93 de ani de la naştere: Confesiunea unei mari profesoare universitare - Zoe Dumitrescu Busulenga - Maica Benedicta de la Varatec

Foto Cristina Nichitus Roncea

                          

"Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine.

 

...Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi (verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.

...Reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.

....Cei care mă vizitează acum îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală. Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţa, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planeta nu-ţi da senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cânta...

...Există şi o criză a culturii. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţa, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cânta. Există un fel de indiferentă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.

...Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţam frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

 ...De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la romani, există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau - nu erau nişte tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinţă", cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar.

...Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? îl expunem, că pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

                                

...Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasa popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planetă, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie."

Sursă: revista Luceafărul Românesc

Cuvinte pentru tineri (XXXIX) - Maica Benedicta: "Tânărul credincios va trebui să se transforme în erou"

Tinerii trebuie să se gândească bine. Tinereţea este, ştim foarte bine, organic, fiziologic, bântuită de dorinţă, de dorinţa de cunoaştere. Simţurile sunt agitate, violente, mai ales în anii adolescenţei târzii. Ştiu că sunt înapoiată şi atât de bătrână încât am rămas cu o sută de ani în urmă, dar tânărul credincios trebuie să se păstreze într-o atitudine de respect, de stimă, de afecţiune faţă de sexul celălalt. În clipa în care unul dintre tineri, fată sau băiat, se gândeşte la celălalt şi se naşte între ei o afecţiune oarecare, ei ar trebui să se gândească la ceea ce este binecuvântarea lui Dumnezeu, la căsătorie. Aşa merge mai departe societatea, pe drumul cel bun şi curat. Aşa merge lumea înainte, întemeindu-se pe celula aceasta, cea mai puternică, cea mai vie – familia, sfânta familie: tata, mama, copilul, copiii.

Desigur, viaţa este din ce în ce mai grea. Bunicii şi străbunicii noştri aveau între treisprezece şi şaisprezece copii – aşa au avut bunicii mei de amândouă părţile. Nu mai poţi să ceri aşa ceva astăzi: când toată lumea lucrează, când toţi oamenii sunt ocupaţi, femeile nu mai au atâţia copii. Dar conştiinţa legăturii sufleteşti, indestructibilă, între soţ, soţie şi copii, această conştiinţă trebuie să fie extraordinar de vie şi nesupusă variaţiilor de temperatură a simţurilor. Aici te înhami pentru o viaţă.

Era o vorbă pe care mi-o spuneau mereu bunicile mele: ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă, moartea să despartă. Şi mai spuneau un lucru bunicile mele: cinstea casei, femeia o ţine. Femeia este cea care dă demnitate şi vrednicie familiei, şi durată.

Sunt lucruri de o mare frumuseţe, sunt atribute de o mare frumuseţe pe care eu cred că acel tineret al nostru model le trăieşte. Dar sunt puţini şi nu îndrăznesc să se manifeste. Aceasta este opinia mea. N-au curaj, fiindcă împrejur este o altă lume. Copiii aceştia ai noştri credincioşi sunt o lumină, sunt nişte modele. Ei cei dintâi să-i înveţe pe ceilalţi. Să le arate celorlalţi cum se trăieşte, în aşteptarea mântuirii.

Sigur că unele vorbe par puţin învechite, sunt probabil învechite în urechile tinerilor, dar eu vorbesc dintr-o experienţă îndelungă. Am văzut lumea, nu în cruciş şi curmeziş, dar am văzut multe părţi ale lumii. Tineretul este întotdeauna extraordinar.

Tânărul credincios de mâine va trebui să se transforme, după părerea mea, din model în luptător. Va trebui să ia altă ipostază a modelului: luptătorul eroic, acela care îşi dă şi viaţa pentru credinţa lui, pentru neamul lui, pentru ceea ce înseamnă spiritualitatea acestui neam.

fragment din cartea Credinţe, mărturisiri, învăţăminte - Maica Benedicta

Arhim. Melchisedec Velnic - Cuvinte la Duminica Femeilor Mironosiţe

Arhim. Melchisedec Velnic - Stareţul Mănăstirii Putna

Foto: Ioana Rusnac

Arhim. Melchisedec Velnic

Predică la Duminica Femeilor Mironosiţe
19 mai 2013

Hristos a înviat!

Aşa cum prea bine cunoaşteţi şi aţi auzit şi din cântări, în Duminica aceasta pomenim pe femeile mironosiţe, cele care nu s-au înfricoşat de nimic, care au alergat dis-de-dimineaţă la mormânt să ungă cu miresme trupul Domnului  Hristos.

Ne punem o întrebare: De ce nu s-au înfricoşat ele, căci în cuvântul său părintele ne-a făcut să credem, printre altele, că parcă femeia are şi ea anumite neputinţe, o anumită temere. Teama dispare, dragii mei, atunci când credem şi ne încredem. Când noi credem în Dumnezeu şi ne încredem în purtarea Lui de grijă dispare teama. Pentru că femeile mironosiţe credeau în Iisus Hristos, în puterea Lui, ele au mers la mormânt, chiar dacă poate erau stăpânite de o oarecare teamă. Și Hristos ne-a întâmpinat cu acelaşi cuvânt şi ne-a spus: „Nu vă temeţi, mergeţi şi spuneţi că Domnul a înviat”.

În ziua de astăzi pomenim pe femeia mironosiţă, pe femeia creştină. Avem în biserica noastră exemple nenumărate. Înaintea tuturor e Fecioara Maria şi apoi femeile mironosiţe care s-au grăbit la mormânt, apoi avem atâtea femei creştine, mame deosebite care au ştiut să îşi crească pruncii lor în frica de Dumnezeu. Să ne amintim de mama sfântului Ioan Gură de Aur, de mama sfântului Vasile cel Mare, de Antuza, de Monica - mama fericitului Augustin, de atâtea şi atâtea mame creştine care au ştiut să se sacrifice şi să îşi crească copiii lor în frică de Dumnezeu. 

Am spus în noaptea de Sfintele Paşti că femeia este viaţă, Eva înseamnă viaţă şi femeia este dătătoare de viaţă şi născătoare de viaţă şi împărtăşeşte din darurile pe care Dumnezeu i le-a dat, atât timp cât ea stă sub călăuza, sub mână atotlucrătoare a lui Dumnezeu. Adică atât timp cât ea rămâne într-o anumită cuminţenie şi ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui şi petrece în această cuminţenie şi frică de Dumnezeu. Atunci ea este născătoare şi dătătoare de viaţă. Şi nădăjduiesc, cu darul lui Dumnezeu, că în Biserica noastră vor fi tot mai multe creştine. Căci dacă se va vorbi despre şi dacă se doreşte o regenerare a unei societăţi e nevoie mai întâi de mame adevărate, de mame care să se jertfească, mame care dea viaţă, să nască, mame care să crească pe pruncii lor să le dea o educaţie aleasă, sfântă, bună, dreaptă, aşa cum poate şi noi la rândul nostru am primit.

Dragii mei, am mărturisit şi mărturisim cu toţii credinţa noastră în Dumnezeu, am mărturisit şi mărturisim cu toţii prin faptele noastre crezul nostru. Un cuvânt de la părinţi spune că din fapte se vede credinţa omului. Dacă noi ne vom sili cât vom putea, după a noastră putere, vom fi plăcuţi lui Dumnezeu şi ne vom face şi noi nişte martori ai învierii.

Am amintit şi în Săptămâna Luminată că vom avea în faţa ochilor noştri pe toţi martorii învierii. Iată, astăzi, vedem pe femeile mironosiţe sunt nişte martore ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Nu doresc nimic altceva neamului nostru şi neamului nostru creştinesc decât să avem cu adevărat mame creştine, mame care să se jertfească, mame care să îşi crească pe pruncii lor în frică de Dumnezeu, să avem femei mironosițe. O femeie este mironosiţă, în sensul duhovnicesc, atunci când împleteşte darurile pe care i le-a dat Dumnezeu cu un alt dar, darul cuvântului. Căci prima rugăciune fiecare dintre noi am învăţat-o de la mama, primii paşi i-am învăţat tot de la mama, primul gângurit şi primele cuvinte tot de la ea.

Să ne dea Bunul Dumnezeu astfel de mame creştine care să mărturisească dragostea lor faţă de viaţă. Am spus că o mamă şi o femeie cu adevărat creştină este o martoră a învierii şi se face o mironosiţă atunci când se pune pe deplin în slujba vieţii şi a cuvântului Lui Dumnezeu. De fapt, cuvântul este viaţă.

Dragii mei, zilele acestea la mănăstirea Putna am comemorat şi ne-am adus aminte cum în urmă cu şapte ani a venit şi s-a aşezat în pământul Putnei trupul neînsufleţit al Maicii Benedicta. O purtătoare de mir, o mironosiţă a culturii şi spiritualităţii româneşti. Cea care nu i-a fost teamă să vorbească despre valoarea sufletului poporului românesc, cea care nu s-a înfricoşat să le dea studenţilor la bibliografie Sfântă Scriptură, cea care a ştiut să preţuiască şi să iubească valorile.

Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Bușulenga - conferința ”Lumina crucificată”

Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Bușulenga

         

Ţara noastră a avut o tradiţie pe care a ţinut-o trează prin secole, o tradiţie care ne-a ţinut uniţi, într-o solidaritate excep­ţională: solidaritatea credinţei. Dacă această legătură intimă spirituală nu ne-ar fi ţinut, am fi căzut pradă opresiunilor externe, care veneau din toate părţile. Un istoric spunea că cel mai bine­voitor vecin al Ţărilor Române a fost Marea Neagră. Veneau toţi peste noi; noi luptam şi învingeam sau eram învinşi. Aşa s-a scris istoria noastră, într-un fel cu totul specific, pe care nu l-au trăit alte neamuri. Ne-a fost nouă dat să stăm aici, la răscruce de drumuri şi de invazii.

Şi-am răbdat, şi-am trăit, şi-am supravieţuit datorită credinţei, fără nici un fel de îndoială. (...)

Vă amintiţi ce importantă era pentru domnitorii noştri credinţa? Toţi aveau sfetnici mitropoliţi, sau arhimandriţi, sau alţi reprezen­tanţi ai Bisericii, care îi sfătuiau, pe care îi stimau, şi cărora li se supuneau. Şi acei mari prelaţi, cum au fost şi cei care au condus şi cultura, erau atât de dăruiţi creştinătăţii, încât aş zice că ei dictau, dincolo de interesele boierilor, apărarea rădăcinii noas­tre care a fost dintotdeauna Hristos. El şi Măicuţa Lui ne-au ţinut.

Această istorie trebuie cumva ţinută trează, tocmai pentru aceas­tă unitate a rădăcinii. Suntem obligaţi de marile valori pe care le-am dat în cultura care îşi trage seva din viaţa bisericească. Valo­rile noastre s-au menţinut datorită acestei conştiinţe comune a apar­tenenţei noastre la o rădăcină hristică. (...)

Ei bine, sigur, că viaţa moder­nă şi, în orice caz evoluţia teh­nologiei a mai zguduit din mentali­tatea unora, zăpăcindu-le minţile.

Acestea acaparează admiraţia tinerilor. Ei sunt fascinaţi de com­putere, de internet, de televiziune şi, în primul rând, de imagine. Acum este o luptă foarte strânsă între civilizaţia imaginii şi cea a cuvântului. Eu una nu sunt pentru computer, pentru că tinde la ro­botizare şi la o desfiinţare a cu­vântului prin imagine. Eu sunt din civilizaţia Guttenberg; eu nu fac parte din dinastia computerelor. Din nefericire, presimt că era logosului va fi înlocuită de era imaginii. Acest lucru poate aduce după sine consecinţe dezastruoase în spiritualitatea omenirii. Nici chiar icoanei, atât de agresate de imagi­nile de consum, nu-i va fi uşoară lupta. Ne confruntăm cu o perfidă tehnică new-age-istă de extirpare a trecutului; ni se propune doar prezentul simplu, fără rădăcini şi fără perspective. Or, cuvântul vine din Cuvântul Hristos. Şi El este lumină. Aici este paradoxul: în întunericul veacului nostru, când avem atât de multă nevoie de lumină, noi vrem să abolim Lumina. (...)

Mi-am propus ca în timpul acestui post să meditez mai mult la unele pasaje din Canoanele de pocăinţă. Sunt multe referiri la Lumină. Domnul este văzut ioaneic drept Lumina, dătător de lumină, izvor de lumină. Întreaga imnografie, acatistele şi para­clisele, argumente liturgice, dog­matice, scripturistice pledează pentru un Hristos înviat, cu trup spiritualizat, luminos. Această haină de lumină ne-o dă El la botez. Însuşi Domnul este ţesăto­rul acestei haine de lumină, pe care trebuie s-o purtăm cu dem­nitate.

”Lumina crucificată” – conferință ţinută la Galaţi la invitația ASCOR, text prescurtat publicat în ”Călăuza ortodoxă”, periodic al Episcopiei Dunării de Jos, aprilie 2001, p. 12-13.