O mamă britanică însărcinată refuză sfatul doctorilor de a avorta bebeluşul prematur. Un an mai târziu, copilul este sănătos

de Dave Andrusko, 5 Ianuarie, 2015, nationalrighttolifenews.org

O situaţie obişnuită: o mamă însărcinată căreia i se spune că bebeluşul său nu este viabil refuză să cedeze la ceea ce ea considera presiune din partea medicilor pentru a avorta.

Cu siguranţă, micul Jett Morris, care s-a născut prematur la 25 de săptămâni, nu auzea scenariile triste şi înfricoşătoare la care urma să fie supus. În ciuda previziunilor sumbre, în prezent, este un copil sănătos de 1 an, conform declaraţiilor Jessicăi Fleig din partea publicaţiei britanice The Mirror.

Mhairi şi Paul Morris au declarat că fiul lor, care la naştere avea doar 635 g, nu ar fi fost astăzi alături de ei dacă aceştia ar fi cedat presiunilor medicilor de la spitalul East Surrey. În continuare declaraţia lor, prezentată de Fleig :

“La puţin timp după ecografia cu ultrasunete de la 20 de săptămâni, în care totul părea perfect, lui Mhairi i s-a rupt apa.

Doctorul a spus: “te vom transfera în sala de spectacol (n.a. sala de operaţii). Trebuie să întrerupi sarcina pentru că nu mai putem face nimic.’’

Ea a adăugat : ‘’Înţeleg că doctorii trebuie să îţi prezinte şi să îţi explice cel mai grav scenariu într-un mod cât mai simplu, ca şi cei mai grei de cap să înţeleagă, dar nu există două persoane identice pe lume, iar doctorii nu i-au dat nicio şansă lui Jett.’’

‘’Când s-a întors, după ce am discutat cu Paul, i-am spus amândoi că nu vreau să merg în sala de spectacol. Doctorul s-a uitat la ceas şi şi-a dat ochii peste cap, ca şi cum eu pierdeam timpul.’’

‘’I-am spus lui Paul:’trebuie să plecăm de aici’.’’

Ulterior situaţia s-a înrăutăţit, conform spuselor lui Mhairi şi Paul. Ei i-au declarat reporterului Fleig că ulterior discuţiei cu medicul li s-au acordat doar 5 minute pentru a lua o decizie – şi un cărucior le-a fost adusă pentru a o transporta pe Mhairi în sala de operaţii.

Mhairi a suferit o rupere prematură a membranei şi ulterior a fost diagnosticată cu placenta previa (placenta este poziţionată sub copil şi poate cauza sângerări şi infecţii).

Lui Mhairi i s-a spus că cel mai probabil va începe travaliul în 48 de ore şi copilul ei va muri. Dar după câteva zile ea nu născuse încă şi a fost lăsată să meargă acasă.

Abia după 12 zile ea a început să sângereze şi a fost dusă de urgenţă la spital. Dar puţin timp după aceasta au fost obligaţi să se îndrepte către un alt spital, aflat la aproximativ 130 de km distanţă, din cauză că spitalul East Surrey nu avea echipamentul necesar să se ocupe de un bebeluş prematur născut înainte de 28 de săptămâni.

Potrivit declaraţiilor familiei, doctorii de la spitalul Portsmouth i-au avertizat ‘’că bebeluşul poate suferi de un traumatism cerebral şi că este foarte posibil să moară la naştere din cauză că plămânii săi nu sunt suficient dezvoltaţi’’, relatează Fleig.

Dar Jeff s-a opus zvonurilor şi a ieşit lovind şi zbătându-se pe 6 Decembrie 2013, oferind chiar şi un mic scâncet înainte de a fi introdus în incubator.

Suferea de afecţiuni pulmonare şi icter – de care a scăpat rapid după ce plămânii şi celelalte organe s-au dezvoltat.

A fost lăsat să plece acasă abia pe 5 martie – cu aproape 3 săptămâni înainte de termenul iniţial stabilit iniţial pentru 24 martie.

Aşa cum am menţionat anterior, nu e ca şi cum Jett nu ar fi întâmpinat provocări. El are de asemenea două găuri mici în inimă, ‘’dar nu sunt considerate periculoase încât să-i cauzeze probleme în viitor şi a fost deconectat de la un aparat de oxigen în mai’’. Este totuşi un copil care se adaptează uşor în faţă dificultăţilor.

Mhairi declară :

‘’Pentru noi s-a întâmplat să avem un final fericit, dar sunt îngrijorată pentru alte mame care au suferit un avort, deşi copiii lor ar fi putut supravieţui’’.

‘’Mi s-a prezentat o perspectivă atât de sumbră, încât mă gândeam tot timpul că ceva rău urmează să i se întâmple, dar de fapt asta nu s-a întâmplat niciodată’’.

Mhairi mărturiseşte că a fost forţată mai degrabă să caute soluţii online decât i-au fost oferite de către medici – iar acum speră că povestea sa vă ajuta alte mame însărcinate aflate în aceeaşi situaţie.

Traducere : E.E.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

Moscova: Întâlnirea Patriarhului Chiril cu familiile cu mulți copii la catedrala „Hristos Mântuitorul”

La 7 ianuarie 2015, de sărbătoarea Nașterii Domnului, în Sala Roșie a catedralei „Hristos Mântuitorul” din Moscova, a avut loc întâlnirea Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii Chiril cu familiile cu mulți copii ale slujitorilor altarului și mirenilor.

Sursă: Patriarchia.ru

7 ianuarie: Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului

Troparul Bobotezei

6 ianuarie: Botezul Domnului

VIDEO Spovedania unor medici decoraţi de Patriarhul Daniel pentru că au refuzat să mai facă avorturi: „Mă simţeam ca un killer plătit să ucidă”

 

Dr. Ionel Cioată, unul dintre cei mai căutaţi ginecologi din Timişoara, a fost decorat de Patriarhul Daniel pentru că refuză să mai facă avorturi Foto youtube

adevarul.ro, 2 ianuarie 2015

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, i-a decorat pe 18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere cu Diploma Originală şi Medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Patriarhul a încercat astfel să-i răsplătească pe medicii care s-au decis să salveze vieţile copiilor condamnaţi la moarte înainte de a se naşte.

Prezent săptămâna trecută la Timişoara pentru întronizarea noului Mitropolit al Banatului, dar şi pentru a-şi ridica titlul de cetăţean de onoare al judeţului Timiş, Preafericitul Daniel a decorat cu Medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” 18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere. Cei 18 medici sunt: Cristina Valea (medic primar de familie care a covnis peste 700 de femei să renunţe la avort), conf. dr. Dan Păscuţ (şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II, Universitatea de Medicină şi Farmacie), Ionel Cioată, Mariana Luca, Dănciulescu  Carmen, Oana Cristina Damaschin, Gheorghe Budău, conf. dr. Ioan Sas, Gabriela Cristea, Marius Forga, Florica Al Jobory, Anca Hudiţeanu, Alexandru Moscu, Zoran Popa, Olimpia Oprea, Florina Todoruţ, Olivera Iordacheşi Ionel Spătaru.

”Dacă mama mea ar fi făcut avort, eu nu mă mai bucuram astăzi de familia mea”

Numărul medicilor care refuză să facă avorturi este în creştere la Timişoara, medici renumiţi şi foarte căutaţi refuzând să mai facă întreruperi de sarcină. Unul dintre primii medici care a luat această decizie imediat după Revoluţie este conferenţiarul Dan Păscuţ, şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II din cadrul Univerităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara. Într-un interviu acordat Asociaţiei Pro Vita, medicul Dan Păscuţ povesteşte cum a luat decizia de a renunţa la practicarea avortului.

Un alt medic, foarte renumit în Timişoara, care refuză să mai facă avorturi este Ionel Cioată. Acesta a luat decizia de a renunţa la practica avortului în urmă cu 15 ani. „A fost o decizie greu de luat pentru că avortul era o practică pe care am învăţat-o în cursul pregătirii mele şi mă ascundeam în spatele acestei datorii ale mele de a face acest lucru”, a declarat medicul Ionel Cioată într-un interviu pentru televiziunea creştină Alfa şi Omega TV. Ionel Cioată a declarat că în familia lui subiectul era intens dezbătut şi soţia a încercat să îl convingă să renunţe la avorturi, dar momentul hotărâtor a venit în postul Crăciunul din anul 1999.

„Decizia mea a fost luată după câteva vizite la Muntele Athos, unde am avut discuţii cu vrednicul de pomenire, părintele Petroniu. El mi-a spus să am grijă ce fac pentru că acest păcat este capital. În Postul Crăciunului din 1999-2000, am fost să mă spovedesc. Părintele mi-a spus că nu mă pot împărtăşi până nu rezolv problema. A fost durere mare pentru că eu nu am putut lua parte la sfânta împărtăşanie. A fost picătura care a umplu paharul”, îşi aminteşte emoţionat medicul Ionel Cioată.

Citeşte mai mult pe adevarul.ro

Ortodoxia dincolo de mode - mărturia unei tinere / Cuvinte pentru tineri

Foto: Sergey Ryzhkov (OrthPhoto)

Tot ceea ce ne dorim mai mult, noi, tinerii din ziua de astăzi, este să fim la modă. Orbiţi de orgoliu, am devenit robi ai modelor, care mereu vin şi se duc. Într-una din scrierile sale, părintele Savatie Baştovoi afirmă faptul că este de ajuns să vezi cu ce se îmbracă o persoană ca să ştii ce fel de muzică ascultă, ce oameni îi plac sau multe alte lucruri. Asta se datorează faptului că îmbrăcăm uniforma MTV-urilor şi, prin devalorizare, ne pierdem identitatea. Din păcate, moda nu apare doar în domeniul vestimentaţiei, ci în aproape tot: muzică (punk, rock, EMOcore, house), mâncare (fast-food’uri, pub’uri), băutură, concepţii şi chiar idealuri.

Acestea sunt lucruri pe care probabil le ştim cu toţii şi sunt generalităţi. Pentru a vă da un exemplu mai concret, vă voi spune în ce mod m-a afectat moda pe mine, o tânără a vremurilor de pe urmă …

În clasa a VIII-a, am fost înscrisă de părinţii mei la o casă de modă destul de mediatizată. Nu ştiam ce este moda cu adevărat, nu ştiam deloc ce se întâmplă în backstage’urile prezentărilor. La început, totul a fost bine, am învăţat doar mersul scenic, cu picioarele încrucişate, am învăţat să mă machiez, să mă aranjez şi alte lucruri, care atunci mi se păreau incredibile şi care mă atrăgeau din ce în ce mai mult. Uitând de faptul că moda este cea care reflectă spiritul vremurilor, mă depărtam de adevăr, neştiind ce mă aşteaptă. Mă depărtasem de biserică, bineînţeles, deoarece frecventarea ei nu făcea parte din practicile pe care le abordasem. Am fost învăţată să citesc doar reviste de modă, iar, dacă purtai haine din sezonul trecut, erai total desconsiderat.

Ajungând mai apoi la liceu, am început să îmi învăţ şi colegele să fie „la modă”. Le criticam pentru aspectul nearanjat şi chiar le învăţam să se fardeze, să se aranjeze mereu şi să citească reviste de modă. Deşi totul părea perfect, iar eu eram modelul (negativ, dacă apreciez în momentul de faţă) prietenelor mele, simţeam că ceva din ceea ce fac nu este bine. Aceste acte respingătoare au fost primite de cei din jur cu multă satisfacţie şi admiraţie, dar, în adâncul sufletului meu, au atins o altă coardă. Simţeam cum îndepărtez acea puritate şi frumuseţe naturală, complexă prin simplitatea ei, pe care a lăsat-o Dumnezeu şi îi îndepărtam şi pe cei din jurul meu de adevăratele virtuţi, de adevărata frumuseţe, atrăgându-i spre superficialitate.

Cu cât mă adânceam mai mult în lumea modei, cu atât sufletul meu se stingea mai repede. Credeam că frumuseţea poate fi măsurată conform unui standard obiectiv, unul pe care pur şi simplu nu-l atinsesem. Fără să îmi dau seama, devenisem absolut devotată conceptului platonic de frumuseţe, o estetică pe care o împărtăşeam cu editorii revistelor internaţionale de modă şi care-mi alimentau sentimentul zilnic de silă faţă de propria-mi persoană, în faţa oglinzii. Voiam mereu să slăbesc (din ce în ce mai mult) şi nu m-am oprit până nu am devenit anemică.

Mama mea şi-a dat seama că totul scăpase de sub control şi că moda nu este ceea ce pare. Era oricum prea târziu, pentru că eu fusesem stăpânită de tirania ei. Uimitor, dar salvarea mea a fost pasiunea pentru citit, la care nu renunţasem în favoarea revistelor patetice (pe care atunci le veneram). Am citit prima dată „Casiana - Învăţătura despre iubirea în Hristos”, o carte care m-a învăţat multe lucruri, printre care şi despre adevărata frumuseţe, cea lăsată de Dumnezeu, nu cea concepută de om, distrugătoare.

Am început să citesc din ce în ce mai mult, deoarece mi se părea incredibil cât de uşor reuşeam să găsesc răspunsurile la întrebările mele. Pe la începutul clasei a X-a, virusul modei nu mă mai stăpânea. Reîncepusem să frecventez biserica, petreceam vacanţele la mănăstire. Am renunţat la multe obiceiuri la care nu aş fi crezut că voi renunţa vreodată.

Ceea ce mă întristează, totuşi, este că, deşi eu am reuşit să descopăr adevărul, cei din jurul meu, pe care i-am îndepărtat de acesta, nu s-au mai putut întoarce. Pentru cei mai mulţi, eu am reprezentat trecerea de la monoton la extrem. Inutile au fost toate explicaţiile ulterioare, căci sămânţa nedreptăţii prinsese rădăcini adânci în sufletele lor.

Acum sunt eu cea criticată pentru că nu mă mai aranjez, nu mai merg la petreceri şi am fost chiar exclusă din cele mai interesante grupuri din liceu. Ceea ce în urmă m-ar fi întristat, acum mă bucură. Fericirea mea nu mai constă în ultima colecţie de haine de firmă sau în accesoriile sezonului sau ale revistelor de modă. Fericirea mea constă în adevăr, iar adevărul meu este Dumnezeu.

Oamenii au libertate, tocmai de aceea greşesc. Dacă nu aş fi fost liberă să fac ce vreau, aş fi mers mereu pe „cărarea îngustă” a lui Dumnezeu, fiind constrânsă de împrejurări. Am trăit multe experienţe, dar aceasta este cea mai relevantă în special pentru tinerii mei prieteni, care poate vor înţelege vreodată ce am înţeles şi eu… sper ca atunci să nu fie prea târziu…

Cu multă dragoste,
Amira K.

 

(Sursă: Blog „Popas alternativ”, http://hristofor.wordpress.com/ )

Prin cele ce se văd

Foto: Larisa Belova (OrthPhoto)

„Bucuria de a te simţi înţeles”, de Ieromonah Savatie Baştovoi / Şcoala de Duminică

Foto: Larisa Belova (OrthPhoto)

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfânt, sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc, şi aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pământ, noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sunt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrânilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrân care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cât de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp, am înţeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci când te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decât în celălalt şi nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi până acum, eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gândeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici, pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfârşit, m-am minunat pe rând de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoievski, Gogol, Steinbeck, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rând sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adâncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atât de grozave, încât mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra, am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Până la urmă, am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii, mulţi ochi au plâns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezând că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravând totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori, pe stradă, adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sunt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nicio nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele. 

Sursă: Revista OrthoGraffiti

Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului / Arhimandritul Simeon Kraiopoulos: Botezul şi pocăinţa

 

APOSTOLUL

Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.

EVANGHELIA

MARCU 1, 1-8 

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale. Aşa s-a arătat Ioan, botezând în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Şi mergea la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordanului, mărturisindu-şi păcatele lor. Şi era Ioan îmbrăcat în haine de păr de cămilă, avea brâu de curea împrejurul mijlocului lui şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia, zicând: vine după mine Cel care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec şi să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, dar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos: Botezul şi pocăinţa

 

Botezul pruncilor şi sfinţirea apelor

Pruncii se botează şi există mărturii în Noul Testament, care lasă să se înţeleagă că se făcea botezul copiilor şi în vremurile nou-testamentare. Sfântul Evanghelist Luca scrie că în Filipi s-a botezat temnicerul „şi toată casa lui“. Adică, toată familia lui, care putea să cuprindă şi copii mici. În cazul pruncilor, însă, se întâmpla acelaşi lucru ca la sfinţirea apelor.

De Bobotează, când se face sfinţirea cea mare a apelor, la fiecare început de lună, când se face sfinţirea cea mică a apelor, sau în orice altă zi când cerem preotului să ne facă sfeştanie, fie în biserică, fie acasă, preotul spune rugăciunile respective şi apa se sfinţeşte. Chiar dacă nu credem că se face aghiasm[, ea se face. Vorbim în cazul aghiasmei de o minune continuă. În special, Agheasma cea Mare se păstrează doi, trei sau mai mulţi ani, aşa cum ne spune şi sfântul Ioan Gură de Aur, şi fiecare poate să se convingă de acest lucru.

Dacă un creştin, la Praznicul Crăciunului îi va spune unui preot: „Am canon de la duhovnicul meu să nu mă împărtăşesc, ci să iau doar Agheasma Mare”, preotul îi va da din cea pe care o are de la Bobotează precedentă. Apa obişnuită, păstrată într-o sticlă timp de un an, este cu neputinţă să fie consumată de cineva.

Aşadar, pentru că apa nu propagă nici o reacţie, se sfinţeşte prin rugăciuni, în timp ce unui om putem să-i citim rugăciuni, că nu se atinge nimic de acesta.

De exemplu, preotul citeşte o rugăciune de somn unui matur, şi pe acesta nu-l prinde somnul.

Dar când o citeşte asupra unui copil, are efect imediat. În ţara mea, după câte cunosc, când cineva doarme profund, se zice: „doarme ca unul căruia i s-a citit”, tocmai pentru că rugăciunile au efect ca la copiii mici, şi dorm. Pruncul adoarme în braţele mamei sale, atunci când preotul îi citeşte rugăciunea. Şi aceasta pentru că se întâmplă o minune vie!

Când nu există reacţie, când nu există împotrivire, harul lui Dumnezeu lucrează. El este activ, mai ales în omul care se botează prunc, deoarece există părinţii, nasul, care dau mărturie în biserica pentru el că, atunci când va ajunge mare, va deveni un bun creştin. Cred că realizaţi ce răspundere au, şi părinţii şi naşul, în aceasta, situaţie! Dar, ceea ce este fundamental este faptul că harul lucrează, pentru că nu există niciun fel de împotrivire din partea copilului.

Orice preot, oricât de păcătos ar fi, când săvârşeşte Agheasmă, apa se va sfinţi. În timp ce, dacă citim rugăciuni unui om, acesta nu se sfinţeşte. De ce? Pentru că reacţionează. Şi ce înseamnă acest lucru? Nu ca în acel moment se împotriveşte, ci că nu se predă pe sine harului aşa cum apa s-a „lăsat pradă” rugăciunilor, aşa cum pruncul se lăsă în seama lor.

[...]

„Drepte faceţi cărările Lui”

Pericopa evanghelică din duminica dinaintea Bobotezei

Pericopa evanghelică care s-a citit, este de la începutul Evangheliei Sfântului Evanghelist Marcu. În mod special, în această seară când ne aflăm la finele anului, pericopa ne oferă două fraze care ne sunt de mare folos.

În versetul al doilea citim: „Precum este scris în proorocie: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale…” „…care va pregăti calea Ta înaintea feţei Tale”. Acest înger, Sfântul Ioan Botezătorul, va găti calea, va pregăti lucrurile ca să păşească pe cale Hristos.

„Glasul celui ce striga în pustie, gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” Îngerul, omul acesta, va fi un glas care va striga în pustiu şi va zice: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!”. Îngerul vine să pregătească poporul, lumea, propovăduind pocăinţă. Va spune: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, gătiţi drumul lui Hristos, faceţi netede cărările pe care va trece Domnul.

În continuare, Sfânta Evanghelie ne relatează detaliat: „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor”. Lucrarea sfântului Ioan Botezătorul era să propovăduiască botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Ar spune cineva că, pentru noi, acestea nu mai sunt de folos, pentru că deja credem în Hristos, ne-am botezat, ne aflăm în Biserică, participăm la Tainele ei. Oare ne foloseşte nouă predica Sfântului Ioan Botezătorul? Care drum să-l apucăm şi ce cărări să netezim, ca să treacă Domnul, de vreme ce deja L-am primit pe Acesta? Credem în El şi, mai ales, prin Sfânta Împărtăşanie primim înlăuntrul nostru Trupul şi Sângele Lui, pe Domnul Însuşi?

Sfinţii Părinţi, şi în mod special sfântul Isaac Şirul, spun că pocăinţa este şi pentru începători şi pentru cei de mijloc şi pentru cei îmbunătăţiţi. Pocăinţa este anticamera Raiului. Şi Hristos, când a venit, a propovăduit pocăinţa, şi Apostolii au propovăduit-o, şi Sfinţii Părinţi şi toţi sfinţii până în zilele noastre.

Pocăinţa nu este ceva care începe şi se termină. Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi trebuit să fie necesară pentru că omul nu încetează să fie păcătos. Starea de pocăinţă nu trebuie să se oprească niciodată. Dacă omul uită pocăinţa, dacă nu o are, permanent, înlăuntrul său vor lăstari în suflet rădăcinile păcatului care mocnesc acolo şi va deveni de nerecunoscut. Un motiv pentru care noi, creştinii, o ducem greu este pentru că nu ne pocăim, nu avem permanent înlăuntrul nostru pocăinţă, nu vieţuim în pocăinţă.

„V-aţi pregătit?”

Trebuie aşadar să luăm aminte, în mod special, la pregătire. Sfântul Ioan Înaintemergătorul ne cheamă să pregătim calea Domnului şi să facem drepte cărările Lui. În pragul noului an, cred că ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăinţa, este tocmai cuvântul „pregătiţi”. Mă impresionează expresia: „Drepte faceţi cărările Lui!”. Adică, să fim drepţi, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu. Domnul vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri, alte cărări, ci în sufletul nostru, înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu.

Îndreptăţirile de genul: „Este greu, nu mai pot, lucrurile nu mai sunt ca altă dată!”, sunt minciuni, sunt amăgiri.

Înlăuntrul nostru există minciună, ipocrizie şi vrem să acoperim realitatea. De vreme ce Domnul a voit să vină pe pământ, înseamnă că lumea, oamenii care locuiesc pe pământ, pot să-L primească. Altfel, n-ar fi venit. Înseamnă că pot să-şi pregătească sufletul lor.

Dacă Hristos a hotărât să vină în sufletul fiecăruia dintre noi, înseamnă că omul poate să fie sincer, poate să fie cinstit, poate să se pocăiască cu adevărat, poate să îndepărteze orice obstacol. Oare nu ne cunoaşte Hristos!? Oare nu ne ştie El!? Cu siguranţă, nu pierde din vedere pe nimeni. Nu a venit doar pentru unii, ci pentru toţi oamenii, pentru flecare în parte. Vrea să vină în sufletul fiecăruia şi să se sălăşluiască acolo. Sufletul omenesc să devină biserica în care să locuiască Duhul Sfânt, prin mijlocirea Lui.

Sinceri, cinstiţi, autentici, drepţi

Desigur, vom aduce, degrabă, argumente ca să ne îndreptăţim. Înlăuntrul nostru s-a sălăşluit minciuna şi nu adevărul. Adevărul este că eşti păcătos şi Hristos a venit să te mântuiască. Deşi eşti păcătos, El a hotărât să vină în sufletul tău. Înseamnă că poţi să te pregăteşti. Celelalte sunt minciuni, oricât ai încerca să te îndreptăţeşti, oricâte argumente ai aduce.

Astfel, înţelegem mai bine cuvintele Apocalipsei:

    „Şi în cetate (adică în Împărăţia lui Dumnezeu) nu va intra nimic pângărit şi nimeni dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”.

Şi:

    „Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!“.

Minciuna nu înseamnă câteva minciunele pe care le spune omul şi pe care le va mărturisi, ci minciuna adânc înrădăcinată în suflet care te face neputincios, necinstit, nesincer înaintea lui Dumnezeu. Hristos trece şi pleacă de la tine, pentru că nu eşti pregătit; nu pentru că nu poţi, ci pentru că nu vrei.

Nu spune nimeni: „Eu nu-L primesc pe Hristos!”, în cunoştinţă de cauză. Să nu ezităm să vădim starea din adâncul sufletului. Domnul este pregătit să ne ajute. Să facem una cu pământul, în sensul bun al cuvântului, cele dinlăuntrul nostru: minciuna, ipocrizia, autojustificarea, comoditatea şi orice altceva ne împiedică. Să deschidem calea să Se sălăşluiască înlăuntrul nostru Hristos Domnul, Care este adevărul, iubirea. Să se aşeze în noi adevărul, să dobândim dragostea, dar nu cea interesată pe care o au oamenii unul faţă de altul.

Când Îl rogi pe Dumnezeu, cu toată puterea sufletului tău şi cu sinceritate, de exemplu, să te vindece, este o cerere interesată. Nu înseamnă să nu-L rogi, când eşti asaltat de păcate, să te uşureze cumva. Trebuie să înaintăm mai mult, să devenim autentici, credincioşi. Să nu spunem: „Vai, vai, cât de greu este!” Noi le facem grele cu minciuna, cu prefăcătoria, cu autoîndreptăţirea şi nesinceritatea. Ele sunt cele mai grele. Celelalte doar par grele. Dacă accepţi suferinţa devii autentic, dobândeşti iubirea”.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde eşti? Despre pocăinţă“, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008)

Sursă: Cuvânt ortodox

Colind Bizantin - Cel făr' de-nceput (Corul Psaltic "Sf. Ioan Cucuzel" Iaşi)