Despre decizii si libertate

   Când Dumnezeu îți arată o cale pe care trebuie să mergi sau un lucru pe care trebuie să-l faci, fă aceasta cu toată inima, fără să te gândești cum va fi, ce vei pierde sau vei câștiga pentru că în momentul în care ai ales să mergi în direcția respectivă, lucrurile se schimbă cu totul fără să te aștepți și te vei putea bucura. O schimbare care apare la nivel de decizie schimba cu totul lumea din jurul nostru. Deși sunt lucruri pe care poate le-am mai auzit, realitatea mă lasă totuși fără cuvinte. Libertate mai mare ca libertatea în Hristos nu există, dacă ajungi să o trăiești cu toată ființa.

  Uneori ni se întâmplă lucruri a căror sens nu-l înțelegem și ne punem întrebarea "Ce rost avea aceasta?" . Când totul rămâne la stadiul teoretic în care se analizează trecutul, prezentul și viitorul este simplu să te agăți de niște fire ale vieții și să călătorești cu gândul pe suprafața lor, însă odată ce mergem în sfera realității și ajungem să trăim viu și să conștientizăm că Domnul se află lângă noi, vedem cu totul altfel lumea. 

  Vrem să cunoaștem multe dar vedem din ce în ce mai puține. Ochii noștri rămân închiși în fața marilor taine. Ne ascundem singuri într-un glob de gheață și nu mai simțim nimic, cu greu ajunge uneori câte o rază de dragoste. Gândim și citim mult, dar trăim prea puțin. Am descoperit Adevărul care ne poate face liberi, dar dacă îi închidem ușa vom rămâne prinși în propriile lanțuri și vom visa la libertate. 

  Așa cum bucătarul nu se satură cu mirosul mâncării, nici omul nu dobândește libertatea dacă vorbește despre ea. Cărțile au multe să ne spună dacă le vom asculta cu atenție fără să le citim pe diagonală și să trecem la următoarele, doar ca să bifăm o sesiune de "culturalizare". 

  Bucuria poate exista în fericire, în tristeţe, în căutare, în revoltă, dar cel mai mult în chipul lui Hristos aflat în fiecare om. Dacă ne-am bucura de acest lucru cu toată inima, ne-ar fi imposibil să urâm. Oamenii vin înspre noi cu o căutare, cu o nevoie, este foarte important însă cu ce pleacă.

  Nu pot spune prea multe. Tainele se simt, se trăiesc, se văd. Uneori mi se pare ciudat sa scriu lucruri a căror plinătate și sens se găsesc doar în inimă. Aici se află puținul care se poate scrie în cuvinte pe un ecran de monitor care de multe ori adoarme. Nu stați prea mult în fața lui, aveți prieteni, aveți oameni minunați în jurul vostru... vă pot împărtăși atâtea bucurii, doar să-i ascultați și să trăiți împreună cu ei. 

  Doar o viață trăită pentru alții este o viață care merită trăită" spunea Albert Einstein și nu cred ca se referea doar la ceea ce dăruim noi ci și la ceea ce primim de la ceilalți. 

Sursă foto

"Lumea nu trebuie să stea în lâncezeală!" - Pr. Valerian de la Schitul Pătrunsa

Sfatul unui duhovnic către ucenicul său

   Odată un ucenic îl întreabă pe duhovnicul său:
- Părinte, de ce omul dobândeşte Harul aşa de greu şi îl pierde atât de repede?
- Pentru că nu ştie să-l preţuiască, fiule, răspunse duhovnicul cu blândeţe. Atunci când îi dai o pernă unui copil se joacă cu ea, o pierde sau o aruncă. Ajunge să îi simtă lipsa abia când îi este somn şi nu are unde să doarmă.
 La fel păţeşte şi omul, pierde Harul şi se străduieşte zile, luni, poate şi ani să-l redobândească. Odată cu trecerea timpului şi creşterea duhovnicească omul ajunge să traiască în Har. 

Pianul si sufletul omului

     Aseară am auzit din întâmplare o melodie cântată live la pian. Nu era prima oară când ascultam o astfel de piesă, dar era pentru prima oară când am ascultat-o cu adevărat cu urechile inimii, cum s-ar spune. 

   Pianistul se asemăna cu omul cotidian care răspândeşte în jurul său gânduri, fapte, trăiri, unele mai joase, altele mai înalte, fiind percepute de ceilalţi în complexitatea şi măsura pe care aceştia o înţeleg. Acesta dăruieşte bucurie ascultătorilor şi mulţumire Domnului pentru talentul său  fără a se înalţa pe sine. 

  Lumina se concentrează pe pian, el rămâne în umbră, notele ajung la auzul ascultătorilor, dar degetele sale nu se aud niciodată. Se aseamănă şi cu omul a cărui rugăciuni se rostesc încet în taina inimii şi cuprind întreaga creaţie iar el rămâne undeva, mic în comparaţie cu dragostea nemărginită ce se deschide înaintea paşilor lui.

   Prima oară când am auzit că Pr. Serafim Rose l-a descoperit pe Dumnezeu în cantata Ich Habe Genung de Bach, mă întrebam cum se poate să te schimbe muzica. Acum am găsit răspunsul. 

  De fapt am găsit bucuria, lacrimile, întoarcerea şi pocăinţa ... la o audiţie de pian.

Filozoful japonez si ramura înflorita

  

Un filozof japonez se plimba cândva într-o padure. Și, precum îi stă bine oricărui filozof, gândea. Tot mergând și gândind el, îi atrage atenția o creangă de copac lipsită de orice podoabă.

Se oprește în fața ei și îi spune: vorbește-mi despre Dumnezeu! Și atunci creanga pe loc înflorește. (Culeasă din "Primejdia mărturisirii" - Nicolae Steinhardt)

sursă foto

UMILENIE (O POVESTE ADEVĂRATĂ)*

     Sherry era o persoană care nu se potrivea în niciun tipar. În vârstă de 19 ani, ajunsese de curând să creadă în Dumnezeu şi să renunţe la multe de dragul Său, dar încă nu era pe deplin acceptată de mulţi alţi creştini de vârsta ei. Aceştia ziceau că trecutul ei întunecat răzbătea încă din felul în care se purta, vorbea şi se îmbrăca. „Arată ca o târfă”, mi-a zis unul din ei. „Trebuie să facem ceva în privinţa asta”.

   Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.

  Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.

  Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.

  Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.

  Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.

  Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.

  Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.

  Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.

  În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.

  Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.

  La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.

  Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.

  Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.

  În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.

  Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.

  Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.

  O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.

  Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.

  Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.

  Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:

Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit

Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.

Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă

Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.

Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,

Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.

Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci

Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.

Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină

A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul

Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,

Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.

Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,

Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.

Monahul Damaschin

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Articol preluat din Revista Orthograffiti

Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Garajele de beton transformate in Casa Domnului

   Părintele Mihai Aldea s-a luptat timp de 11 ani pentru a reuşi să-şi construiască propria biserică. Acesta a început să ţină slujbe în două garaje care i-au fost donate. Iarna, gheaţa stătea pe pereţi, însă slujbele se ţineau regulat. Acum, garajele fac parte din fundaţia unei biserici noi, o clădire impresionantă.

  Pe aleea Covasna din cartierul Berceni, departe de agitaţia străzii principale, câţiva oameni muncesc de zor. Un gard şubred din metal, uşor ros de rugină, împrejmuieşte o biserică cu o poveste interesantă. 

  Biserica Sfântul Daniil Sihastru se află încă în stadiul de construcţie. Clădirea, lungă de 20 de metri şi înaltă de 8, are ca fundaţie două garaje. Un domn înalt şi cărunt îşi mângâie barba lungă şi deasă.

  Tricoul gri este brăzdat de firicele de transpiraţie. „La început se ţineau slujbe în garaj", spune Nicolae Braşoveanu, unul dintre epitropii bisericii, în vârstă de 68 de ani. Domnul Braşoveanu îşi abu¬reşte ochelarii, îi şterge, după care, cu tonul călduros al unui bunic, începe să povestească.

  „În anul 2000, părintele Aldea a fost numit în căminul de copii din vecinătate şi spera să obţină un teren ca să facă un paraclis. Într-un final, autorităţile locale i-au dat ermisiunea să construiască o biserică, după ce, iniţal, preotul amplasase două garaje. Ăsta a fost primul pas. Se ţineau slujbe în garaj", îşi aminteşte epitropul, fost inginer de instalaţii.

  Părintele Mihai-Andrei Aldea este un preot tânăr. Are ochii verzi şi vioi, însă vocea îi este sobră şi plină de înţelepciune. Destul de mic de înălţime, acesta păşeşte apăsat, plimbându-şi strana prin praf. Cu toate că exteriorul bisericii este aproape gata, interiorul mai necesită multă muncă. „Am vrut să fac o bisericuţă în apropierea căminului de copii, însă acolo nu exista spaţiu. Mergând la episcop şi prezintându-i această problemă, mi-a spus să găsesc un teren în zonă, dându-mi şi binecuvântare scrisă. Cu mila lui Dumnezeu, l-am găsit pe acesta", spune părintele, în timp ce lumina de afară se strecoară prin geamurile din turlă şi îi luminează chipul.

  Biserica a fost ridicată pe spaţiul unui fost loc de joacă, care devenise „un cimitir de fiare vechi". Terenul aparţine domeniului privat al primăriei, însă urmează să fie trecut în proprietatea Patriarhiei.

Lăsaţi copiii să vină la mine

  Atât părintele, cât şi epitropul au numai respect pentru enoriaşii din cartier, fără a căror binevo¬nţă biserica nu ar fi existat. După ce a primit un garaj de la nişte persoane binevoitoare, părintele era gata să pună bazele bisericii.

  Primii care au dat o mână de ajutor au fost copiii care, cu ajutorul unor beţe, au întins betonul din fundaţie. „La început a fost un singur garaj şi condiţiile erau extrem de improprii. Noi am turnat şapa şi am întins betonul cu nişte beţe. Primele ajutoare au venit din partea unor copii care au auzit că vrem să facem o biserică şi au luat nişte beţe şi ne-au ajutat să nivelăm", îşi aminteşte preotul.

  Rezultatul a fost unul pe măsura instrumentelor folosite, iar părintele Aldea râde în timp ce povesteşte despre atmosfera „romantică" din biserică. „A ieşit un beton atât de denivelat încât puteai să bagi mâna pe sub garaj şi să dai noroc cu cineva de afară. Cât a fost vară a fost în regulă, chiar dacă mai intra apa înăuntru când ploua. Mai romantic a fost însă când a venit frigul şi şuiera vântul", spune acesta.

Secta din garaj

  Construcţia neconvenţională care adăpostea locul de rugăciune a stârnit, iniţial, controverse. Locatarilor le era frică că şi-a făcut sediu în cartierul lor cine ştie ce sectă. „Oamenii credeau la început că eram cine ştie ce sectă şi erau prudenţi. Însă copiii au venit repede către biserică. Au văzut că era mică, mai pe măsura lor, şi avea icoane care le plăceau. Am început să slujim cu ei, ţineau strana. Făceam Sfânta Liturghie în fiecare zi şi copiii se spovedeau şi se împărtăşeau", povesteşte preotul.

  Chiar dacă sănătatea i-a fost afectată de condiţiile improprii din garaj, părintele Aldea îşi aduce aminte cu plăcere de acele vremuri. „A fost frumos, chiar dacă iarna aveam 2-3 centimetri de gheaţă pe pereţi. Era romantic, ca într-un basm cu Crăiasa Zăpezilor. Am făcut şi un reumatism cervical, dar a fost bine", spune acesta zâmbind. „Se mai întâmplă şi din astea".

Meşterul Manole şi pactul cu Dumnezeu

  Să ridici o biserică nu este un lucru uşor, mai ales atunci când nu dispui de fondurile necesare. Arma principală a preotului a fost credinţa. „Un om obişnuit nu ştie cât de multă muncă trebuie pentru a se face o biserică. Această bătălie de 11 ani a fost un lucru bun care a ajutat multă lume. Mai presus de biserica din zid este biserica din suflet. Este foarte important ca mai înainte să existe biserica din suflet şi apoi cea de zid", spune părintele, pe un ton sobru, dar duios. Cu toate că, la început, credea că nu-şi va putea duce misiunea la capăt, părintele a făcut un „pact cu Dumnezeu".

  „Eu ştiam că biserica nu poate fi construită, însă am făcut un pact cu Dumnezeu. Eu i-am spus lui Dumnezeu: «Doamne, tu ştii că eu nu pot face biserica, dar un lucru voi face: nu mă voi da bătut. Eu voi sta aici până mor, sau până când faci Tu biserica». Nu m-am clintit şi Dumnezeu a binecuvântat", iar construcţia a început să capete contur.

  Părintele se compară, la un anumit nivel, cu Meşterul Manole, şi explică legenda acestuia.

  „Legenda Meşterului Manole are un anumit înţeles. Oricine construieşte o biserică jertfeşte foarte mult. Prima care are foarte mult de suferit este famila. Sunt 11 ani de când suntem aici şi încercăm să construim biserica".

  Acesta îşi continuă pilda, povestind cum a trebuit să se împrumute de la un prieten pentru a-şi cumpăra un bilet de tramvai.

  „Noi nu am pornit de la o sumă. Am pornit de la un minus. În clipa în care am început alergătura, m-am împrumutat de la un prieten pentru un bilet de tramvai cu două călătorii. Însă Dumnezeu ne-a ajutat şi am mers mai departe. A fost foarte greu şi au fost clipe de adâncă deznădejde, dar am ştiut de la început că acestea vor veni şi am ştiut că trebuie să fim statornici", spune părintele Aldea, uitându-se spre geamul din turlă.

  Părintele îşi aminteşte ce uimit a fost „când, într-o dimineaţă, la o săptămână după ce începusem să ţinem slujbe în biserica mică, în garaj, am găsit 10 oameni care zugrăveau înăuntru".

  Donaţiile au început să vină din mai multe părţi şi construcţia unui lăcaş de cult adevărat a început. Garajele au fost zdrobite, şi au fost incluse în fundaţia bisericii actuale, deoarece, „după ce slujisem peste 1.000 de Liturghii, nu puteam folosi garajul la altceva. Trebuia să rămână aici. Cu ajutorul lui Dumnezeu aşa a fost".

  „În timpul construcţiei, a fost construit paraclisul, folosit ca biserică mică", spune Nicolae Braşoveanu. Până acum au fost investite „7-8 miliarde de lei vechi", iar banii au venit de la Departamentul Cultelor, diverşi sponsori, dar şi din donaţii ale oamenilor din cartier, majoritatea pensionari. Acesta se aştepta ca exteriorul bisericii să fie gata până la 15 august.

 „Diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică"

  În afară de lipsa fondurilor, părintele s-a înfruntat şi cu altfel de probleme de-a lungul celor 11 ani. Reacţii negative au venit atât din partea unor enoriaşi, cât şi din partea unor preoţi din zonă.

  „Probleme s-au ivit, pentru că diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică. Unele persoane s-au împotrivit din cauza unui realism exagerat, crezând că, eu fiind un preot sărac, nu voi putea ridica biserica.

  A existat atât aprobarea episcopului de atunci, cât şi a patriarhului. E adevărat că au existat persoane chiar din interiorul bisericii care s-au împotrivit construcţiei. Însă cuvântul patriarhului a fost cel care a contat", spune preotul.

Principala problemă a oamenii din cartier a fost cea a zgomotului produs de clopote.

  „Au fost probleme cu vecinii. Fiecare judecă cu capul lui şi fiecare are o anumită părere. Au fost unii care cereau să se tragă clopotele duminica mai târziu. Clopotele nu se pot trage decât înainte de începerea slujbei. În cele din urmă au înţeles. În general sunt binevoitori şi ajută. Gardul a fost făcut cu ajutorul oamenilor din zonă", spune epitropul pe un ton înţelegător.

  Părintele crede că nu sunt suficiente biserici pe teritoriul României şi că ar fi „corect ca ortodocşii din Bucureşti să poată merge toţi la slujbă". Acestuia îi este milă de cei care se împotrivesc construcţiei lăcaşelor de cult".

„Mi-e milă de cei care sunt împotriva ridicării unei biserici. Îşi fac mult rău singuri. După o socoteală dreaptă, avem foarte puţine biserici în Bucureşti. Dacă ne gândim la libertatea religioasă a oamenilor, corect ar fi ca ortodocşii din Bucureşti să poată merge toţi la slujbă. În acest moment, nu pot merge la slujbe decât 100.000 de oameni din 2.000.000 de ortodocşi. Nu ar trebui să existe opoziţie faţă de ridicare unei biserici", spune acesta, pe un ton sobru.

O mână spală pe cealaltă şi ambele spală obrazul

  Părintele Mihai Aldea încearcă să dea ceva înapoi comunităţii care l-a ajutat să ridice biserica. Astfel, acesta îi ajută pe cei în ananghie, mobilizând enoriaşii, făcând donaţii şi chiar ţinând cursuri suplimentare pentru copiii dintr-o şcoală din apropiere. Acesta nu este mulţumit de numărul de oameni care vin la slujbă, dorindu-şi mai mulţi enoriaşi care să înţeleagă stilul de viaţă creştin. „Lumea vine la slujbă, însă eu nu sunt mulţumit. Eu vreau mai mult decât atât. Încerc să-i ajut pe oameni să înţeleagă că noi trebuie să fim creştini în toată viaţa noastră, nu numai la slujbă. Trebuie să lucrăm neîncetat. Mulţi dintre oameni sunt foarte săraci. Dacă nu am merge pe o mobilizare sufletească neîncetată nu am putea să-i ajutăm pe cei foarte săraci. Nu am fi ajuns să oferim ajutoare şi în afara parohiei. Am putut ajuta şi când au fost inundaţii, în Harghita, în Moldova. Ne-a ajutat Dumnezeu prin oamenii care au luptat", îşi laudă preotul enoriaşii.Biserica a pus accentul pe copiii din centrul din apropiere, dar şi pe anumite grupuri de oameni săraci din parohie. Părintele spune despre copiii orfani că „sunt viitorul ţării noastre. Sunt o comoară. O comoară care trebuie îngrijită".

Sursa: România Liberă

Bucuria tinereţii între autentic şi modern

Se spune că procentul tinerilor care citesc a scăzut în favoarea utilizării internetului şi a reţelelor de socializare. Într-un fel acest lucru este normal, internetul este la un click distanţă, dispune de foarte multe informaţii, iar reţelele de socializare reprezintă, pentru unii dintre tineri, singurul mod de a intra în contact cu ceilalţi oameni, de a-şi afirma poziţia în legatură cu anumite teme, de a primi atenţie şi de a fi ascultaţi, iar cărţile necesită timp pentru a le citi, costă şi de multe ori conţin un limbaj greu de înţeles pentru cei care abia iau contactul cu ele.

Tinerii se îndreapta spre o lume virtuală pentru că în lumea reală nu sunt ascultaţi, nu sunt sustinuţi, nu sunt valorificaţi, iar atunci când vorbesc despre tineri, o mare parte din oameni văd doar partea lor negativă. 

Nu le spune nimeni: "Ce fain că eşti tânăr, că ai energie, idei, prieteni, idealuri, că vrei să faci ceva frumos în viaţă, să iubeşti, să fii fericit. 

Ai atatea lucruri minunate pe care le-ai putea pune în valoare, iar Ortodoxia nu-i Patul lui Procust, ci un loc în care trăirile, sentimentele, bucuriile şi durerile tale capătă un sens, o lumină. 

Ortodoxia nu omoară personalitatea, ci o pune mai mult în valoare, pentru că nu aşază tânărul într-o cutie de lemn în care fiecare bate câte un cui de reguli, ci îi oferă libertate. 

Hristos nu te pune la colţ nici pentru trecutul tău, nici pentru freza sau modul în care te îmbraci, ci le spune tututor "Cine este fără de păcat, să arunce primul cu piatra", iar pe tine te asteaptă să-l descoperi şi descoperindu-L pe El, vezi sensul tuturor celorlalte lucruri.

     

Hristos n-a cerut nimănui nimic, S-a dat pe Sine Însuşi pentru toţi. Efervescenţa pe care o daruieşte Hristos tânărului e mai faină decât aciditatea din Frutti Fresh, iar Hristos te cheamă să fii tu însuţi, nu altcineva. Spun asta pentru că dacă eşti tânăr ortodox, nu înseamnă că nu mănânci, nu bei, nu iubeşti sau nu eşti fericit. 

Dragostea işi capătă sensul ei şi dimensiunea întreagă a legăturii dintre doi oameni, nu mai este privită ca o simplă placere şi un joc al hormonilor. 

Nu-i aşa că ai vrea ca persoana de lângă tine să te preţuiască pentru tine, pentru sufletul tău, inima ta şi lucrurile pe care le faci în fiecare zi ? 

   Dacă ai şti cât de minunat e să te poţi bucura împreună cu celălalt de toate momentele vieţii, să-ţi aminteşti plimbarea prin ploaie, aleea din parc, trandafirul, emoţia strângerii unei mâini sau un "te iubesc" spus din inimă. 

Dacă ai şti ce bucurie este să traieşti alaturi de celălalt in fiecare moment, să-l completezi, să te bucuri de simpla prezenţă, să fii acolo când toata lumea îl tratează cu spatele sau totul i se întoarce împotrivă. 

Ai şti ce înseamnă să fii gata să iei totul de la capăt, să mergi până la celalalt pol, sau pe lună, dacă e nevoie. Să ştii să aştepţi, să ai răbdare, să înţelegi fecioria, nu ca pe o povară sau o regulă, ci ca pe un dar pe care il păstrezi pentru persoana pe care vrei să o ai veşnic lângă tine, ca pe o încununare a dragostei care îndelung rabdă şi care renunţă la propriile capricii pentru a-l face pe celalălt fericit şi mândru de asta. Să te dăruieşti după ce păşeşti pe un drum binecuvântat de Dumnezeu, presărat de florile bucuriei, spinii necazurilor şi roua iubirii lui Hristos. 

Ai o mie de motive să aştepţi. Atunci darul tău va avea valoarea pe care i-o dă Hristos prin Nunta şi va fi aparată de El. Nunta nu e un act, o convenţie, ci armura din echipamentul unui căpitan sau zidurile din jurul unei cetăţi care o apara de duşmani. 

În plus, gândeşte-te la tine, cât de fericit ai fi dacă persoana pe care o ai lângă tine ţi s-ar oferi doar ţie şi nu oricand ci atunci când a paşit pe acel drum.    

        

Aici se dovedeşte puterea dragostei, când iţi doreşti foarte mult, dar nu te apuci să intervii asupra celuilalt şi să-l reduci la statutul de obiect dându-i utilitatea de a te satisface pe tine, ci aştepţi să te oferi celuilalt atunci când toate işi au locul lor şi vă veţi putea bucura o viaţă întreagă fără să vă fie frică de posibilitatea apariţiei unei sarcini, de îmbogăţirea cu un BTS, sau de eşecul unor metode care exclud procreaţia din spectrul sexualitătii.

Nimic nu-i uşor, dar merită să încerci. N-ai nimic de pierdut, dar poţi descoperi un mod aparte de a-ţi trai tinereţea, de a face ceva care pentru ceilalţi pare ieşit din comun, iar pentru tine firescul de a fi tu insuţi. 

Minunile - puncte de decolare spre sfintenie

    Minunile există şi în zilele noastre. Le trăiesc oamenii obişnuiţi, le auzim şi le vedem, nu neaparat pentru meritul personal, ci pentru a se slăvi numele Domnului şi al sfinţilor.


  Uneori omul se roagă cu lacrimi şi zdrobire de inimă cerând ajutor, lăsându-L pe Domnul să îndrepteze lucrurile, fără să se aştepte la ceva măreţ, totuşi Dumnezeu îşi arată milostivirea şi se întâmplă lucruri minunate. Folosul unei minuni nu se limitează la ajutorul material, ci depăşeşte sfera fizică, ajunge în adâncul omului, dă viaţă fiinţei, converteşte atât de mult interiorul încât, omul dacă ar zbura odată cu acea străfulgerare a bucuriei dumnezeieşti ar putea atinge sfinţenia. 


  Pare greu de înţeles, dar în acel moment e o distanţă foarte mică între om şi Dumnezeu, în plus există şi ajutorul Harului ceea ce face ca toate lucrurile să fie făcute cu uşurinţă, iar bucuria aceea nepământească face sufletul să nu mai ia în considerare decât lumina pe care o vede şi o simte atât de aproape. Atunci se realizează comuniunea cu întreaga creaţie, omul simte prezenţa vie a lui Dumnezeu şi a sfinţilor, atât de tare încât se întreabă dacă sfinţii s-au pogorât pe pământ. 


  Dacă toată viaţa sufletul ar fi în starea acesta, ar zbura uşor spre zări de lumină, dar pentru că nu ne putem mântui fără o contribuţie personală, există şi starea de părăsire sau de gol, în care omul rămâne aparent singur şi fără niciun ajutor, iar Harul se retrage, bucuria este umbrită de dureri şi omul începe să caute starea de dinainte.


 Aşa cum durerea orbului care a rămas fără vedere în timpul vieţii este diferită de durerea celui care nu vede din naştere, la fel se întâmplă şi cu cei care au gustat aceasta bucurie, dar au pierdut-o.


Prin urmare, este necesar să ne silim mai mult atunci când suntem părăsiţi de Har şi să nu ne lăsăm prinşi în tristeţe, în acea akedie care ne ia bucuria, dorinţa de rugaciune şi de căutare pentru că ne depărtăm în loc să ne apropiem de Hristos.


Este uşor să-i iubim pe cei care ne iubesc pe noi, dar mai bine este să-i binecuvântăm şi să le arătăm dragoste celor care ne întorc spatele. Este minunat să îl cautăm pe Hristos în clipele de bucurie în care cerul pare că se află pe pământ, dar mai vrednic de laudă este să cautăm lumina atunci când totul pare pustiu. 


Lacrimile şi pocainţa aduc o mare minune în sufletul nostru: bucuria întoarcerii la Hristos, pacea şi liniştea că am ajuns acasă. 

Schimb de Carte Ortodoxă - Cum a fost?

    Întâlnirea de la Schimb de Carte Ortodoxă a fost o bucurie atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi participanţi care au străbătut Bucureştiul prin soare şi căldură şi au venit să ne împărtăşească cuvinte folositoare despre cărţile pe care le-au citit şi despre impactul cărţilor asupra vieţii lor.

  Invitatul nostru, Părintele Mihai-Andrei Aldea, ne-a vorbit despre importanţa citirii şi a punerii în practică a cuvintelor pe care le citim şi a atras atenţia asupra citirii cărţilor corespunzătoare unui nivel duhovnicesc mai înalt decât al nostru, deoarece poate constitui un motiv de cădere pentru că ajungem să credem că ne aflăm deja la măsura duhovnicească respectivă, fără să ne biruim propriile patimi.  


  Părintele a mai explicat necesitatea înţelegerii faptului că mesajul din cărţile ortodoxe ni se adresează direct, de multe ori cuvintele dintre filele lor reprezintă  răspunsuri profunde la framântările noastre. Pentru a ne folosi cu adevărat de citirea cărţilor trebuie să le citim cu inima deschisă şi cu luare aminte, apoi să punem în practică ceea ce am citit. Părintele a dat ca pildă un călugăr care nu ştia carte şi a mers cu Psaltirea la un frate. Acesta începe să-i citească psalmul întâi iar călugărul îl opreşte dupa primele două versete, spunându-i că îi este de ajuns ceea ce a auzit şi că va merge în pustie să împlinească aceste cuvinte.

  Vorbind despre importanţa Schimbului de Carte Ortodoxă, părintele a făcut o asemănare deosebită între comuniunea din timpul Sfintei Liturghii şi legătura care ar trebui să rămână după aceea, lucru care se materializează prin acest proiect.

  Întâlnirea a fost mai mult decât o simplă împărtăşire a unor idei despre cărţile ortodoxe, a fost o mărturisire înălţătoare a experienţei creştin-ortodoxe din viaţa fiecăruia spusă prin cuvânt şi împlinită prin fapte. Oamenii nu au venit să povestească despre cărţile pe care le au în bibliotecă ci despre cuvântul viu ce se ascunde în tainele lor care le-au schimbat vieţile şi i-au făcut să-l cunoască pe Hristos.

   Pentru mine Schimbul de Carte Ortodoxă a fost momentul în care am conştientizat potenţialul pe care îl au tinerii şi faptul că sunt capabili să facă lucruri mari. Mult îi iubeşte Hristos pe cei ce se află în credinţă dăruindu-le bucurie şi Har, iar celor ce n-au ajuns încă la izvor le dăruieşte dorul după bucuria învierii arătându-le totodată Crucea pentru a-i încuraja spre urcuş duhovnicesc. A fost unul dintre acele momente pe care le are omul de căteva ori în viaţă, care îl marchează profund, îl luminează şi îl face să zboare ca o pasăre, drept către cer, ignorând ploaia, vântul, ceaţa norilor, zburând neobosită spre lumina cerului şi oprindu-se la picioarele Mântuitorului copleşit de bucurie şi umilinţă, cerând-şi iertare pentru fiecare clipă în care a ales durerea păcatului în locul bucuriei.

  Schimbul de Carte Ortodoxă a fost şi o biruinţă a lui Hristos asupra morţii, pentru că aceşti tineri au ajuns la lumină, au renunţat la moarte prin părăsirea omului vechi şi s-au aruncat în prăpastia morţii aşteptând să fie prinşi de Hristos, iar ajutorul nu a întârziat.

  M-am simţit ca în mijlocul unui deşert în care există un izvor de apă şi unde oamenii se strâng să mulţumească lui Dumnezeu pentru acel dar, sorbind picăturile de apă cu sete şi preţuire. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Schimbul de Carte Ortodoxă, simţeam cuvintele căzând ca o rouă peste deşertul inimii mele, transformând totul în lacrimi şi umilinţă.

Domnul să binecuvinteze şi să răsplătească osteneala tuturor celor care s-au implicat în acest proiect.

Despre dragoste - Pr. Pantelimon de la Oasa

De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?


- Căutând iubirea, îl cauţi, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ţi dai seama. Chiar dacă nu eşti un bun creştin, simţi cumva, straniu, de fiecare dată când iubeşti şi eşti iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauţi iubirea toată viaţa, ai nevoie de ea chiar şi atunci când te prefaci că nu mai ai, o traieşti greşit, o traieşti strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduieşti mereu să o înţelegi, pentru că simţi că acolo e împlinirea şi fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiţi. Pentru că ăsta e fundamentul fiinţei noastre. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce este în lumea asta tânjeşte după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul şi după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relaţiei treimii. Dumnezeu e o relaţie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creaţi ca oameni să participăm la bucuria relaţiei din Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toţi, iar iadul e neputinţa de a mai iubi.


- Deşi îl avem pe Dumnezeu, simţim totuşi că fără celălalt nu suntem compleţi. E nevoie de un altul, ca să fim fericiţi?


- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleţi, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecţi, ne-am fi fost suficienţi singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puţin, dar nu trebuie să ne oprim la relaţia cu un singur om, trebuie să învătăm să iubim pe toată lumea, să câştigăm un rod din relaţia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viaţă. Orice om e un dar potenţial pentru noi, cu care ne putem îmbogăţi.


- Visăm, aproape toţi, la o iubire mare, care să ne ţină toată viaţa. Şi totuşi, realitatea ne arată că iubirile mor şi ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?


- Moare pentru că nu există şi Dumnezeu în ecuaţie. Şi atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinţă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurată degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel şi cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu şi către oameni, ea primeşte răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.


- Din pacate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea...


- Trebuie să învăţăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătuşat.

Prin iubire şi cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-şi dea drumul fiinţial, să scoată din el tot potenţialul lui moral, spiritual şi de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Şi vine iubirea şi activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să iţi dea măsură. În relaţie de doi, omul evoluează continuu. Şi nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, şi această înflorire a lui este infinită. Mulţi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiţi, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Şi fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubeşti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.


- Cum ar trebui să iubim, parinte? Unde greşim, de tot ajungem să o luăm de la capat?


- Nu ştim să ne dăruim. Nu avem exerciţiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcţia propriilor dorinţe, îi invaţă să se iubească întâi de toate pe ei, să-şi urmărească propria împlinire. Şi dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveşte fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am şi o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exerciţiu al ieşirii din sine şi când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubeşti înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândeşti cum poţi tu să-l ajuţi pe celălalt, cum poţi să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihneşti, cum să-l scuteşti de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i găteşti o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveţi să trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intenţiile, gândurile în sine nu au nicio valoare în absenţa lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te şi verifici pe tine, dacă poţi cu adevărat să iubeşti. Am citit de curând într-o carte cum un deţinut politic ţăran, închis la batrâneţe, primea de la babuţa lui scrisori, în care ea punea şi câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Şi chiar mai mult. Să daruieşti atunci când eşti epuizat, când nu mai ai nicio forţă. Nu există scuza să nu dăruieşti.
Dacă dai din prisos, când ţi-e bine şi-ţi vine uşor, nu are valoare. Atunci când nu mai poţi şi vrei totuşi să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primeşti forţa de la Dumnezeu şi ajungi să faci mai mult decât credeai că eşti capabil. Să te dăruieşti atunci când nu mai poţi te leagă cu adevărat de celălalt şi-l face şi pe celălalt să se deschidă, să daruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem.  Şi atunci, că în Evanghelie, nimicul se transformă, şi pâinea şi peştii ajung tuturor.


- Pănă unde te poţi dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te opreşti, dacă celălalt nu-ţi răspunde la fel...


- Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenţă faţă de celălalt, nu e sclavie. Nu ţi se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine şi mă îmbogăţesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniţi de alţii. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbaţii, sunt chinuite, dar le e frica să-şi asume un drum, de dragul siguranţei. Au parte de o suferinţă absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii şi atunci preferă doar să execute. Dar aşa nu vor evolua niciodată.


"Când Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire"


- Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?


- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului. Dar felul în care reacţionăm noi la întâlnirea respectivă ţine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu sa fac din relaţia asta? Ce trebuie eu să înţeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu iţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Dumnezeu nu e trup şi totusi se defineşte pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, şi componenţa asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată şi lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înşine, şi atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă catre sine, în loc să fie liberă şi să nu ceară nimic în schimb.


- Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?


- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l traieşti pe celălalt, să-l înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i pastrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrazneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi inşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine  însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.


- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?


- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.




- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?


- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.


Sursa