul, spunându-ne: „Când întrebările bat la porțile gândului tău împovărat și cer dezlegare, când umbrele amintirilor alunecă pe pereții sufletului și cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii”15.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

Așezați duhovnicește în fața Peșterii din Betleem și colindând pe Dumnezeiescul Prunc, pe Sfânta Fecioară și pe Dreptul Iosif, pe îngeri, pe magi și pe păstori, nu putem să nu auzim, în tumultul din cetate, tulburarea lui Irod și plânsul pruncilor uciși de el. Freamătul neliniștii lor și strigătul copiilor lipsiți de frumusețea vieții s-au prelungit peste veacuri și sunt simțite și auzite cu multă putere în zilele noastre. Prea multele noastre păcate, lipsa rugăciunii și şovăielnica sau absenta noastră credință, la care se adaugă lupta celor fără de Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale creionează situația lumii de astăzi, după chipul și atitudinea celor din timpul Nașterii lui Hristos.

Tragedia avorturilor și alte forme de aşa-zisă familie – diferite de cea tradițională, alcătuită din tată, mamă și pruncii lor – pericolul introducerii educației sexuale în școli, concomitent cu lupta împotriva religiei și a icoanelor, drama emigrației românilor în afara țării și a musulmanilor în Europa completează tabloul situației de astăzi, similară celei din timpul Nașterii lui Hristos.

Acum, ca și atunci, „celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”16. Acum, ca și atunci, Hristos și Biserica Sa rămân „stâlpul și temelia Adevărului”17. De-a lungul istoriei, Hristos-Dumnezeu nu ne-a părăsit. Nu ne va părăsi nici acum. Atâta timp cât se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie, cât mai sunt mame care nasc prunci pe care îi cresc în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, cât există tineri care păstrează sau își recapătă curăția, cât mai sunt oșteni iubitori de Hristos și de neam, cât nu ne-a părăsit dorința reîntoarcerii Basarabiei, atâta timp cât în Europa încă se mai slăvește numele lui Hristos, loc pentru nădejde mântuitoare încă mai este. În tot acest context contradictoriu, de derută și de haos, pe de o parte, dar și de lumină și nădejde, pe de altă parte, cuvântul Sfântului Apostol Pavel rămâne decisiv: „Întăriți-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, și încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”18.

Încurajați de cuvântul Sfântului Apostol Pavel, încercăm a ne bucura de lumina cea sfântă a sărbătorilor Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei. Prezența noastră la sfintele slujbe și în ambianța sacră a familiei, cu gândul la cei dragi și cu inimă milostivă pentru cei săraci, ne dă putere și curaj, determinare și nădejde pentru Anul Nou 2016.

Rog pe Dumnezeu să răspândească în inima fiecăruia și în sufletul tuturor lumina, pacea, adevărul și frumusețea Peșterii din Betleem. Dumnezeu Cel milostiv să vă întărească spre tot lucrul bun în anul care vine, să vă dăruiască putere și răbdare în încercările care vin. Vă adresez tuturor îndemnul să nu uitați a înrădăcina în inimă și suflet rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție”19.

Sărbători cu pace!

La mulți, fericiți și buni ani!

Al vostru, către Dumnezeu smerit rugător,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice

1. „Condacul Nașterii Domnului”, în Mineiul lunii decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 441.

2. Psalmi 45, 10.

3. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, pp. 107-108.

4. Cântarea a șasea a Canonului Utreniei din 25 decembrie, în Mineiul lunii decembrie, p. 441.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvântare la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 14, Editura Basilica, București, 2015, p. 52.

6. Romani 13, 1.

7. Efeseni 5, 25.

8. Ioan 2, 5.

9. Matei 19, 14.

10. Ioan 14, 6.

11. Ioan 8, 12.

12. Ioan 6, 58.

13. Matei 11, 28-30.

14. Ernest Bernea, op. cit., p. 108.

15. Ibidem, p. 109.

16. Matei 4, 16.

17. 1 Timotei 3, 15.

18. Efeseni 6, 10-17.

19. „Rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare”, în Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 187.

Sursa: Ziarul Lumina

Sfântul Arhidiacon Ştefan

APOSTOLUL

FAPTE 6, 8-15; 7, 1-15; 47-60;

În zilele acelea, Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor. Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, sfădindu-se cu Ştefan. Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea. Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii. Că l-au auzit zicând că Iisus, Nazarineanul Acest, va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise. Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Şi a zis arhiereul: Adevărate sunt acestea? Iar el a zis: Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran, şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta. Atunci, ieşind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară, în care locuiţi voi acum. Şi nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copil.

Iar Solomon I-a zidit Lui casă, dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice proorocul: «Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?». Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduială de la îngeri şi n-aţi păzit-o! Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu, şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi, zicând acestea, a murit. Iar Saul se învoise la uciderea lui Ştefan.

EVANGHELIA

MARCU 9, 10-16

În vremea aceea ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: ce înseamnă oare, a învia din morţi? Şi L-au întrebat pe Dânsul, zicând: pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: cu adevărat, venind mai întâi, Ilie va aşeza din nou toate, tot aşa cum este scris despre Fiul Omului ca să pătimească mult şi să fie defăimat. Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit şi au făcut cu el toate câte au voit, după cum este scris despre el. Când au ajuns la ceilalţi ucenici, a văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari sfădindu-se cu ei. Şi îndată tot poporul, văzându-L, a rămas uimit şi alergând s-a închinat Lui. Iar Iisus a întrebat pe cărturari: despre ce vă sfădiţi cu ei?

*

Părintele Sofian Boghiu:

Dumnezeu, a cunoscut că Ştefan are nevoie de un ajutător – căci, deşi era curajos şi viteaz, totuşi era om şi simţea cele omeneşti – şi i Se arata îndată. Şi pe când se uită Ştefan spre cer, S-a arătat Dumnezeu având pe Fiul în dreapta, în formă omenească.

Ce mare iubire de oameni, ce mare bunătate! S-a arătat atletului pentru care luptă, Dumnezeul dumnezeilor. Iar Dumnezeul tuturor i-a spus cam aceste cuvinte: “Nu fi întristat, Ştefane, că n-ai pe nici un om care să te ajute, că nu-i lângă tine la vreme de necazuri nici un prieten”. Ca de obicei el avea colegi, erau prin mulţime pe acolo, însă nimeni nu lua parte. Aşa suntem părăsiţi când suntem în mare necaz. “Dar Eu împreună cu iubitul Meu Fiu” spunea Dumnezeu, “văd cele ce se fac. Gata este odihna, deschise sunt uşile Raiului, cu puţină răbdare părăseşte viaţa aceasta trecătoare şi grăbeşte-te spre viaţa cea veşnică şi fără de sfârşit. Încă pe când eşti în trup vezi pe Dumnezeu, lucru ce depăşeşte toată firea omenească.”

Ai fost iniţiat de apostolii mai bătrâni că Tatăl are Fiu adevărat şi iubit. Iată Eu Mă arăt ţie atât cât poţi purta tu. Stă alături de Mine, în dreapta, şi Fiul, ca să cunoşti din locul în care stă, ce cinste are la Mine. Atunci când Dumnezeu umbla pe pământ în trup omenesc, scandaliza pe mulţi, dar tu acum vezi-L lângă Mine întru înălţime, cu chip de om ceresc şi supraceresc pentru a te încredinţa de întruparea care s-a săvârşit. Nu te tulbura, nu te pierde cu firea, dacă eşti pietruit pentru El. Nu te teme de luptă, căci vezi pe Arbitrul luptelor. Părăseşte trupul, dispreţuindu-l ca pe o legătură pământească, ca pe o casă putredă, ca pe un vas de lut uşor de spart. Aleargă liber ca să moşteneşti viaţa de aici. Cununa virtuţii tale ţi-e gata, mută-te de acum de pe pământ la cer. Lasă trupul ucigaşilor tăi (…), părăseşte tu un popor cuprins de furie şi vino în ceata îngerilor.” Cam aceasta îi spunea Dumnezeu în această vedenie foarte mângâietoare pentru Ştefan.

Ştefan nu s-a rugat, după cum greşit socotesc unii, ca să rămână păcatul duşmanilor lui nepedepsit şi fără răspundere. (…) Dar ce sens au cuvintele “Doamne, nu socoti lor păcatul acesta”? Iată ce vrea să spună Sfântul Ştefan: “Dă-le, Doamne, teamă umilinţei; du spre căinţa pe cei îndrăzneţi! Nu îngădui să moară în tăierea împrejur a necredinţei! Atrage-i, Doamne, prin pocăinţă la cunoaşterea Ta! Aprinde-le în inimi flacăra dumnezeirii! Dacă se vor îmbunătăţi în chipul acesta, este clar că atunci nu le vei socoti lor păcatul. Dacă se vor spăla cu sângele Tău şi al meu în baia harului, vor fi sloboziţi de crimele lor”. Citeşte mai mult…

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ştefan? Pe cine nu a fi împăcat blândeţea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigaşi, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ştefan, Pavel s-a întors la credinţă, şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ştefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât şi pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!

Această rugăciune trebuie să o asculte toţi cei ce au vrăjmaşi, şi sunt jigniţi de dânşii. Când ţi-ar fi făcut vrăjmaşii tăi mii de jigniri, totuşi nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ştefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creştinătăţii, adică Sfântul Ştefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie şi râuri.

Când a amuţit gura lui Ştefan, a răsunat trâmbiţa Sfântului Pavel. Aşa Dumnezeu nu părăseşte nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruieşte mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmaşii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ştefan au răpit un luptător slăvit din oastea creştinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul şi mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel. Citeşte mai mult...

*

Pr. Nicolae Steinardt:

Nu vă îmbătaţi cu apă rece rostind în sinea voastră: Îl iubesc pe Domnul în taină, nu îndrăznesc a-L mărturisi cu glas tare, de va fi nevoie mă voi şi lepăda de formă de El, Îl voi lepăda pentru ca să nu mi se întâmple necazuri ori să întâmpin greutăţi. "De formă" nu există, e o iluzie, un şiretlic pe care vi-l pune la îndemână diavolul, o minciună a sa. Dacă - în orice fel - Îl tăgăduim pe Hristos în faţa oamenilor, a semenilor noştri, dacă le dăm acestora impresia că nu suntem tari în credinţa noastră, că ne jucăm cu ea de-a v-aţi ascunselea, că o schimbăm că pe o haină, l-am şi lepădat pe Hristos fără a mai fi nevoie să aducem jertfe idolilor. A lua, bunăoară parte la adunări ateiste, a susţine o doctrină ateistă (ori a şi achiesa la formularea ei), a ne feri să facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vădesc a fi ceea ce suntem, înseamnă a ne ruşina de Hristos şi prin urmare a ne meni să fim lepădaţi de El în ziua Judecăţii. Citeşte mai mult...

Nae Ionescu: Omul s-a ridicat din nou la conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu

In nesfârşitul întuneric eu văd Treimea sfântă, şi în Treimea desprinsă din noapte, în mijloc, mă văd pe mine însumi în picioare.

Angela de Foligno

Nae IONESCU, (Cuvântul) 1927

Aşa mărturisim noi creştinii că Dumnezeu fiul s’a coborît pe pământ, s’a întrupat de la Maria Fecioara şi a devenit om. Pentru ca această coborîre a lui să însemne iarăş mântuirea noastră.

Poate că amintirea, în aceste zile de sărbătoare, a naşterii ca om a Domnului Christos, e prilej de reflectiune la ceea ce este mântuirea noastră prin Messia. Căci ar fi cu mult prea sărac Crăciunul nostru, dacă l-am trăi numai în atmosfera lui dulce-aromitoare, dar lipsită de rodnicie, a obiceiurilor, şi nu am încerca să depăşim, cel putin în această împrejurare, cercul îngust al concretului, înspre înţelesurile lui mai adânci.

Naşterea lui Christos indică momentul istoric în care Dumnezeu s’a făcut om. Iar această apariţie a lui Christos, anunţată de Legea veche în zeci şi sute de chipuri, este faptul fundamental al adevăratei antropologii ca înţelegere a omului. De ce uităm aşa de stăruitor a ne gândi la aceasta?

Conştiinta greacă socotea pe om şi Dumnezeu deosebiţi şi în închegarea lor intimă şi spaţial. Erau deosebiţi şi trebuiau să rămână aşa. Iar lumea iudaica a vechiului Testament nu gândea altfel.

Desigur, omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea definitivă; isgonirea lui din paradis echivala cu o schimbare de esenţă, schimbare pe care Messia cel cu calul alb ar putea să o anuleze; iar închegarea Kabbalei de a depăşi prin Adam Kadmon situaţia tragică a omului, a isprăvit într’un fel de panteism, cel puţin tot aşa de fără ieşire ca şi ancorarea în vechiul Testament.

Numai omenirea lui Christos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate robii. Căci Dumnezeu, în cea de a doua ipostază a lui, a devenit om, s’a purtat printre oameni şi le-a trăit viaţa în forma ei vecinică şi absolută. Christos – noul Adam.

Aşa s’a stabilit legătura firească între om şi Dumnezeu – şi s’a ridicat din nou omul la conştiinţa esenţei lui divine. Veacurile adevăratului creştinism aveau vie această conştiinţă, următoare, cum erau, cuvântului Sfântului Pavel, care ştie ca omul va ţine scaun de judecată pentru îngeri [1 Cor. 6,3]. Omul deasupra îngerilor în ierarhia lumii adevărate, iată marele fapt făcut posibil prin întruparea lui Christos.

Ce departe suntem de lucrurile acestea, care ne interesează totuşi în aşa de înalt grad. E adevărat, noi stăm încă sub hipnoza ,,marei întoarceri” a Renaşterii; care aşezând pe om în centrul universului, i-a redat autonomia, instaurându-l in vechea lui demnitate pe care i-o confiscase creştinimsul. Dar chiar aşa să fie? Reprezintă în adevăr mentalitatea modernă un plus de inovaţie omenească?

General vorbind, lumea nouă s’a străduit să integreze întreaga existenţă concretă într’un singur proces, mişcare pe o singură linie. Aşa a fost înglobat şi omul în ordinea naturală a lucrurilor, acordându-i-se poate, în această ordine o situaţie proeminentă, dar desbrăcându-l in fapt de atributele divinităţii. Că aceste atribute există totuşi efectiv, nu încape îndoială. Probă însuşi acest evoluţionism de strucură ştienţistă, care nu s’a putut sustrage dificultăţilor rezultate din noul punct de vedere decât prin îndumnezeirea realităţii concrete în care fusese coborît omul. De aceea toate sistemele metafizice ale lumii de după Renaştere sunt precumpănitor panteiste. Soluţie hibridă, fără îndoială, dar dovedind necesitatea de a vorbi cu Dumnezeu în categoria în care se plasează omul. În toată această perioadă de sărăcire spirituală, singură mistica a isbutit să salveze antropologia, menţinând-o pe piscurile însorite ale metafizicului; mistica creştină şi cealaltă.

Căci singură această cugetare a ştiut să nu părăsească punctul de vedere cosmic în înţelegerea şi valorificarea omului, atunci când filosofia se bucura a crede că a surprins cheia întelepciunii absolute, pentru că isbutise să integreze antropologia în domeniul naturei.

Dar tradiţia gândirii mistice s’a pierdut; pe măsură ce a secat vâna religioasă a culturii. Omul a coborît din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzând contactul cu divinitatea, din care totuşi se împărtăşeşte prin esenta lui; – într’atât încât chiar pentru conştiinte religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfecţionare; uitându-se faptul elementar că, într’o cosmologie creştină consecventă, înger şi om se mişcă pe linii deosebite; cel dintâiu nefiind decât ideal de sublimare a lucrurilor; cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu.

Gândurile acestea să ni le readucem în minte astăzi când vom asculta vechea solie: ,,Naşterea ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” Poate că cel puţin nădejdea recâştigării pierdutei demnităţi omeneşti se va coborî mângâetor asupra noastră.

Sursă: Foaie Naţională

Charles Dickens - Poveste de Crăciun

Fantoma lui Marley

De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Şi Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanţie sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care îşi punea el semnătura.

Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, cum spun englezii.

Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă. Eu unul aş socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înţelepciunea strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe; doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri praf s-ar alege de ţărişoara mea. îngăduiţi-mi, aşadar, să repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de uşă.

Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. Cum altminteri? Scrooge şi cu el erau asociaţi de nu ştiu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat după el. Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârşit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit.

Naşterea Domnului

APOSTOLUL

GALTENI 4, 4-7

Fraţilor, când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 2, 1-12

Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel. Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă-L veţi afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi iată steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă şi văzând pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat Lui; apoi, deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Părintele Constantin Galeriu:

Prăznuim, toţi creştinii, coborîrea lui Dumnezeu la noi, în Lumina Iubirii. Sf. Grigorie Teologul, “cîntăreţul iubirii întru Treime”, proclamă: “Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L! Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă!”. Dumnezeu coboară la noi pentru ca noi să ne înălţăm. Cum? Prin iubirea şi smerenia peşterii Betleemului. Iisus Hristos ne spune: “Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (Ioan 14, 6). Urcăm la Tatăl, din lumea stricăciunii şi a morţii în lumea mîntuitoare a Iubirii, prin Fiul Iubirii Părinteşti, avînd în conştiinţele noastre Chipul Pruncului din ieslea Betleemului, chipul fiecărui copil al Iubirii Lui şi a noastre. “Mulţumim cu bucurie Tatălui – rosteşte dumnezeiescul Pavel – că ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 12-13).

În adîncul conştiinţei şi inimii noastre, să ne ridicăm din spaimele căderii în care ne aflăm, să ne înnoim în Lumina Iubirii! Hristos se naşte! Iubirea se naşte! Să simţim cum se naşte Iubirea, prin puterea harului, şi în noi – Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenului, a fratelui de lîngă mine, în care Îl văd pururea pe Iisus Hristos! Citeşte mai mult...

*

Părintele Iachint Unciuleac – Stareţ al Putnei în perioada 1973 – 1998:

Astăzi a venit plinirea vremurilor. Astăzi bucuriile îngerilor cu ale oamenilor s-au amestecat, cerul cu pământul s-a împăcat, Dumnezeu pe pământ S-a deşertat şi oamenilor aievea S-a arătat. Astăzi Vechiul şi Noul Testament în Betleem s-au întâlnit. Astăzi proorocii se veselesc, văzând că se împlinesc cele mai înainte arătate de ei. Astăzi Adam şi Eva cu bucurie vin să se închine Noului Adam.

Să mergem, fraţilor, la peştera cea din Betleem, călăuziţi de steaua credinţei, ca să vedem minunea ce s-a săvârşit. Vom întâlni o peşteră mică, vom vedea înlăuntru o Fecioară neîntinată, vom vedea alături chipul bătrân şi cucernic al dreptului Iosif, vom vedea o iesle cu fân şi inaluntrul ei…. o, minune!… dumnezeiescul Prunc înfăşat în scutece. Vom auzi acolo pe îngeri cântând, vom vedea pe păstori lăudând, iar pe magi închinându-se.

Veniţi deci toate seminţiile pământului să întâmpinăm pe Mirele Bisericii, care S-a îmbrăcat în haina noastră, pentru a ne îndumnezei pe noi, oamenii. Veniţi astăzi toate popoarele să ne înfrăţim, să ne împăcăm şi unindu-ne glasurile să întâmpinăm pe Mesia Cel mult aşteptat. Veniţi, fecioarelor, să vedeţi o Fecioară cum naşte fără de prihană. Veniţi, maicilor, să vedeţi pe Maica Domnului cum nu se ruşinează de naşterea de prunci. Veniţi, credincioşi, să vedem cum o Fecioară tine în braţe pe Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Veniţi să vedem cum două de mâini de mama leagănă pe Cel ce se atinge de munţi şi fumegă (Ps. 103, 32). Veniţi să vedem înfăşat în scutece pe Cel ce îmbrăca cerul cu nori şi pământul cu iarbă. Veniţi să vedem cum Se hrăneşte cu lapte Cel ce hrăneşte lumea cu pâine şi adapa pământul cu ploaie timpurie şi târzie.

O, minune! Hristos Se naşte şi Irod se mânie, Iisus om Se face pentru iubirea de oameni şi fiii oamenilor sabia din teaca îşi scot. Împăratul cerului sluga Se face şi împăraţii pământului se grăbesc să-I ia viaţa. Fiul lui Dumnezeu vine să ne mântuiască şi noi uşa inimii Îi închidem. Dar taina se săvârşeşte. Hristos vine. Peştera Îl primeşte. Îngeri Îl slăvesc. Păstorii Îl caută. Magii I se închină. Neamurile cred. Biserica se zideşte. Testamentul dragostei se scrie. Mântuirea se arată.

Nu în Betleemul Iudeii, ci la Biserica lui Hristos să ne adunăm astăzi, fraţilor, ca să lăudăm Naşterea Domnului. Aici este peştera mântuirii, aici este ieslea cea dumnezeiască. Aici sunt magii neamurilor, aici păstorii noului Israel. Aici este steaua, aici lumină, aici darurile Duhului. Şi mai presus de toate, aici este pruncul Iisus – Mirele Bisericii. Citeşte mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

Naşterea Domnului din Fecioară este bucurie şi nădejde pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu trebuie să se descurajeze ci să nădăjduiască, pentru că nouă ni s-a născut astăzi Mântuitor şi izbăvitor de păcatele şi greşelile noastre. Fiecare dintre noi trebuie să luăm aminte la viaţa noastră, cum ne-o petrecem, căci iată sunt atâtea primejdii şi încercări, necazuri, ispite, tulburări apoi păcatul care întunecă minţile şi răpeşte voinţa omului. Fără Taina Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii nu ne putem înnoi pe noi înşine. Ascultă mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Rai cu foc de o asemenea tărie, încât Adam şi Eva să nu se poată apropia. Dar atunci unde ar fi fost libertatea acestei fiinţe minunate zidite de Dumnezeu, a omului ca un mic Dumnezeu? Unde ar fi fost deosebirea dintre el şi toate celelalte zidiri, cărora nu le fusese dată această libertare?

Dumnezeu L-ar fi putut naşte pe Mântuitorul în Roma, ca să se numească fiu al lui Cezar şi prin lege – prin foc şi sabie – ca şi cu Mahomed – să impună omenirii noua Credinţă. Dar unde ar fi fost libertatea acestei făpturi minunate zidite de Dumnezeu, a omului micul Dumnezeu?

Dumnezeu ar fi putut alege o cale şi mai iute. El n-ar fi avut nevoie să trimită în lume pe Unul-Născut Fiul Său, ci pur şi simplu să fi trimis jos o întreagă armată dintre sfinţii Săi îngeri ca să sufle din trâmbiţe în lungul şi în latul pământului; şi oamenii ar fi căzut în genunchi cu frică şi cu cutremur, recunoscând pe adevăratul Dumnezeu, lepădându-se de slăvirea idolilor. Dar iarăşi – unde ar fi fost frumuseţea şi libertatea omului şi frumuseţea ascultării smerite înaintea Făcătorului? Unde ar fi fost înţelegerea duhului omenesc? Unde ar fi fost dragoste şi unde calitatea de fiu?

Domnul Iisus trebuia să arate limpede ca lumina soarelui patru lucruri, că omul, căzut, şi cu o minte întunecată, aşternuse uitarea peste:

ascultarea smerită, de fiu a omului faţă de Dumnezeu;

dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de oameni;

libertatea pierdută, împărătească a omului şi, în sfârşit,

puterea împărătească a lui Dumnezeu.

Domnul Iisus a arătat ascultare smerită, de fiu, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup. Pentru că trupul smerit al omului era, pentru El, o peşteră şi mai umilitoare decât aceea din Betleem. Mai mult, El Şi-a arătat ascultarea smerită născându-Se în sărăcie, fără nici una dintre nevoile vieţii: într-un popor puţin cunoscut şi dintr-o mamă cu totul necunoscută lumii. Noul Adam trebuia să-l vindece pe vechiul Adam de neascultare şi mândrie. Leacul era ascultarea şi smerenia. De aceea Domnul nu a venit în lume din mândra Romă, ci din Betleem, şi nu din casa socotită de August Dumnezeiască, ci din pocăita şi smerita casă a lui David. Citeşte mai mult...

*

Troparul Naşterii Domnului

Învăţături despre bine şi rău: Cum ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului?

IPS Bartolomeu Anania

Oricine va admite că o sărbătoare presupune şi un strai sărbătoresc: costumul de Duminică e un costum de Duminică, haina de nuntă e o haină de nuntă, ţinuta de recepţie e o ţinută de recepţie, şi aşa mai departe. În cele mai multe cazuri, dobândirea straiului sărbătoresc este rezultatul unor renunţări - şi chiar sacrificii, împletite însă cu bucuria anticipată de a avea ceea ce-ţi doreşti şi cu care vei fi în stare să cinstesti momentul festiv la care eşti chemat să iei parte (fiindcă, să ne înţelegem, orice sărbătoare e un fenomen social; ea nu este niciodată a unuia singur). În părţile - din ce în ce mai puţine - unde încă se mai păstrează tradiţia portului popular, tinerele fete se adună în postul Crăciunului la o vecină sau alta, în grupe mici, şi cu mâinile lor îşi cos sau împletesc straiele cele noi, în seri lungi, ca nişte şezători ale hărniciei şi cântecului. Aşa se petrecea şi în vremea copilăriei mele. Straiele vechi par din ce în ce mai ponosite, vrednice de aruncat, locul lor luându-l cele noi, cu toate împlinirile şi făgăduinţele lor.

Mântuitorul Hristos ne spune într-o parabolă că un împărat a invitat oaspeţi la nunta fiului său. Cum însă aceştia n-au vrut să vină, el i-a adunat pe toţi nevoiaşii de pe drumuri şi i-a silit să intre la ospăt. Văzând însa ca unul din ei nu purta haină de nuntă, l-a dat afară şi l-a pedepsit. La suprafaţă, întâmplarea pare de domeniul absurdului: de vreme ce omul se pomenise luat pe sus, pe nepregatite, şi adus cu sila, cum de i se pretindea strai de sărbătoare?... 

În realitate, împăratul i se uitase în suflet şi constatase că, deşi i se făcuse o mare şi neaşteptată cinste, insul se mulţumea să mănânce şi să bea, fără ca inima lui să participe la bucuria casei. Aceasta înseamnă, dragii mei, că pe lângă straiul sărbătoresc de care v-am vorbit, văzut, materialnic, făcut pentru trup, există şi un strai al sufletului, menit să-i asigure omului participarea la sărbătoarea lăuntrică. 

Din păcate, există încă destui creştini care cred că sărbătorile de iarnă se reduc la un pom împodobit, la sarmale, caltaboşi, cârnaţi şi băutură, uitând că înaintea ospăţului de acasă li se îmbie ospăţul euharistic, al sfintei cuminecări, care e incomparabil mai important decât belşugul de bucate. Ei bine, pentru acest ospăţ duhovnicesc se cere strai duhovnicesc, iar straiul acesta, cu toate podoabele virtuţilor lui, nu poate fi pregătit decât prin post, adică prin renunţările şi jertfele acestuia. Postul nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care sufletul leapădă de pe el zdrenţele păcatelor şi se primeneşte, încetul cu încetul, prin pocăinţă, mărturisire şi fapta bună. Postul cuprinde în el nu numai renunţare, dar şi o bucurie a renunţării, ca o pregustare a bucuriei finale.

Sursă: ASCOR Moldova

„Înapoi la argument” cu Horia-Roman Patapievici. Invitat - Parintele Constantin Coman

Sursa: Privesc

Cugetând la 22 decembrie

Ierom. Dosoftei Dijmărescu

Mântuitorul Hristos a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

 IPS Antonie Plămădeală spunea despre părintele Daniil: „Sandu Tudor poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru “Rugul aprins”, pentru credinţa lui. El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi cei de astăzi. Mi-a scris un profesor din Bucovina care a stat cu părintele Daniil la Aiud. Îmi scria că toată lumea din Aiud îi spunea «Sfântul».”

Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor

† 17 noiembrie 1962, Aiud

 Părintele Gheorghe Calciu mărturiseşte despre Constantin Oprişan: „Ne vorbea în fiecare zi în jur de una‑două ore, dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, nutmai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. ... Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul lui... Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era în stare să vorbească, nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Citeam în ochii lui iluminarea lăuntrică şi dragostea. Faţa lui era ca o                                             revărsare de dragoste.” 

Constantin Oprişan

† iulie 1958, Jilava

 „Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărţi, cum nici grâul nu se desparte de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor care intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai primejdios decât să intri în el naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă!”

Mircea Vulcănescu

† 28 octombrie 1952, Aiud

 Într-o discuţie cu Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu spunea: „Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.” 

Valeriu Gafencu

† 18 februarie 1952, Târgu Ocna

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad. Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semnul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica OrtodoxăSârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

Icoana Maicii Domnului din osuarul Mănăstirii Râpa Robilor, Aiud

Fotograf: Ovidiu Man

Sursă: Revista Cuvinte către tineri