EXCESS, PROGRESS & HAPPINESS. DESPRE PILDA BOGATULUI CĂRUIA I-A RODIT ȚARINA

Firește, toate parabolele hristice vorbesc către oamenii din toate veacurile. Termenul lor de valabilitate este nelimitat. Nici nu ar putea fi altfel. Dar parabola “bogatului nesăbuit”, rânduită să fie citită duminica trecută, pare să fie “cu dedicație”, ni se adreseze în special nouă, celor ce trăim în strania eră a mall-urilor, smartTV-urilor și autostrăzilor de mare viteză.

Nouă, (post)modernilor, ne-a “rodit din belșug țarina”. Noi suntem bogații care se bucură de cel mai ridicat nivel de trai, noi avem speranța de viață cea mai mare, noi am eradicat analfabetismul, ciuma și poliomielita, statisticile ne sunt favorabile întru totul. Abundența “roadelor” acestei civilizații este pur și simplu incomensurabilă. Simplu spus, avem tot, absolut tot (iar ce nu avem, se poate comanda pe Amazon, cu livrare rapidă). Dacă am putea-o privi cumva de departe și în detaliu, simultan, lumea noastră ar apărea ca un uriaș siloz ticsit de obiecte în care înotăm. Complexitatea lumii noastre ar șoca orice alt seamăn al nostru, aterizat din oricare altă epocă. Iar el încă n-ar putea vedea decât mulțimea gigantică de obiecte, nu și resorturile ideologice alimentate de ea – acele resorturi care fac ca lumea noastră să ne pară cea mai bună dintre lumi; și exact aceleași resorturi pentru care bogatul din parabolă și-a primit condamnarea.

„Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n'am unde să-mi adun roadele? Şi a zis: Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!... Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 16-21)

Problema principală a omului din parabolă ne este foarte cunoscută: gestionarea supra-abundenței. Ai din prea-plin, ce faci cu el? Sau, mai bine zis, când ai tot ce ai nevoie, unde pui surplusul de care nu ai nevoie? Și aici apare, clară ca lumina zilei, prima fractură a gândirii personajului biblic: el – ca și noi, (post)modernii – tratează surplusul nu ca pe surplus, ci ca pe ceva de care nu se poate deloc lipsi. De aceea îl și neliniștește, de aici și teribila lui angoasă. Precum și în prototipul consumatorului modern, ceea ce nu e neapărat necesar e tratat ca fiind necesar și mereu insuficient. El – ca și noi – vrea să acumuleze și, apoi (aici e aici!) să se lase îmbibat de satisfacția dulceagă a acumulărilor sale. Pentru el – ca și pentru noi – obiectele nu sunt obiecte, ci, în primul rând, vehicule ale plăcerii și confortului. Iar asta în condițiile în care el – spre deosebire de noi – nu avea, de exemplu, privilegiul tehnologic de a circula cu 150 de kilometri pe oră, înfundat într-un scaun încălzit, cu tapițerie din piele, mângâiat discret de briza climatizării bi-zonale și răsfățat de acordurile unui CD cu muzică de relaxare.

Dar să revenim la parabolă.

Omul, am zis, are mai mult decât poate duce. Imperativul lui – acela de a strânge obsesiv - e imperativul epocii noastre. Însă lui – ca și nouă – îi lipsește simțul proporțiilor: reperul lui existențial e dat din afară, de abundența obiectelor, nu de dinăuntru, de necesitățile lui reale. Supraabundența, pentru că îi este idol, îi e povară.

Desigur, atunci când reperul existenței e dat de exterior, cantitativ, niciodată nu te poți declara satisfăcut. Pur și simplu e întotdeauna loc de mai bine, mai mult, mai repede. When it’s about Progress, sky is the limit. Și nu ai cum să fii posedat de demonul progresului și să fii în același timp rațional. Iată de ce omul din parabolă își propune să facă cea mai lipsită de noimă acțiune: să „strice” hambarele vechi.

Se trece în genere prea ușor peste acest detaliu crucial al pildei: bogatul începe noua sa viață prin a distruge. El nu-și poate afirma noua identitate decât nimicind-o pe cea veche. Bineînțeles, ar fi putut construi niște anexe suplimentare – asta ar fi soluția cea mai rațională. Rațională, da, dar împotriva logicii lui. Căci logica lui e progresistă, iar logica progresistă nu acceptă ruinele*. Dacă vechile hambare ar fi rămas la vedere, o dată cu ele ar fi rămas la vedere și un memento indezirabil: “odinioară ai fost altfel”. Precum în mintea celor care și-au pus la pământ casele bătrânești pentru a face loc unor vile de vacanță roz, noul nu poate să se manifeste plenar decât prin ștergerea prealabilă a urmelor celor vechi. Pe lângă noile hambare/noile vile din BCA & termopan, priveliștea vechilor hambare/vechilor case țărănești e jignitoare și umilitoare, și e cât se poate de clar: progresul nu presupune – cum am putea crede naiv - o înșiruire de adăugiri organice, ci pur și simplu anularea vechilor măsuri. Nu ajusta, nu repara, înlocuiește pur și simplu. E inutil să te îngrijești de ceea ce e vechi, mai bine dai Delete. El, hambarelor. Noi, întregii perspective pre-moderne.

Neavând nici un alt reper din afara obiectelor în mijlocul cărora este scufundat, omul din parabolă se va reifica el însuși**. Imitatio Dei lasă locul unei „imitatio instrumentorum” (Günther Anders). Va ajunge să se asemene și el unui obiect, judecând mașinal, liniar și materialist. Și e interesant cum această nouă viziune – pe care i-o expune entuziast propriului “suflet” - vine în același pachet cu o serie de certitudini atât de tipice nouă:

- certitudinea că fericirea este egală cu lipsa grijilor (don’t worry, be happy!)

- certitudinea unei iminente “eternități” accesibile dublată de un fel de prezent perpetuu (live for now!);

- certitudinea unei iminente stabilități (urmează numai vremuri bune, cu mâncare, băutură, relaxare & all other stuff);

“Când securitatea și confortul sunt atât de răspândite încât ceea ce este esențial nu mai este evident, viața se limitează la ceea ce este periferic, iar realitățile periferice ajung să fie în curând considerate ca fiind esențiale”, scrie Chantal Delsol***. Așadar, prețul acestui ideal „paradisiac” este nimic mai puțin decât orbirea față de lucrurile esențiale. Adică față de cele nevăzute. Bogatul din parabolă pur și simplu își sufocă propria capacitate de a re-cunoaște tainele – ceea ce, chiar dacă pentru noi nu pare, e cel puțin la fel de nebunesc cu a-ți scoate singur ochii.

Alimentându-și sufletul doar cu materie, omul nostru (și zic “nostru” pentru că e întru totul “de-al nostru”) se preface el însuși în materie. Astfel că moartea sa nu o e pedeapsă aplicată din exterior, ci pur și simplu e consecința directă și inevitabilă a obsesiei sale. El devine consumator, implicit devine consumabil.

Acum, mai mult decât în timpul biblic, suntem expuși la ispita subtilă a bogatului căruia i-a rodit țarina. “Cazul” lui este însăși matricea noastră culturală. La fiecare clic pe net ni se propun odihna, hrana și băutura ca scopuri, și nu ca mijloace; ca destinații, nu ca popasuri. Cu fiecare minut de consum TV suntem invitați în infinitul lucios și ermetic al materiei. Și fiecare panou publicitar e o provocare de a strica hambarele vechi, pentru unele mai noi, mai mari, mai updated, mai hi-tech.

Cum spuneam, țarina noastră digitală e plină de roade...

----

*Decât dacă le transformă într-un simulacru al trecutului, apud Jean Baudrillard.

** Günther Anders, Obsolescența omului. Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluții industriale, TACT, 2013, p. 64

*** Chantal Delsol, Icarus Fallen: The Search for Meaning in an Uncertain World, ISI Books, 2003, p. 194

Sursa: Porc~Ușor

Predica la Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina)

Evanghelia

Luca 8, 41-56

Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.

Pr. Ilie Cleopa - „Despre patima iubirii de averi”

Predica la Duminica a XXVI- a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina / Părintele Constantin Coman: Despre investiţii

APOSTOLUL

 

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

 

EVANGHELIA

LUCA 12, 16-21 

Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.

 

Părintele Constantin Coman: Despre investiţii

 

R. Rădulescu: Părinte profesor, o altă pildă despre relaţia omului cu ceea ce posedă el, Pilda bogatului nemilostiv, aşa este numită în Scriptură. O auzim astăzi la Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii. Ogoarele unui om au rodit mai mult decât în alţi ani, încât a trebuit să-şi mărească hambarele sale, şi chiar să-şi construiască altele noi. Mântuitorul Hristos spune că a apelat la o soluţie nebunească. Vă întreb de ce o apreciază în felul acesta Mântuitorul Hristos, de ce-i spune: „nebune”?

Pr. Coman: Pilda aceasta mai este numită şi Pilda bogatului neînţelept, sau Pilda bogatului nebun. Sfârşitul parabolei confirmă faptul că soluţia, care părea cel puţin raţională, nu a fost deloc fericită. Nebunia este antonimul înţelepciunii. Am fi tentaţi să credem că bogatul a procedat corect. Până la un punct gândirea lui a fost logică. I-a scăpat un amănunt: eventualitatea morţii. Bogatul nu luase în calcul moartea, care putea interveni oricând. Îşi elaborase soluţia, fără să ţină seama de această eventualitate. Ori, o soluţie care nu ia în calcul toţi factorii implicaţi, nu este o soluţie înţeleaptă.

Vă întrebaţi, probabil, la ce soluţie ar fi recurs dacă lua în calcul eventualitatea morţii. Cred că lucrurile se schimbau, poate chiar radical. Mai ales dacă intră în discuţie şi posibilitatea ca moartea să survină foarte repede. Se gândea probabil să nu ţină totul pentru el, ci să investească o parte din avuţie în „viaţa de după moarte”, indiferent cum o concepea el. A gândit ca un „nemuritor”, fără să fie!

Acesta este un nivel de înţelegere. Un alt nivel s-ar putea referi la faptul că, într-adevăr, a limita viaţa numai la a mânca şi la a bea, şi a face din această prilej de veselie, este prea puţin. Până şi bunul simţ ar contrazice această perspectivă. Cuvântul Mântuitorului este foarte ferm: „…viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale!”

Dar mesajul central al parabolei merge mai departe, fiind consecvent cu întreaga Evanghelie. Faptul însuşi de a se îngriji să aibă ce mânca şi ce bea este o nebunie din perspectiva Evangheliei, adică o absurditate, un lucru neînţelept. O să vă mire, dar tocmai aceasta este lipsa de înţelepciune, prostia! Cu atât mai mare este nebunia, cu cât cineva se îngrijeşte nu numai pentru prezent, ci vrea să-şi asigure şi viitorul din acest punct de vedere, dacă se poate pentru cât mai mult timp. Mântuitorul aduce aminte, şi cu acest prilej, că de cele necesare vieţii omului se îngrijeşte Dumnezeu, el, omul, fiind chemat să se preocupe de lucruri mult superioare. Aceasta este perspectiva teologică.

Întorcându-ne, însă, la perspectiva lumească, nici aceasta nu justifică atitudinea bogatului. Chiar dacă omul s-ar limita la această viaţă şi la această lume, soluţia de a depozita numai pentru sine este una neînţeleaptă. Chiar şi din perspectiva logicii, a filozofiei imanente, soluţia bogatului era una neînţeleaptă, pentru că, cel puţin, şi-ar fi creat relaţii frumoase cu cei din jurul său, dăruind din surplusul recoltei sale.

De altfel, este foarte interesant cum introduce Sfântul Evanghelist Luca această parabolă. Mântuitorul Hristos rosteşte parabola provocat fiind de cineva din mulţime, care Îi cere să intervină într-o dispută cu fratele său. Îl ruga pe Mântuitorul să-l determine pe fratele său să împartă corect cu el moştenirea. Mântuitorul îl apostrofează spunându-i: „Cine M-a pus pe Mine judecătorul şi împărţitorul averii voastre?” Contextul îi oferă prilejul Mântuitorului să spună că nu în prisosul averilor constă viaţa noastră, ci viaţa este mult mai mult decât atât.

Sugerează celui care-i adresase rugămintea că relaţia bună cu fratele poate însemna mai mult decât a avea parte din moştenire. Lucrul acesta este de înţeles la nivelul logicii elementare şi comune. Dar nimeni nu este dispus să sacrifice partea sa de avere pentru a păstra relaţia bună cu fratele său. În continuare, Mântuitorul rosteşte această parabolă ca să demonstreze că este neînţelept să investeşti numai în propria ta existenţă, pentru că singurătatea, oricât de îmbelşugată ar fi ea, este un nonsens şi o nebunie, chiar dacă rămânem numai la nivelul lumii acesteia, al istoriei şi al creaţiei. Dacă, însă, mergem mai departe, la existenţa veşnică, pe care ne-o propune Mântuitorul Hristos, atunci lipsa de înţelepciune sau nebunia sau prostia este cu atât mai mare.

R Rădulescu: Părinte profesor, să aplicăm puţin această pildă la situaţia noastră de astăzi, când se vorbeşte pretutindeni despre criza economică în care suntem sau în care vom fi. Nu mai sunt bani pentru că s-a consumat mult, au existat bani artificiali, s-a oprit robinetul, consumul s-a oprit, sunt probleme economice, sunt probleme sociale. Se spune că cel mai bine în astfel de situaţii este să economiseşti. Aşa a vrut să facă şi bogatul nemilostiv, să economisească pentru vremuri negre. Este şi tendinţa noastră să ne asigurăm viitorul, din punct de vedere material. Acesta este sistemul în care trăim şi suntem provocaţi să acţionăm aşa. Mai totul în jurul nostru ne împinge să avem acest comportament. Mântuitorul Hristos ne propune altceva. Este greu să ieşi din valul economic al sistemului, în care ne aflăm, şi să urmăm mesajul Mântuitorului Hristos. Cum să ieşim din sistem, vă întreb acum?

Pr. Coman: Bogatul neînţelept din Evanghelia de astăzi nu-şi economiseşte pentru vremuri grele, ci, spune Evanghelia, îşi economiseşte pentru a-şi oferi un confort existenţial: „… suflete al meu, ai multe bunătăţi, de acum încolo poţi să stai, să te odihneşti, să mănânci, să bei şi să te veseleşti!”

În ceea ce priveşte sfatul pe care ni-l dăm noi sau analiştii, în confruntarea cu iminenta criză financiară, de a economisi, sigur că acesta are, până la un punct, o logică. Este firesc. Dacă afli că este posibil să fie secetă în vara care vine, consumi mai puţin din hambar. Aşadar, nimeni nu este împotriva unei elementare gospodăriri a resurselor, ca să facă faţă unei situaţii extreme. Dar nu despre aceasta este vorba aici, ci despre o anumită ideologie, mentalitate, care exercita atâta presiune asupra noastră, încât ne transformă viaţa într-o preocupare, într-o angoasă, într-o nelinişte permanentă de a ne asigura noi propria existenţă.

R Rădulescu: Şi pentru consum!

Pr. Coman: Pentru consum, nu mai vorbim! Altă ispita majoră, consumul. Românii sunt în plin consumism, să spun aşa. După o perioadă de câteva decenii, când nu au avut ce consuma, iată, acum consumă din plin, iar de cele mai multe ori au şi cu ce plăti. Ne luptăm apoi, cu slăbitul, cu neputinţele care vin din consumul fără măsură. Dar foarte importantă este angoasă, neliniştea, cum să se asigure?

Acesta este discursul esenţial al Mântuitorului Hristos. Omul nu se poate asigura pe sine, oricât de inteligent ar fi, oricât de echilibrat, de econom. Dumnezeu ne dă foarte multe semne. Criza însăşi este un astfel de semn. Cine îşi putea închipui că un sistem financiar atât de evoluat, aşa cum se propunea el însuşi, poate să aibă o sincopă de asemenea proporţii? Cel mai scump lucru acum sunt banii, am înţeles. Eu nu mă pricep, dar aşa ni se spune. Cel mai scump lucru la ora actuală sunt banii, deşi băncile sunt în jurul nostru, mai multe decât bisericile. Şi totuşi nu mai sunt bani. Se demonstrează, aşadar, eşecul unei ideologii, care era centrată tocmai pe economisire: banca egal economie; banca egal investiţie rentabilă; banca, egal asigurare. Pe lângă bănci există şi sistemele de asigurări, care sunt tot un fel de bănci, care ne făgăduiesc asigurări, în curând şi pentru veşnicie! Am înţeles că sunt unii foarte bogaţi, care caută bănci să-şi asigure veşnicia, dacă cumva între timp se descoperă secretul nemuririi sau al învierii din morţi. Această aşezare la nivelul mentalităţii faţă de lucruri este combătuta de Hristos, de Biserică şi de credinţa noastră. Să nu te alipeşti de această lume şi de oferta ei ca de ultimul scop, ca de ultima raţiune, ca de ultimul sens al vieţii tale, lucru care poate fi pătruns chiar şi cu cea mai simplă minte.

R. Rădulescu: Concluzia pildei, o spune Mântuitorul Hristos, este recomandarea ca omul să se îmbogăţească în Dumnezeu. Ce înseamnă să te îmbogăţeşti în Dumnezeu?

Pr. Coman: Este o exprimare un pic greoaie, dar o putem înţelege prin extrapolare. Ce înseamnă să mă îmbogăţesc în cineva? Înseamnă să investesc timp, osteneala, dragoste pentru a-l păstra pe cel drag aproape. Noi ştim ce înseamnă să investeşti în relaţiile cu oamenii. Aceasta înseamnă să te îmbogăţeşti în oameni, în prieteni. Investiţia se va dovedi profitabilă, pentru că de la cei dragi vor veni multă bucurie, mult folos, multă bunătate, multă dragoste. Sunt bogat că am o soţie extraordinară, sunt bogat că am nişte copii care mă umplu cu ascultarea lor, cu strădania lor, cu rezultatele lor şi aşa mai departe. Să vorbim în termenii pe care ni-i propune situaţia actuală: a se îmbogăţi cineva în Dumnezeu înseamnă a învesti în Dumnezeu. „Investiţi în Dumnezeu” ne propune Mântuitorul Hristos. Este cea mai rentabilă şi cea mai neriscantă investiţie. De altfel, spune Mântuitorul Hristos, nu investiţi în lumea aceasta, în bogăţiile acestei lumi, pentru că bogăţiile acestei lumi ba sunt furate de hoţi, ba le rod moliile, ba vine o criză şi se alege praful de tot; ci investiţi în averea cerească, în Dumnezeu, unde nici hoţi, nici molii nu sunt.

Cum poate cineva investi practic în Dumnezeu, spune Hristos, puţin mai jos, în continuarea parabolei: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoara neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică!” (Luca 12, 33). Milostenia este alternativa „adunării în hambare“, a economisirii pentru tine, a investiţiei în tine. A face milostenie înseamnă a învesti în Dumnezeu. În limba româna se mai păstrează cuvântul de mulţumire când primeşti milostenie: „Bogdaproste!“, care se traduce prin „Dumnezeu primeşte!“ Vă reamintesc scena judecăţii finale a lumii, când criteriul ultim va fi măsura în care am fost solidari cu cei în nevoi. Justificarea acestui criteriu este relevantă pentru discuţia noastră: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40). Aceasta este marea investiţie. Aceasta este oferta, aceasta este provocarea ultimă, pe care Evanghelia şi Mântuitorul Hristos o aduce lumii, iar Biserica prin predica ei şi prin chemarea ei o repetă la nesfârşit. Nu vă alipiţi de această lume, oricât de frumoasă ar fi ea, pentru că nu este sensul ultim al existenţei voastre. Sensul ultim este mult mai mare, oferta este mult mai generoasă şi se cheamă Dumnezeu.

Cine a gustat, un pic, din ceea ce înseamnă dragostea, bunătatea cuiva, cine se bucură să vadă faţa omenească mai mult decât propria bogăţie, cui îi este dragă soţia sau soţul, cine a făcut experienţa acestei iubiri, să încerce şi experienţa iubirii de Dumnezeu. Va avea de câştigat!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”,Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursa: Cuvântul ortodox

Predica la Duminica a XXVI- a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

 

EVANGHELIA

LUCA 12, 16-21 

Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.

 

 

 

Diac. Asist. Dr. Emilian Corniţescu - Predica la Duminica a XXVI- a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

 

Dragostea nemărginită şi neţărmurită purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de viaţa pământeană şi duhovnicească acomului au fost dovedite de Mântuitorul Hristos în tot tim­pul vieţii sale publice şi, în mod deosebit, prin rostirea parabolei despre bogatul care i-a rodit ţarina. Această parabolă, rânduită de Sfânta noastră Biserică în Duminica a XXVI-a după Rusalii, are un conţinut scurt, dar cu o adâncă semnificaţie în viaţa creştinului, care trebuie să evite în orice împrejurare exemplul bogatului egoist şi să-şi agonisească prin faptele bune, comoara cea nepieritoare. 

Mântuitorul Hristos a rostit această pildă, pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej El a prevenit pe Sfinţii Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc şi îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu (Facerea I, 26). 

Ca şi celelalte pilde rostite de Mântuitorul şi această parabolă are o permanentă valabilitate pentru viaţa religios-morală a creştinului, care poate fi ispitit şi atras în păcatul lăcomiei din care se naşte egoismul şi face să dispară sentimentul de dăruire faţă de aproapelesău. Pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, cuvintele acestei parabole nu trebuie să fie uitate niciodată de creştini, deoa­rece din cauza dorinţei de acumulare a bogăţiilor materiale se stre­coară în inimile lor egoismul care-i înstrăinează de dreptul lor de a fi făpturi noi în Hristos (II Corinteni V, 17) şi răceşte în ei senti­mentul de dragoste faţă de aproapele (Romani XIII, 8). 

Dacă sentimentul de dăruire faţă de aproapele nostru ne apare ca o virtute în Sfânta Scriptură, egoismul poate fi socotit un păcat împotriva lui Dumnezeu, care dintru început l-a făcut pe om o fi­inţă sociabilă, solidară cu natura înconjurătoare. Potrivit învăţătu­rii creştine, omul este încadrat în cosmos şi în societate, de aceea el simte nevoia de a comunica cu mediul înconjurător şi cu seme­nii. El poate deveni o personalitate numai dacă trăieşte în comu­niune cu alţii şi dacă între el şi natură există o deplină solidaritate, el poate deveni stăpânul acesteia, aşa după cum Dumnezeu a spus şi primilor oameni după crearea lor (Facerea I, 28). De asemenea, mântuirea o poate obţine numai dacă păstrează legătura cu Biseri­ca, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte trupul lui Hristos (Efeseni IV, 4). În acest trup spiritual, el se desăvârşeşte, trăieşte din viaţa întregului şi slujeşte acestui întreg, părăseşte toate încli­nările sale spre egoism şi se conformează îndemnului paulin de a nu trăi pentru sine, ci pentru Dumnezeu (Romani XIV, 7-8). 

Ridicarea creştinului pe culmile perfecţiunii religios-morale este în mod sigur împiedicată de existenţa egoismului în cugetul său, de aceea, în această situaţie, Sfinţii Părinţi îl îndeamnă să-l părăsească, fiindcă fară el va ajunge să se identifice cu ceilalţi semeni şi laolaltă vor putea slăvi pe Dumnezeu (Romani XV, 6). Totodată, adevăratul credincios trebuie să fie pe deplin convins că acest păcat îi imobilizează elanul său de a lupta pentru binele se­menilor săi şi de a urma după cuviinţă viaţa în Hristos, adică de a fi în sânul Bisericii şi a acţiona mereu pentru instaurarea unei vieţi paşnice şi îmbelşugate pe acest pământ. 

În orice moment trebuie evitată înclinarea noastră spre egoism, deoarece el cauzează izolarea noastră de fraţii noştri şi ne deter­mină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare şi să nu fa­cem nimic pentru săvârşirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor şi care ne îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21). 

Fără să-şi dea seama, egoistul îşi pierde calitatea de bun creş­tin, în cugetul său se întunecă chipul lui Dumnezeu, Care este iu­bire şi „oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu" (I loan IV, 7-8). Prin urmare, el nu slujeşte lui Dum­nezeu, ci diavolului, se împotriveşte binelui şi caută răul care, aşa cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, „nu este o creatură vie şi însufleţită, ci o dispoziţie a sufletului opusă virtuţii". 

Din egoism se nasc şi alte păcate ca: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine - iubi­rea. Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său, este centrul vieţii creştine (I Corinteni XIII) şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuţi" (Luca X, 27). Prin iubire creştinul se solidarizează în bine cu ceilalţi oameni, se identifică cu semenii săi împlinind astfel, poruncile lui Dumnezeu. 

Medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului, este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru; împodobi­rea cugetelor şi inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijloci­rea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. Dăruirea înseamnă exteri­orizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării per­sonalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flă­mânzi (Matei XIV, 15; Marcu VIII; Luca V; loan IX etc). 

Unde lipseşte virtutea dragostei nu poate exista nici dăruire sin­ceră şi nici cuget curat, totul se reduce la făţărnicie, la ivirea im­pasului moral dintre creştini şi la împovărarea lumii cu plăceri şi pofte trupeşti. în astfel de stare este firească sporirea numărului celor răi, declanşarea instinctelor lor minore, care strivesc milioa­ne de vieţi omeneşti, imense bunuri materiale şi spirituale şi cau­zează atâtea boli, foamete, jafuri şi sărăcie. 

Sub influenţa spiritului egoist, creştinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare şi devine robul plăcerilor trupeşti, de aceea el nu se mai dăruieşte binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor şi nici libertăţii la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtăşi­rea cu Sfintele Taine. Este străin de căldura prieteniei, generozi­tatea inimii, egalitatea frăţească, adică este lipsit de cele mai nobile sentimente, care izvorăsc din virtutea dragostei şi cu ajutorul căro­ra poate să contribuie la progresul culturii şi civilizaţiei umane.

Un om egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească. 

Pe marginea textului biblic se pot spune multe lucruri despre egoism şi dăruire, însă din cele expuse până acum am adus mărturii suficiente ca să ne facem o imagine generală asupra rolului lor po­zitiv şi negativ în viaţa noastră duhovnicească. Reamintind că ego­ismul este rădăcina tuturor păcatelor, inclusiv a lăcomiei după bu­nuri materiale şi neglijarea trebuinţelor adevărate ale sufletului, se cuvine, fraţi creştini, să ne îndepărtăm, fară ezitare de la toate por­nirile noastre, care îl slujesc şi ne duc pe drumul osândei în viaţa de dincolo. Egoismul este incompatibil cu milostenia creştină, cu dăruirea noastră cauzei sfinte a desăvârşirii creştine la care ne în­deamnă însuşi Mântuitorul Hristos, Care s-a jertfit pe Cruce, ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

 

Căzând în păcatul egoismului, vom sluji fiinţelor potrivnice lui Dumnezeu şi ocrotitoare ale forţelor întunericului, vom pierde chiar calitatea de fii ai lui Dumnezeu; stăruind în virtutea dragos­tei, desigur să ne dăruim întreaga fiinţă vieţii creştine, făcând ca pe acest pământ să triumfe binele, pacea şi bucuria în DuhulSfânt. Să avem credinţa tare în biruinţa lumii divine asupra întu­nericului morţii, în izbânda mesajului păcii, care a răsunat la Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire ". 

Pe firmamentul vieţii noastre duhovniceşti să strălucească ca un diamant de mare preţ virtutea, rugând pe Bunul Dumnezeu să ne întărească în săvârşirea faptelor bune, care formează în ceruri comoara cea nepieritoare. Viaţa noastră pământească să fie în de­plină armonie cu cuvântul Sfintei Evanghelii, ca să slujim lui Dumnezeu cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Amin. 

 

Sursă: Doxologia