Mulți
ani am privit porunca a 5-a a Decalogului cu cea mai adâncă
neînțelegere. Dumnezeu a binevoit să poruncească cinstirea
părinților, ba mai mult, să o și condiționeze de, sau mai bine
zis să o lege de o făgăduință precisă: să ne fie bine pe
pământ și respectiv să avem o viață îndelungată. Iată
pasajul Scripturii: ”Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca
să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care
Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Iesire, 20-12)
Ascultând
un cuvânt al părintelui Rafail Noica, anume ”Din ce moarte ne-a
izbăvit Hristos” (vezi aici articolul din blogul dedicat integral
dânsului), am primit cu dragoste cuvintele sale: ”Și, poruncile
lui Dumnezeu să nu le înțelegem cazon, adică în stil de armată,
că generalul spune că să faci asta și dacă nu, apoi vai de tine…
Poruncile lui Dumnezeu, mulți ani m-am zbătut să înțeleg ce
înseamnă poruncă, un Dumnezeu așa de iubitor cum începeam să
înteleg că este Dumnezeul adevărat, adică cum poruncește? Și
mi-am dat seama că trăim greșit cuvântul poruncă. Încep a spune
că porunca lui Dumnezeu este o descoperire, daca vreți un semnal a
cum să ne trăim liberatatea, o descoperire a ce este vrednic ca
omul, chipul lui Dumnezeu, să dorească, către ce să tânjească…
Este descoperire a ce trebuie să lucreze omul, nu numai ca să se
scape de păcat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocaința, este
dincolo și de păcat.”
E
greu de împlinit această poruncă (fără harul lui Dumnezeu este
cu neputință, este imposibil), mai ales că ei i se adaugă are și
chemarea Mântuitorului privind lepădarea de lume: „De nu va urâ
omul pe tatăl său și pe mama sa…” Însă și acolo este vorba
tot despre harul lui Dumnezeu care ne îndumnezeiește și ne face
mai presus de fire, dându-ne însuși atributul de a fi după cum
s-a zis despre Melchisedec, fără de început (anarchos,
beznacealnîi), precum Dumnezeu, nu după fire, ci după har.
Situația familiilor nu ne face mai ușoară înțelegerea sau
asumarea poruncii a 5-a. Însă Părintele Rafail introduce o lumină
nouă, cel puțin pentru mine, în asumarea poruncii a 5-a, în doua
momente cheie ale cuvintelor rostite de dânsul cu diverse ocazii.
Primul, deja prezentat mai sus, sintetizează poate un efort de
înțelegere de o viață, după cum chiar dânsul o mărturisește:
porunca lui Dumnezeu nu este o comandă cazonă, ca la armata, ci o
descoperire a (iubirii) lui Dumnezeu pentru noi, anume ”a ce este
vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, să dorească, către ce să
tânjească… Este descoperire a ce trebuie să lucreze omul, nu
numai ca să se scape de păcat. Dinamica pe care am numit-o a fi
pocaința, este dincolo și de păcat.”
Al
doilea moment cheie este un cuvânt (îl găsiți aici) al aceluiași
Părinte Rafail Noica, rostit cu ocazia unui pelerinaj la Locurile
Sfinte care m-a făcut în sfârșit să înțeleg ceva mai adâmc
taina vieții omului. Parafrazez: copilul se trage din părinți, (nu
doar la trecut s-a tras, cândva, doar atunci, în momentul
procreării), ci la prezent, se TRAGE: energia vieții care ne vine
de la Dumnezeu ne vine acum, astăzi, chiar în această clipă în
care citim aceste rânduri, prin părinți, tainic, indiferent cât
de păcătoși sunt aceștia, morți sau vii. De aceea trebuie să ne
cinstim părinții și străbunii, mamele si tații noștri și ai
mamelor și taților noștri. Asa a facut Dumnezeu lumea, așa ne-a
zidit pe noi, legați prin firele vieții de strămoși, și acesta
este firescul, atât moral, dar mai ales ontologic al lumii.
Iată
transcrierea fragmentului care ne interesează, din înregistrarea
audio: ”(…) Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca
cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, din cele zece porunci, este
prima poruncă cu făgăduință. Ce făgăduință este? Ca să-ți
fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul
Dumnezeul Tău (…) Care-i legătura între cinstirea părinților
mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul
ăsta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să
înțeleg: viața mea se trage din tatăl meu și din mama mea, dar
nu s-a tras, și gata acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă și
nădăjduiesc, sunt bine, dar se trage… a necinsti pe tatăl și pe
mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat
viața, eu acuma îi lepăd; este o urâciune ființială – tai
firul vieții! – și marea șmecherie a diavolilor moderni a fost
tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre
motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat
de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi –
nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină… ar trebui să știm
și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, că cineva
dintre părinți probabil că a vorbit despre asta… dar atâta am
înțeles și cred că e destul ca să punem un început de bună
înțelegere. E vorba în Biserică, întotdeauna, știți că v-am
spus într-o cuvântare sau mai multe că să nu ne oprim la nivelul
moral, e un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al
tânjirii noastre către veșnicie. Nivel ființial, adică ființa,
adică viața este ce importă și Biserica despre Viață ne
vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentism corect,
șablonistică și așa mai departe… Deci, a necinsti pe părinți
este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care
ne-a dat viața, Dumnezeu până la urmă, prin părinți(…) ”
Greu
cuvânt, mai ales când, în psihologia omului căzut, suntem
obișnuiți cu o moralitate în care îndemnul de a nu mai greși
este asociat de mintulița noastră cea neînțelegătoare mai mult
cu o interdicție, cu o restricție a libertății, decât cu o
creștere a libertății în har, cum o voia și o voiește Dumnezeu
pentru noi.
Porunca
a 5-a are un statut special. De obicei, suntem învățați în
catehismele noastre, că primele 4 porunci reglementează relația
noastră cu Dumnezeu, iar ultimele 6 legătura cu aproapele. Dacă ne
aplecăm, însă, cu puțină luare aminte asupra poruncii a 5-a,
observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar în mijlocul decalogului,
i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de intermediere,
de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele
ce-l privesc pe aproapele. Ba mai mult, din modul în care Domnul a
formulat-o, se vede o cuprindere simultană, atât a respectului și
cinstirii unei conștiințe mai înalte decât mine, cât și a
conștiinței aproapelui meu. Părintele meu este aproapele meu,
chiar dacă, cel puțin cât sunt în grija lui, are autoritate
asupra libertății mele, eu fiind copil. Nu discutăm aici cât de
greșit este folosită această autoritate și nici nu face acest
aspect tema articolului nostru, deși probabil aceasta este cel puțin
la fel de importantă precum subiectul în discuție.
Un
fapt cu adevărat semnificativ este forma pozitivă, de îndemn (”să
cinstești”), ca recomandare, ca deschidere, comparativ cu
majoritatea celorlalte porunci, care sunt limitative, negative, (”să
nu…”). În general, Legea Vechiului Testament este privită,
adesea superficial, ca un sistem complicat de interdicții și
reglementări menite să educe din exterior, prin limitări, omul
aflat într-o fază prematură a vârstei sale istorice.
Minunată,
așadar, această deschidere chiar în centrul decalogului care ne
arată nu ”cum sa nu”, ci ”cum să” facem ceva anume, adică
să ne cinstim părinții, ba chiar ni se descoperă și făgăduința:
ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe
care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”
Mulțumim
mult părintelui Rafail pentru aceste cuvinte, care ne-a arătat prin
propriul său exemplu și puțin din taina înfierii duhovnicești,
fiind ucenicul iubit al Părintelui Sofronie, dar nu a minimalizat
nici cinstirea părinților trupești. Atat de clar și de important
deducem așadar: în necinstirea părinților se ascunde moartea,
tăierea de la Izvorul Vieții. Neiertand părinții, copilul se
zbate într-o neputință incredibilă. Legătura cu părinții
trebuie așadar întregită, pe cât se poate, dacă nu deplin, prin
iertare. În cazul în care au trecut dincolo, prin parastase de
pomenire regulate, pentru ca ei oricum sunt vii, cu sufletul. Ce
minunat că Sf. Biserică, prin adânca purtare de grijă a Duhului
Sfânt, a rânduit atat de bine toate cele ale iertării și ale
pomenirii în rugăciuni către Domnul a tuturor celor trecuți la
cele veșnice.
Când
omul se întoarce la Hristos Domnul prin pocăință, el redescoperă
implicit importanța legăturii vieții cu părinții și străbunii.
Sigur, împăcarea superficială făra iertarea cea adâncă și
adevărată prin Spovedanie, pe care numai Domnul o lucrează, nu are
așa de mare har, de aceea trebuie să înțelegem că doar Domnul ne
poate da harul iertării, căci El are puterea adâncă și veșnică
de a ierta prin preoți și prin fiecare dintre noi, în noi, prin
noi și pe noi. Iertarea poate fi o călătorie lungă și dureroasă,
plină de piedici interioare și exterioare, dar în cele din urmă
ea aduce ceva extraordinar: mântuirea multora din acel neam și
refacerea legăturii noastre ontologice cu Adam, omul cel întreg.
Împlinirea poruncii a doua, adică propria noastră mântuire.
Maica
Siluana Vlad, adaugă tuturor ideilor și înțelegerilor de mai sus
încă una, le fel de importanta: noi, oamenii, singuri, nu putem
împlini poruncile lui Dumnezeu – și deci nici pe aceasta –
singuri, fară harul lui Dumnezeu, mai ales astăzi, în aceste zile
atât de greu încercate. Iată pasajul (îl găsiți aici):
”Câți
dintre copiii Tăi de astăzi ar mai putea, Doamne, împlini porunca
cinstirii părinților fără harul Tău? Și cine, Doamne, ar mai
putea crede că această poruncă ne aduce atâta folos și mângâiere
fără mărturia celor care, înnebuniți de durere și ajunși la
limita cu ura de sine care urmează din neiertarea părinților, au
îndrăznit să Te creadă și să facă cele poruncite de Tine?”
Adevărata
nevoință este dobândirea harului Duhului Sfânt, cum spunea Sf.
Serafim din Sarov și mai aproape de noi Sf. Siluan Athonitul.
Binecuvintează,
Doamne, pe tatăl meu și pe mama mea.
Astăzi,
4 mai, ziua de naștere a tatălui meu.
P.S.
De remarcat că și părintele Teofil Părăian, într-un cuvânt pe
care îl găsiți aici, spune în esență același lucru cu
părintele Rafail Noica:
Porunca
cinstirii faţă de părinţi, observă un părinte duhovnicesc, un
sfânt, sfântul Chiril din Alexandria, este pusă între poruncile
care-L privesc pe Dumnezeu şi poruncile care-l privesc pe aproapele.
În primul rând e Dumnezeu, în al doilea rând sunt părinţii,
prin care Dumnezeu ne-a adus în această lume şi apoi vin ceilalţi
oameni. Suntem în această lume pentru că a vrut Dumnezeu să fim,
şi suntem în această lume pentru că avem nişte părinţi sau am
avut părinţi. Am putea zice chiar avem. De ce? Pentru că chiar
dacă nu mai trăiesc părinţii noştri, părinţii noştri rămân
părinţii noştri, nu ne putem despărţi de ei. Porunca este
necondiţionată. Nu se spune că să-i cinsteşti dacă sunt
vrednici de cinstire şi să nu-i cinsteşti dacă nu-s vrednici de
cinstire. E necondiţionată: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe
mama ta”. S-ar putea întâmpla ca unii să nu fie mulţumiţi cu
părinţii care-i au. Din pricina părinţilor. Şi cu toate acestea
porunca rămâne: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”.
Este şi o făgăduinţă legată de această poruncă: „Ca să
trăieşti bine şi mulţi ani pe pământ”.
