Cuvinte pentru tineri (XXXIX) - Maica Benedicta: "Tânărul credincios va trebui să se transforme în erou"

Tinerii trebuie să se gândească bine. Tinereţea este, ştim foarte bine, organic, fiziologic, bântuită de dorinţă, de dorinţa de cunoaştere. Simţurile sunt agitate, violente, mai ales în anii adolescenţei târzii. Ştiu că sunt înapoiată şi atât de bătrână încât am rămas cu o sută de ani în urmă, dar tânărul credincios trebuie să se păstreze într-o atitudine de respect, de stimă, de afecţiune faţă de sexul celălalt. În clipa în care unul dintre tineri, fată sau băiat, se gândeşte la celălalt şi se naşte între ei o afecţiune oarecare, ei ar trebui să se gândească la ceea ce este binecuvântarea lui Dumnezeu, la căsătorie. Aşa merge mai departe societatea, pe drumul cel bun şi curat. Aşa merge lumea înainte, întemeindu-se pe celula aceasta, cea mai puternică, cea mai vie – familia, sfânta familie: tata, mama, copilul, copiii.

Desigur, viaţa este din ce în ce mai grea. Bunicii şi străbunicii noştri aveau între treisprezece şi şaisprezece copii – aşa au avut bunicii mei de amândouă părţile. Nu mai poţi să ceri aşa ceva astăzi: când toată lumea lucrează, când toţi oamenii sunt ocupaţi, femeile nu mai au atâţia copii. Dar conştiinţa legăturii sufleteşti, indestructibilă, între soţ, soţie şi copii, această conştiinţă trebuie să fie extraordinar de vie şi nesupusă variaţiilor de temperatură a simţurilor. Aici te înhami pentru o viaţă.

Era o vorbă pe care mi-o spuneau mereu bunicile mele: ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă, moartea să despartă. Şi mai spuneau un lucru bunicile mele: cinstea casei, femeia o ţine. Femeia este cea care dă demnitate şi vrednicie familiei, şi durată.

Sunt lucruri de o mare frumuseţe, sunt atribute de o mare frumuseţe pe care eu cred că acel tineret al nostru model le trăieşte. Dar sunt puţini şi nu îndrăznesc să se manifeste. Aceasta este opinia mea. N-au curaj, fiindcă împrejur este o altă lume. Copiii aceştia ai noştri credincioşi sunt o lumină, sunt nişte modele. Ei cei dintâi să-i înveţe pe ceilalţi. Să le arate celorlalţi cum se trăieşte, în aşteptarea mântuirii.

Sigur că unele vorbe par puţin învechite, sunt probabil învechite în urechile tinerilor, dar eu vorbesc dintr-o experienţă îndelungă. Am văzut lumea, nu în cruciş şi curmeziş, dar am văzut multe părţi ale lumii. Tineretul este întotdeauna extraordinar.

Tânărul credincios de mâine va trebui să se transforme, după părerea mea, din model în luptător. Va trebui să ia altă ipostază a modelului: luptătorul eroic, acela care îşi dă şi viaţa pentru credinţa lui, pentru neamul lui, pentru ceea ce înseamnă spiritualitatea acestui neam.

fragment din cartea Credinţe, mărturisiri, învăţăminte - Maica Benedicta

Efemeritate

Sursă foto

   În timp ce o rază de soare se strecoară încet pe fereastră, am sufletul prins în valul unei melancolii. Văd timpul și oamenii cum trec aievea pe lângă mine, cum totul se schimbă cu viteza luminii, fără să realizez că înainte a fost altfel.


  Întâmplări și vise mă salută în grabă și dispar undeva fără cuvinte.


  Firul ultimului vis a rămas prins nu se știe unde și s-a răsucit până și-a schimbat sensul. 


  Mâine, ziua de astăzi va fi ieri, poveștile noi vor fi vechi, iar oamenii vor pleca sau se vor ascunde în problemele și singurătățile lor. 


  Numai Hristos nu se grăbește, nu ceartă, nu cere, e acolo oricând omul voiește să-l întâlnească.


  Liniștit, cu pace sublimă și cu durere, te întâmpină întodeauna la orice răscruce, cu ochi blânzi și privire senină.

Foto: Dan Vasiliu 

Sfatul unui duhovnic către ucenicul său

   Odată un ucenic îl întreabă pe duhovnicul său:
- Părinte, de ce omul dobândeşte Harul aşa de greu şi îl pierde atât de repede?
- Pentru că nu ştie să-l preţuiască, fiule, răspunse duhovnicul cu blândeţe. Atunci când îi dai o pernă unui copil se joacă cu ea, o pierde sau o aruncă. Ajunge să îi simtă lipsa abia când îi este somn şi nu are unde să doarmă.
 La fel păţeşte şi omul, pierde Harul şi se străduieşte zile, luni, poate şi ani să-l redobândească. Odată cu trecerea timpului şi creşterea duhovnicească omul ajunge să traiască în Har. 

Minunile - puncte de decolare spre sfintenie

    Minunile există şi în zilele noastre. Le trăiesc oamenii obişnuiţi, le auzim şi le vedem, nu neaparat pentru meritul personal, ci pentru a se slăvi numele Domnului şi al sfinţilor.


  Uneori omul se roagă cu lacrimi şi zdrobire de inimă cerând ajutor, lăsându-L pe Domnul să îndrepteze lucrurile, fără să se aştepte la ceva măreţ, totuşi Dumnezeu îşi arată milostivirea şi se întâmplă lucruri minunate. Folosul unei minuni nu se limitează la ajutorul material, ci depăşeşte sfera fizică, ajunge în adâncul omului, dă viaţă fiinţei, converteşte atât de mult interiorul încât, omul dacă ar zbura odată cu acea străfulgerare a bucuriei dumnezeieşti ar putea atinge sfinţenia. 


  Pare greu de înţeles, dar în acel moment e o distanţă foarte mică între om şi Dumnezeu, în plus există şi ajutorul Harului ceea ce face ca toate lucrurile să fie făcute cu uşurinţă, iar bucuria aceea nepământească face sufletul să nu mai ia în considerare decât lumina pe care o vede şi o simte atât de aproape. Atunci se realizează comuniunea cu întreaga creaţie, omul simte prezenţa vie a lui Dumnezeu şi a sfinţilor, atât de tare încât se întreabă dacă sfinţii s-au pogorât pe pământ. 


  Dacă toată viaţa sufletul ar fi în starea acesta, ar zbura uşor spre zări de lumină, dar pentru că nu ne putem mântui fără o contribuţie personală, există şi starea de părăsire sau de gol, în care omul rămâne aparent singur şi fără niciun ajutor, iar Harul se retrage, bucuria este umbrită de dureri şi omul începe să caute starea de dinainte.


 Aşa cum durerea orbului care a rămas fără vedere în timpul vieţii este diferită de durerea celui care nu vede din naştere, la fel se întâmplă şi cu cei care au gustat aceasta bucurie, dar au pierdut-o.


Prin urmare, este necesar să ne silim mai mult atunci când suntem părăsiţi de Har şi să nu ne lăsăm prinşi în tristeţe, în acea akedie care ne ia bucuria, dorinţa de rugaciune şi de căutare pentru că ne depărtăm în loc să ne apropiem de Hristos.


Este uşor să-i iubim pe cei care ne iubesc pe noi, dar mai bine este să-i binecuvântăm şi să le arătăm dragoste celor care ne întorc spatele. Este minunat să îl cautăm pe Hristos în clipele de bucurie în care cerul pare că se află pe pământ, dar mai vrednic de laudă este să cautăm lumina atunci când totul pare pustiu. 


Lacrimile şi pocainţa aduc o mare minune în sufletul nostru: bucuria întoarcerii la Hristos, pacea şi liniştea că am ajuns acasă.